Bucuriile Alinuţei. Astăzi: Aeroportul

De când lumea şi pământul omului i-a plăcut să se plimbe. De foame şi frig, la început, de curiozitate, de cunoaştere, de plictiseală, de fală, de putere, de mândrie, de-a naibii ce e pielea pe el, de oftica vecinilor; pentru că poate, dom’ne. Ne fâţâim de secole şi tot nu ne mai satură Ăl de sus indiferent care i-o fi numele. Ne-am făcut roţi şi căi de fier şi oraşe plutitoare care să ne ducă de colo-colo. Şi tot nu ne potolim. Am ajuns noi şi pe Lună şi parcă tot nu ne ajunge. Scurmăm şi în maţele pământului, ne bălăcim în cele mai adânci gropi ale lui; suntem peste tot. Cum prindem un capăt de timp şi de pojghiţă de capital excedentar – adică strângem suficienţi bănuţi pe bănuţi strâmtorându-ne din toate cele – cum o tulim unde vedem cu ochii.

Când mai ai şi sindromul ciudat de a te simţi bine în aeroport, între zboruri, cu rucsacul măsurat la fix cât să fie maximul de mărime admisă la bagaj de mână, burduşit cu un sfert de casă cât să ai asigurat „strictul necesar” toată vacanţa… e clar că nu-ţi mai găseşti prea uşor leacul. Dacă ştii cum să rulezi şi să îndeşi câte 3 perechi de șosete/bucată de adidas şi cum să storci câte 100 ml de şampon, pastă de dinţi, cremă de corp în sticluţe care să încapă la fix în punguţa cu zipp şi ghiceşti ca Adevărata Mama Omida în toate semnele cu porţi, terminale, litere şi cifre de pe toţi pereţii din orice aeroport şi te ghidezi teleghidat după săgeţi ca Winnetou după pala de vânt, nu există mai Disneyland Paris pentru tine decât un zobr cu escale lungi.

Talentul tău de zburător constă, de fapt, într-o procrastinare controlată. Marea calitate a călătorului aeroportuar e aşteptarea. Nu ai altceva mai bun de făcut decât să ştii să stai sau să te grăbeşti. În cuantumul spaţio-temporal numit generic „aeroport” durata se dilată sau se contractă în funcţie de orele notate pe cartea de îmbarcare. Dacă totul decurge conform planului ai vreme de tocat mărunt cât un braţ de iarbă grasă pentru un cârd de raţe dodoloaţe. Dacă, dimpotrivă, avioanele se lenevesc sau se încăpăţânează să nu îşi ridice derierul de la sol, dintr-o dată lungul drum al turistului către destinaţie se transformă într-un „Run, Forest, run!” de toată mândria.

Demonstrators sit at the arrival hall during a protest against the recent violence in Yuen Long, at Hong Kong airport, China July 26, 2019. REUTERS/Edgar Su

Între zboruri fie ai prea mult timp, fie deloc. Când ai, cel mai probabil nimereşti într-un terminal cu două dughene şi o toaletă prea rar vizitată de personalul de la salubritate insuficient. Te învârţi pe călcâie între magneţi urâţi şi scumpi, reviste într-o limbă pe care nu o vei învăţa niciodată, pernuţe de gât din spumă foarte scumpe și ele, sandwitch-uri reci şi uscate şi multe cafele şi ape plate. Te ghemuieşti pe singurul scaun liber ochit de demult şi te prefaci că citeşti. De fapt te plictiseşti şi îţi mijeşti ritmic ochii spre tabela pe care încerci să o hipnotizezi cât să afişeze mai repede îcarcarea mult visată.

Când te grăbeşti, trăiești aventura vieţii tale – ca în cel mai imersiv joc video: fiecare om întâlnit în cale e un obstacol ce trebuie driblat, fiecare procedură e o sarcină care trebuie biruită, primeşti puncte bonus cu fiecare coadă fentată şi ai extra-mana Wizard level dacă reuşeşti să o convingi pe tanti cu ecusonul de gât să te lase în avion chiar dacă statusul e „boardig session completed”. Inima bubuie, plămânii gâfâie, rucsacul atârnă greu asemeni raniţei sergentului pe care Alecsandri l-a condamnat să îşi târâie prin manuale de şcoală primară rana din pulpă de sub „(…) sumanul rup şi o cămeşsă ruptă bucăţi pe dedesubt”. Anxietatea dă party în minţile tale care nu prea mai par să te asculte, iar tonul vocii creşte în octave odată cu secundele care se scurg nesimţit de grăbite ca doamne onorabile năpustindu-se spre casa nou deschisă la Mega. Adrenalina gâlgâie şi, când în sfârşit te prăbuşeşti ca la finish-ul de ultra maraton pe scaunul tău de la fereastră, eşti mai ceva ca Frodo Baggins – sfârşit, supt de orice putere sau voinţă, dar glorios.

Şi emoţiile extreme nu se termină aici. Dacă soarta nemiloasă ţi-a proorocit să îţi laşi o valijoară nevinovată în burta nesătulă a hulpavei aeronave, e cu atât mai palpitant. Oare îl vei mai revedea pe el, geamantanul tău? Oare fi-veţi mai, vreodată, reuniţi? Ochii injectaţi urmăresc fiecare solz al bandei pe care se rostogolesc în cvardulpu-tulupuri paporniţe de-a valma. Speri cu fiecare hurducăit că următorul paralelipiped care se zrdobeşte de cauciucul gros al benzii infinite va fi al tău. Şi, când în sfârşit apare, e încununat ca de o aureolă sfântă şi trompeţi răsună din bolta de metal a terminalului sosiri. Abia atunci poţi să te îndrepţi cu inima ceva mai uşoară spre noul capitol al odiseei tale – transferul spre oraş. Dar acesta e un subiect pentru o nouă povestire.

Între timp, timpul a mai trecut şi a venit rândul meu său pornesc cu paşi măsuraţi spre „porţile raiului” unde afla-voi printr-un piuit lung ori scurt dacă am sau nu metale asupra-mi. Pentru ca abia apoi să zâmbesc tâmp, cât să semn cu mine însămi cea din poza din paşaport, ofiţerului vamal plictisit şi aproape robotizat. Cu puţin noroc cozile se vor mişca încetişor şi constant, măgăoaia de multe tone de fier se va ridica de la sol cu bunăvoie şi silită de un pilot priceput şi va şi poposi la timp acolo unde biletul cumpărat fără discount îmi promite că o va face.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: