E nevoie de (IN)DEPENDENȚI?

un articol de Diana PARPALEA

A fi sau a nu fi independent, aceasta este întrebarea… Dar de fapt nu este nici o întrebare, pentru că azi, de cele mai multe artiștii ajung la granița între decizie și consecință; și sper să încline mai mult spre decizie…

Bun, deci a fi independent. Dar de ce până la urmă? Pentru că nu e loc la stat? Doar din acest motiv? Catinca Drăgănescu în eseul performativ „(IN)DEPENDEȚII. Homo sapiens non urinat in ventum” face o analiză căutând răspunsuri la întrebări parcă din ce în ce mai fără răspuns în ultimul timp: „Cine sunt / ce sunt / cum sunt / de ce sunt independeți/i?”. Puși față în față – victimele vs. presupușii vinovați, lasă juriul să decidă, adică publicul, ce vot să primească – independenți sau dependenți.

Într-un spectacol aproape manifest și plin de (auto)ironie, trecând prin fabule, solilocvii și performance-uri, se varsă nervi și frustrări; pedalând, pedalând și alergând și iar pedalând după sens și răspunsuri. Experiențe profesionale prin teatrul și arta liberă sunt reunite într-un spectacol despre consecințele și nevoile unui artist azi.

Cum a început teatrul independent? Ne povestesc în primul sfert cele două actrițe – Florina Gleznea și Mihaela Rădescu, reprezentantele vocilor celor sute care simt la fel – în versuri și fabule care mai că amintesc de Ferma animalelor, despre cum niște animale voiau să schimbe cultura din ogradă, să fie libere și să nu mai depindă de stat. Prin urmare, să facă o revoluție. Le iese, apoi nu le iese, apoi apar finanțări, pe unele le câștigă, pe alte nu, dar chiar și pe cele pe care le câștigă, sunt doar pentru proiect, nimeni nu face business din asta și tot așa. Și apoi iar faci „joc de glezne” spre următorul proiect, spre următorul spectacole, spre „cine a mai auzit de mine”. Siguranța banilor lipsește, e cert; siguranța unui viitor, și mai cert și practic toată cariera este un zbor liber de la sute de metrii, fără a ști când se deschide parașuta care te ajută să mai plutești puțin prin aer.

Florina Gleznea și Mihaela Rădescu duc un spectacol greu pentru că este despre ele, în primul rând. Vin în fața publicului și își spun o parte din suflet pe sfânta scândură, dar nu ca de obicei. Acum, în spectacol, nu mai joacă un rol, nu mai pun suflet ca personajul, ci pun suflet ca artiste. E despre ele și puterea de a îndura în lumea asta haină în care te chinui să faci artă pentru un public care, cică nu ar ieși în stradă să ceară cultură. Așa să fie oare?

Și totuși a venit să vadă spectacolul, la un teatru independent și au avut răbdare să se rezolve problemele tehnice și au fost și înțelegători și cu întârzierea. Dacă ar fi fost un public care nu era dornic de cultură și artă, ar mai fi rămas pe scaun? Ori s-ar fi ridicat după primele cinci minute?

În tot acest spectacol, și în toată această luptă total incorectă, până la urmă, și artistul are o parte din vină. Adică dacă am lăsa deoparte ideea de a lucra în independent ca o consecință și ne-am întoarce în ograda animalelor care deși aveau tot, au vrut să schimbe ceva, să facă artă altfel, mai liber, mai frumos, poate am vedea lucrurile și din alt unghi. Arta are nevoie de această independență, altfel ar muri să fie mereu constrânsă de hârtii și ordine de serviciu și alte papetării ca să justifice statul cât investește el în cultură. Sunt și lucruri bune care-ți dau siguranță, dar pentru artă sunt destul de otrăvitoare dacă nu ești suficient de inteligent să te strecori printre ele în numele artei (nu altceva). În multe țări, teatrul se susține singur. E adevărat, cu oameni care știu o școală, cu puțin ajutor adiacent; dar nu aparține nimănui altcuiva, în final, decât celui care poartă denumirea de manager. Și aici nici nu ar trebui să existe lupta între teatrul public și cel privat, pentru că problemele adevărate stau undeva mai sus, în legi și cuvinte scrie pe hârtie care nu favorizează pe nimeni. Chit că unul primește, iar altuia i se ia, în final, sacrificiile sunt cam aceleași. Doar că unul e privat de libertate, iar altul de drepturi ca cetățean care muncește.

Spectacolul este necesar pentru ca oricine să înțeleagă mai bine cum stau lucrurile în independent chiar dacă au mai auzit ei pe la urechi niște informații ici-acolo sau au mai citit niște comentarii și nemulțumiri pe paginile de social media. E bine să le audă din gura celor sunt implicați până peste cap în asta și care au ceva mai multe lucruri de spus. Spectacolul este metaforizat, ironizat și bine face. Are limita de umor negru pentru a nu părea cap coadă un dialog despre neterminatele nemulțumiri ale artistului liber și independent. Iar cu puține resurse, trei oameni și talent, a ieșit un spectacol de la care înveți, râzi și care cu siguranță naște întrebări și subiecte de discutat. Iar în această punere în oglindă între artistul freelancer și statul „care dă bani”, publicul este lăsat să decidă la final dacă oamenii aceștia de pe scenă doar s-au plâns o oră și 10 minute de cât de greu le este ori să-și pună cu adevărat întrebarea dacă este sau nu nevoie de ei.

Teatrul unteatru

(IN)DEPENDENȚII
homo sapiens non urinat in ventum

cu: Mihaela Rădescu, Florina Gleznea, Andrei Raicu
Muzică și sound design: Andrei Raicu
Orchestrație vocală: Andrei Dinescu
Light design: Alexandros Raptis
Suport tehnic: Alexandru Medveghi
Grafică: Maria Drăghici

Un eseu performativ de Catinca Drăgănescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: