Bucuriile Alinuţei: Astăzi – Bucureşti, mon amour!

Dimineaţă. Un cârd leneş de fierătănii ieftine şi scumpe de-a valma se târăşte prin praf. Miriaopdul metalic se odihneşte des între stâlpii care le ordonă colorat când să înainteze şi când să îşi tragă sufletul negociat isteţ de dealeri spilcuiţi. Claxon. Ochi injectaţi – de somn sau nervi așteptânzi să pocnească de sub controlul căpătat cu multe ore de life coaching şi meditaţii cu clopote tibetane – degete tremurânde care mângâie spasmotico-erotic ecranele de sticlă: cea mai intimă atingere din vieţile noastre scăpate de sub controlul destinului şi intrate în imperiul pervers al libertăţii virtuale. Încă puţin praf în plămânii inundaţi de fum şi gudron, încă o porţie de moarte sigură. Şi ai mai parcurs cu succes câţiva metri calculați cu precizie de linia albastră pe care o urmăreşti cu sfinţenie pe ecranul care îţi contorizează minutele până la victoria de etapă unde te aşteaptă alte bife pe care să le aşterni pe lista de „trebuie”uri ale zilei. O sorbitură de cafea din paharul de carton reciclat. Fără sirop, fără zahăr, fără lactoză… poate şi fără cafea. Şerpii kundalini ai oraşului urcă soios pe şira unei spinări cocoşate de boli degenerative.

            Bucureştiul e un ghem de senzaţii şi simţuri înnodat fedeleş în jurul gâturilor sufocate ale celor care se adaptează şi îl numesc „acasă”. Simţi pe piele arsura soarelui de câmpie filtrat ca de o lupă prin smogul betoanelor stivuite, cu numele generic de „bloc”, scuipate fără pic de simţ estetic într-o puzderie angoasantă ca de un uriaş nesimţit. Aici mai toată lumea scuipă; sau foarte puţini, dar foarte eficienţi şi harnici. Dacă încerci să îţi cruţi puţin din energia, şi aşa vlăguită, şi alegi să nu admiri fizionomiile demne de studii de caz ale concitadinilor, şi eşti atent la paşii de pe caldarâmul deformat de cratere cartografiate în fel de fel de forme contondente ca de un artist inspirat, poţi admira mostre de ADN la fiecare 4 paşi. Asta pe lângă petele negre de gumă de mestecat care adaugă artei urbane de pe orizontală propria nuanţă dalmaţiană.

Pe verticală e, încă, şi mai spectaculos acest spectacol stradal fără sfârşit. Este un veritabil continuum de extaz în faţa experienţei aventuroase oferite generos de un oraş feroce ca un zombie însetat de energie vitală pe care o hălpăne hulpav din orice baterie umană dornică să îi devină rezident. Mai întâi mirosul. Asflat încins, cauciuc ars, shaorma – obligatoriu cu de toate – transpiraţie, parfum de firmă fake, urină (şi nu numai) – de câine şi de om – alcool ieftin, respiraţii certate cu pasta de dinţi, pâine caldă, găinaţ de ciori şi porumbei, pizza cu blat subţire pe vatră cu foc de lemne, iarbă pârjolită de arşită, iarbă tăiată prea târziu, alt fel de iarbă, şi un pic de Dâmboviţă un pic mai curată. Cu acest balsam în nări ne acompaniem aşteptările – la semafoare, la coada la îngheţată pe „pietonala” de weekend, la coada la singura pizza non-stop din centrul mai degrabă învechit decât vechi, la coada la covrigi care cândva au fost ieftini, la coada la restaurantul cu punctajul cel mai mare pe aplicaţii şi cu scorurile cele mai mari în meniu, pe care îl vizităm ca pe un obiectiv cultural-turistic fărădecare Instagramul ne-ar fi mai sărac. Aşa cum suntem şi noi, de fapt – şi conturile noastre şi sufletele noastre.

Cacofonia olfactivă e completată de cea sonoră: un zgomot alb amalgamat din jumătăţi de măsură de claxoane, sferturi de notă de frâne, arii întregi de înjurături talentate, scheuneli, lătrături, mieunaturi, ciripituri, scâncete, fluierături scurte admirativ-ofensatoare, refrene urlate din boxe spânzurate deasupra meselor de plastic – obligatoriu mereu altele decât ale vecinului de afacere prosperă cu minimul de igienă şi maximul de amenzi – şi, peste toate, foşnetul milioanelor de paşi în papuci purtaţi cu şosete şi tocuri scâlciate de mersuri deformate din preadolescenţă. Iar peste toată sinfonia din care decupezi fără voia ta câte un „futu-ţi”, câte un oragan de reproducere – masculin ori feminin, fără nicio discriminare, într-o armonie perfectă şi egalitarism absolut – citat cu toată voluptatea cât să umple gurile lipsite de măsele, dar lăbărţate de pofta răzbunării orale pe orice neajuns răsplătit cu asemenea blagosloveli, peste toate aceste desfătări lipsite de muzicalitate, se înalţă corul de rugăminţi al mâinilor mereu întinse. E greu să nu te simţi vinovat; din ce în ce mai des ochii ţi se intersectează cu privirea implorândă care nu mai are nevoie de cuvinte pentru a spune povestea care să merite pomana. Şi îţi e ruşine; pentru că ştii că e puţin şi vina ta.

Apoi mai e şi dezmăţul colorat şi bahic, şi răsfăţul orgiastic al gustului din cârciumi mai mult sau mai puţin tradiţionale, dar mereu gata să te îmbuibe cu plăceri gastronomice la supra-preţ, mai e şi alaiul de patrupede plimbate semeţ de stăpâni mai grijulii decât armata de mămicuţe cu bebeline în cărucioare cu extra-opţiuni, mai sunt şi tatuajele care umplu braţe, şi gâturi, şi gambe, şi frezele bibilite milimetric, şi bărbile spilcuite, şi gleznele dezvelite şi plasticul exorbitant de scump din diverse componente anatomice, şi genele-păianjen şi „gen” şi „fată,…!” şi „boss” şi „frăţioru’ meu” şi „doriţi punguţă?” şi „da’ unde mergeţi?” şi „fiaaaaaa-reeeeee, fiaaaaaa-reeeee luăăăăăm!”.

Dar aşa babilonian, precum a fost dintotdeauna Bucureştiul, el înseamnă „acasă”. Şi îţi e dor de el când îl trădezi pentru o vacanţă adulterină. E mizeria ta, e apa ta rece pe care o încălzești pe aragazul tău, cu gazele tale plătite scump pentru a o turna apoi în ligheanul tău. E chiria ta nejustificat de aberantă, e omul lipsit de adăpost căruia tu îi dai casolete de la Mega-ul tău, e blocajul din traficul tău, e gunoiul tău măturat de angajatul primăriei cu primar votat de tine, e vecinul tău cu bormaşina lui, e job-ul tău, e alegerea ta, e viaţa ta. Şi dacă nu o iubeşti, dacă nu îţi e drag Bucureştiul la bine şi la rău, fii-ţi propriul erou şi pune mâna să faci ceva – ori pentru tine, ori pentru el.