„8 tați” – Imn al copiilor aproximativ abandonați

de Raluca CÎRCIUMARU


Despre familii destrămate, sub ale căror ruine se mai găsesc, din când în când, oase de adolescent se vorbește fără încetare. Și, totuși, nu se vorbește suficient. Nici despre imaturitatea adulților, despre menirea (sau, respectiv, lipsa de vocație) de a fi părinte, despre copii abandonați – nu neapărat la orfelinat, cât uitați singuri ani la rând în camerele lor – despre neputințe de mamă, despre absențe de tată. Despre ele vorbește, totuși, Irisz Kovacs; fără să arunce cu verdicte, fără didacticism, fără să stea pe vine și să-și îndulcească vocea în fața mulțimii de copii cărora le-ar face bine să stea, pentru o oră și jumătate, față în față cu Nico.

„8 tați” de Tina Müller urmărește traseul inițiatic al unei „puștoaice problemă”, care, în goana după un reper patern, pierde pământul de sub picioare. Crescută de mamă, de bunica și de „grasul de bunicul” într-o atmosferă care convinge, pentru câteva momente, de banalitate, Nico este prinsă într-o vâltoare de decizii ale altora care mușcă, în schimb, din sufletul ei. Undeva între moartea bunicului, nașterea surorii mai mici, separarea de mamă, încurcarea cu niște anturaje dubioase, închisoarea, abuzul din sistemul foster și îmbolnăvirea singurului părinte pe care l-a avut vreodată, protagonistei îi crește piele de crocodil. Se adaptează la suferință; n-are nevoie de toți dinții în gură. Iar Ecaterina Lupu, care începe timid și stângaci, devine o bătăușă de nevoie, și toate stridențele de copil dur sunt dozate, plauzibil și emoționant, la limita dintre teribilism și bravare.
Cristiana Luca, în perspectiva de mamă imatură și singură, are momente de sclipire, șocante cu cât sunt mai condamnabile și mai de înțeles. Și reușește să înțeleagă cu luciditate și resemnare, fără să-și ceară scuze, o partitură care cere compoziție de vârstă. Cei trei actori, Theodor Șoptelea, Andrei Bibire și Florin Aioane, fac trecerea în revistă a zecilor de fețe cu care se intersectează Nico – bunicii, prietenii, tatăl vitreg, sora mai mică, familia adoptivă, alunecând în toate spațiile vacante ale montării și animându-le.
Un spectacol despre fragilitate, despre nevoia de a îmbrăca vulnerabilitatea în oțel, „8 tați” este un exercițiu de imaginație și o demonstrație de inocență modernă în plină desfășurare. Mâna de regizor tânăr a lui Irisz Kovacs trasează, în linii concise, fără bucle, scheletul unui spectacol proaspăt, pe care gașca de tineri actori de la Teatrul de Stat Constanța îl însuflețesc. Montarea reunește din toate părțile o echipă de artiști tineri – o mână de puști cărora li se dă o scenă și multă încredere, și care, în schimb, primesc o nominalizare în cadrul Galei Premiilor UNITER. Adevărul este că mai fresh și mai debut de atât, pe toate planurile, nici nu se poate.

În mod invariabil, o concentrație atât de mare de entuziasm de la început de drum, suprapusă peste o temă la fel de crudă și de instabilă ca o minte de adolescent, se simte puțin necontrolată, și precipită tocmai din pasiune. Puțin cu iz de spectacol de trupă de liceu bine făcut, abordarea devine reconfortantă tocmai prin felul în care nu se scufundă în gravitate până la capăt și în care actorii au evidentă poftă de a se juca printre subiecte tăioase și grele. Această dualitate puțin naivă este puntea care asigură și caracterul relatable al montării – o tragedie modernă trebuie să fie puțin inconștientă față de sine, să nu își bănuiască singură toate rănile.
Pe-alocuri greu de luat în serios (în mod voit), convenția nu are nevoie de batic și naftalină pentru interpretarea în travestit a bunicii, și nici de tutu și moțuri de păr colorate pentru sora mai mică. În schimb, mai ales în măsura în care toată distribuția este aproximativ de-o seamă, spectacolul se simte ca un show de improvizație. Actorii spun și compun o narativă împreună, parcă în timp real. Senzația de spontaneitate este regizată cu finețe și, per total, dă impresia de poveste spusă în șoaptă, tiptil și după ora de culcare. Mai mult, în al doilea plan, aceștia inclusiv își permit să schimbe povestea, să se revolte împotriva părților care nu au sens, să creeze un mic univers în care tatăl anonim al lui Nico poate să fie doctor, sau mort, sau Johnny Cash.
Joaca de-a mama și copilul, de-a soții, de-a familia perfectă și, ulterior, de-a cearta sunt dublate cu lalala-uri și onomatopee, cu mișcări dinamice și lumini roz. Toate acestea accentuează senzația de casă de păpuși, în conflict direct cu cicatricele pe care le lasă seria de momente în care adulții din viața protagonistei o trădează, chiar și accidental. Nevoia de susținere, acută, și respinsă, și bravată, și profund umană este subliniată de fiecare dată mai ales prin felul în care Ecaterina Lupu resimte mai adânc dezamăgirea de a exista.

Imaculat, infantil și asortat, universul vizual al spectacolului (pe care îl semnează, tot în debutul carierei sale, Theodor Niculae) face trimitere, cu o simplitate de săgeată, la aparenta comoditate din copilărie, și la familiaritatea puțin sumbră din poze vechi. Pastelați, profund 60s, în sarafan, helănci și șosete colorate ca în orice suburbie care se respectă – actori fac notă discordantă într-un spațiu steril, care jonglează cu volumele: case mici cât niște cutii și o ușă mai înaltă decât cei mai înalți dintre adulți. Și, în mod previzibil, spectacolul este demonstrația faptului că viața nu este la fel de roz ca rochia lui Nico. Lucruri groaznice, traduse prin ludic și un fel de înscenare de devised theater, i se întâmplă fetiței cu codițe.
De fiecare dată, totul se întoarce la momentul în care Nico ajunge în fața casei în care locuiește acum tatăl ei. Cu repetitivitate onirică, în buclă, rămâne înghețată lângă pragul ușii. Totul se rezumă și se oprește la tatăl ei natural, la ușa lui de la casă, la căutarea unui răspuns care să înlocuiască tot acel gol. Ceea ce, desigur, este un șablon recognoscibil, un model prefabricat – găsești astfel de copii, cu astfel de lipsuri familiale, pe la toate colțurile. În asta stă și problema.
Ce se află dincolo de ușă? Vrei să știi? În fapt, un tată absent poate fi oricine, chiar și cea mai frumoasă variantă (și, poate, mai ales ea). „8 tați” nu este un test de paternitate; puțin are importanță genetica în procesul de creștere al unui copil. În schimb, spectacolul este despre mama, cea pe care toți copiii o resping pentru că nu este tata, pentru că ea a fost acolo. Și este despre Nico, și despre toți puștii care trec printr-o grămadă de case și niciun cămin.

Teatrul de Stat Constanța
8 tați
de Tina MÜLLER
Traducere: Ciprian Marinescu
Regia: Irisz Kovacs
Scenografia: Theodor Niculae
Durata: 1h 30min, fără pauză

Distribuție
A: Ecaterina Lupu
B: Cristiana Luca
C: Theodor Șoptelea
D: Andrei Bibire
E: Florin Aioane

Un gând despre „„8 tați” – Imn al copiilor aproximativ abandonați

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: