„Emociones” spaniole în pas de flamenco şi gust de sangria

Pe caldarâmul gri al Madridului tocurile turistice ţăcăne ritmat. În aerul andaluz încins şi uscat, marşul dictat de ordinele aplicaţiilor povăţuitoare de atracţii ţine pasul cu fiecare muzeu, piaţă, statuie, cârciumă, ori parc. Prin umbra protectoare şi rară, şirurile de vizitatori admiră cu ochii mijiţi din spatele lentilelor heliomate ba o fântână, ba un palat, ba un El Greco, ba un Velasquez. Sangria se revarsă în pahare de sticlă ori plastic – mai dulce sau mai alcoolizată, după reţeta fiecărei terase. Una-două tapasuri degustate în mers înainte de a-ţi face curaj pentru încă un obiectiv vizitat şi plăcut.

Dar seara, când după siesta tradiţională niciun suflet nu se mai urneşte întru muncă, fiind toţi gata fatigaţi de după efortul de a fi mimat travaliul preţ de maxim 5-6 ore pe vipia dimineţii târzii, seara ce mai poţi admira pe lângă faţadele înalte şi solide ale clădirilor cu statui masive pe acoperiş de pe Grand Via? Câtă sangria să tot sorbi până să ţi se urce la cap dulceaţa? În răcoarea unei săli de spectacol cu mese şi scaune şi o scenă nu prea mare, zi de zi, 365 de zile pe an aşa cum e promovat show-ul „Emocines”. Teatro Flamenco Madrid e primul teatru dedicat acestui gen atât de iubit, popular şi de-a dreptul cuceritor. E revigorant să găseşti pe listele de recomandări pentru turişti spectacole alături de monumente, muzee, aqua park-ui, catedrale sau plimbări cu balonul cu aer cald. Şi comercial, desigur. Dar deloc superficial.

Un spectacol cu distribuţia mereu interşanjabilă, performat zilnic pentru spectatori de ocazie aflaţi în căutare de experienţe exstival-turistice poate ridica sprâncenele pretenţioase întru elitism şi artă înaltă. Aşteptările par a se îndrepta exclusiv către 60 de minute de plăcut indulgent. O să danseze nişte doamne cu fuste colorate, o să cânte nişte domni, o să bată cu tocurile în scândura scenei şi o să se îmbibe atmosfera de senzualitate, testosteron şi pasiune latină. Frumos, pentru toate gusturile, pentru toate naţiile, din toate colţurile, să se simtă bine plătitorul de bilet adus cu avionul în capitala noastră.  

Un singur cuvânt anulează această bună-voinţă snoabă: profesionalism. Calitatea actului artistic respectă tradiţia şi rangul acestei arte pe care nu o lasă transformată în simplă cursă pentru turişti zăpăciţi de caniculă. Dansul, muzica şi ritmul bătut mărunt cu tocurile de lemn şi palmele transpirate, ardoarea unui patos venit clar din credinţa unei profesii trăite foarte autentic pe scenă, elementele spefcifice acestui gen care gâlgâie de pasiune şi emană o forţă ce nu poate rămâne la jumătate de drum, construiesc o lume; spun o poveste. Exact despre aceste emoţii evocate în titlu. Pasiune, disperare, bucurie. Trei dansatori acompaniaţi de vocile nazale a doi solişti şi un chitarist – o lume de ritmuri, gesturi, note muzicale şi emoţii ce vibrează aerul pentru a exorciza, parcă sentimente făcute ghem. Poate părea patetică şi exagerată trăirea tocată sub tocuri şi strivită sub plmele ce aplaudă mărunt, poate părea show şi atât fluturarea ostentativă a faldurilor de roche amplă, poate părea stridentă vocea plângăreaţă ce prelungeşte vocale – toate la un loc, însă, reprezentate pe scenă cu mândria tradiţiei şi seriozitatea profesionistului devin expresia unui gen impresionant.

Dialogul din priviri al soliştilor – cel tânăr care pare că vrea să demonstreze cu fiecare intervenţie că e un urmaş demn al celui matur, îşi caută grimasele şi postura cu o nesiguranţă inocentă şi apoi se lansează în plină forţă a instrumentului bine antrenat – şi cel cu experienţă de-o viaţă, aproape leneş, care ştie exact cât efort trebuie să dozeze pentru fiecare notă, cruţându-şi expresiile şi livrând aparent fără efort melisme în cascadă – e un spectacol în sine. Concentrarea chitaristului care ciupeşte accente şi e atent la paşii ce par că îi determină fiecare armonie are aceeaşi intensitate cu tocurile ce bat sacadat în scândura scenei. Iar dansatorii, ca într-o competiţie nedeclarată pentru preferinţele publicului, îşi interpretează solo-urile cu fervoarea unei veritabile coride. Nu poţi rămâne în afara acestui tumult artistic din faţa ta, sorbind indiferent din sangria care se încălzeşte încet-încet în pahar. Energia acestui vârtej de sonorităţi, gesturi definitive şi forţă vitală invocată ca într-un ritual secret ce erumpe prin porii deschişi de sudoare îţi ia orizontul de aşteptare pe sus şi îl duce departe în admiraţie pentru măiestria acestor profesionişti.

O seară la Teatro Flamenco Madrid e, într-adevăr, o experienţă în sine; tradiţională şi obligatorie pentru o vizită în Madrid. Aşa cum sunt multele ore petrecute la Prado şi prânzul degustat la Mercado San Miguel. Iar paşii tocurilor de pe caldarâmul încins vor suna diferit, mai cu zvâc şi mai cu suflet, a doua zi când vor pleca din nou pe bulevardele topite de gradele în plus şi strivite de statuile care ameninţă de la înălţimi.

Teatro Flamenco Madrid

Emociones

Concept şi regie:  Úrsula Moreno şi Antonio Andrade

Dansatori: Concha Jareño, Isabel Rodriguez, José Jurado

Chitară: Alejandro Moreno

Solişti: José Luis Hernándes, Aarón Molina

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: