Poveştile au nevoie de un narator. Indiferent de cât de spectaculos e subiectul sau de forma perfectă în care au fost încapsulate în scris, e nevoie şi de o relatare pe măsură pentru ca farmecul să se poată împlini. Imaginaţia şi originalitate nu vor putea fi niciodată înlocuie; asta e sigur. Modalitatea lor de exprimare artistică – prin ritm, culoare, volume, intensitate, mişcare, metaforă, emoţie; un întreg sincretism al micro-detaliilor ce adună cu răbdare de chinez bătrân calităţi nuanţate ale performanţei artelor reprezentative – va fi mereu prilej de reînnoire a tramelor de demult, repovestite pe înţelesul altor şi altor generaţii, din timpuri din ce în ce mai grăbite.
Nu întâmplător unul dintre focusurile alese de Agata Grenda, Directorul Teatrului Shakespeare din Gdansk, pentru cea de-a 26a ediţie a Festivalului Shakespeare are legătură cu universurile benzilor desenate şi super-eroii marilor multiversuri ale industriei cinematografice. Cât de erou mai poate fi Hamlet prin comparaţie cu Iron Man? Tema centrală a „Furtunii” shakespeariene este şi ea pusă în discuţie la paritate cu furtunile ce zguduie un prezent incert şi beligerant. În ce fel mai e relevantă tragedia iubirii imposibile dintr-o Veronă de foarte demult pe lângă ameninţarea imediată a bombelor care distrug vieţi şi civilizaţie la distanţe infime de noi?
Spectacolul „Andronicus – Sinecdocă”, adaptarea Alicjei Bral, în regia lui Grzegorz Bral, produs de Teatrul „Song of the Goat” din Wrocław, Polonia, este o mostră extrem de limpede şi transparentă a forţei pe care o poate avea reinterpretarea limbajului teatral ca vehicul pentru impactul unui mesaj universal valabil peste timp şi spaţii. Apelând la conceptul declarat încă din titlu al sinecdocăi drept experiment pentru reconfigurarea unui caz specific din dramaturgia universală întru extrapolarea violenţei extreme din piesa lui Shakespeare şi conjugarea la timpul acut prezent, modalitatea aproape antropologică de apropiede de teme precum răzbunarea, voluptatea crimei, corupţia puterii şi fragilitatea precarităţii conştiinţei capătă o formă densă de expresivitate artistică. Pornind de la o adaptare necesară a textului, remodelată într-un storytelling activ, un singur personaj, Marcus Andronicus, primeşte sarcina de a nara succint şi distanţat-obiectiv evenimentele groaznice care se succed după victoria Romei asupra goţilor. Povestea sintetizată până la esenţa faptelor e spusă în tandemn alături de incantanţia solemnă, aproape ritualică, a corului susţinut în canon de cei şase actori şi cele cinci acriţe; reluarea cuvintelor face clară povestea în sine, iar forţa acestui cânt implacabil precum destinul pecetluit prin alegeri de tragedie antică devine un fluid sonor ce nu doar impresionează şi emoţionează, dar devine un personaj colectiv necesar în remodelarea formei de discurs.
Precizia mişcărilor şi sincronul dintre interpreţi, gesturile scurte, energice care aproape taie aerul dens şi descriu fizic concentrarea acesui micro-cosmos sufocat de vină tragică şi comploturi macabre, coregrafia executată tehnic extrem de minuţios şi prezenţa imlicată ce impune respect şi nu dă voie nicio clipă atenţiei să se relaxeze, mixul foarte bine echilibrat dintre intensitate controlată şi emoţie organică devine motorul unei experienţe spectaculare în care eşti imersat într-un flux de impresii foarte pertinente. Nu ce se întâmplă e cel mai important – aflii foarte precis toate informaţiile spuse clar. Primează, însă, cumulul de modalităţi de expresie artistică prin care magnitudinea faptelor e generată scenic. Un gest, un semn, metafore simple şi imagini sonore ori kinestezice care concură spre o atmosferă din care nu rezidă nu doar milă şi frică în faţa poveştii, ci şi un catharsis intelectual-artistic în faţa conglomeratului de mijloace exploatate cu maximum de efect.
Distanţarea pirn discursul unilateral, exprimarea direcţionată exclusiv către public, acest mod deloc natural de a relaţiona verbal, e completat de o fizicaţie în care trupurile obectivate în numele demonstraţiei prin reducere la absurd a ipotezei devin simboluri ale neputinţei voinţelor distorsionate de scopuri maligne. Un Aaron în lanţuri, mereu prezent ca o umbră de şoapte violente şi impulsuri primare, atroce în gând şi insidios în prezenţă, manipulează acompaniat de clinchetul ce anunţă primejdie al zalelor de metal. Loviturile de percuţie şi plângerea coardelor viorii sunt tuşele forte ale tabloului sonor alcătuit de vocile canonice care compun sinfonia tragică a crimelor. Lavinia e mutilată sub reflexiile luminoase ale oglinzilor din spatele cărora cu toţii privesc lacom şi inert violul, multiplicând simbolic, chinurile acestei victime arhetipale. Strigătele perfect susţinute şi antrenate tehnic devin monoloage care însoţesc coregrafia accidentată şi contondentă.
„Andronicus – Sinecdocă” e un spectacol acut contemporan, în spirit shakespearian. Cu un puternic substrat intelectual, strârneşte senzaţii şi exloatează modalităţi de exprimare artistică coagulate omogen, în care stridenţele voite devine puncte forte pe care se sprijină o structură ancorată într-o necesitate reală de reconfigurare artistică în numele unei demonstraţii socio-politice de forţă şi impact imediat. Oglinda pe care acest spectacol o ridică în faţa lumii e nu doar limpede, ci şi ornamentată cu măiestria unui gest artistic perfect acordat într-un limbaj stăpânit întru performanţă.
Song of the Goat Theatre, Polonia
Andronicus – Sinecdocă
după William Shakespeare
Regie: Grzegorz Bral
Scenariu şi versuri: Alicja Bral
Muzică: Maciej Rychły
Pregătire corală: Paweł Jan Frasz
Distribuţie:
Angelika Wójcik
Mikołaj Bońkowski
Przemek Wasilkowski
Andrzej Pieczyński
Damian Aleksander
Monika Mikołajczak
Olena Yeremenko
Paweł Jan Frasz
Michał J Bajor
Igor Kowalik
Alicja Bral
Urszula Milewska
Romana Filipowska
Data premierei: 9 decembrie 2021
Durata: 1h
d'E-pîn-geac 