„Mass” – catharsisul însingurării

Singurătatea este unul dintre cele mai copleşitoare dintre sentimente. E îngrozitor de strâmt acel cerc invizibil care te decupează din orice peisaj; un scut pe care, de cele mai multe ori, alţii îl ridică în jurul tău, ce nu protejează, ci răneşte. Niciodată nu alegi să fii singur. Oamenii tânjesc spre deplinătatea de a fi împreună, de a fi auziţi, ascultaţi, înţeleşi, acceptaţi şi iubiţi. Singuraticii caută solitudinea pentru că lumea aşa cum e şi nu se lasă a fi schimbată le neagă dreptul la această fericire. Există, însă, ceva încă şi mai greu decât singurătatea: sora ei – însingurarea. Acel sozihno portughez, acel allein german. Însingurarea nu e un statut social, nu are legătură cu ceilalţi; e un for interior care alungă într-un întuneric fioros orice speranţă de a-ţi reîntregi sufletul.

Spectacolul „Mass” de Fran Kranz, în regia lui Andrei şi Andreei Grosu, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu vorbeşte polifonic despre un ghem greu de sentimente care dor. Peste toată vina, durerea, doliul, frica, tristeţea, nevoia de adevăr, nevoia de a înţelege ce e de neînţels, de a explica inexplicabilul, deasupra urii şi a nevoii de iubire apasă şi striveşte o însingurare care face imposibilă orice putinţă de alinare. De sub roata dinţată a unor destine legate cu lanţuri de furie şi neputinţă, în lipsa definitivă a speranţei, singura şansă de a mai fi se numeşte Iertare. Doar iertarea profundă, deplină, care rupe din carnea însângerată deja, care nu alină, ci doare şi mai tare, iertarea dincolo de religie, dogme, bunătate, empatie, iertarea ca un fier roşu care cauterizează şi amputează, iertarea care sfâşie, iertarea care nu aduce împăcare, ci speranţă, e singurul gest disperat, făcut cu scrâşnet şi chin, ce mai poate ridica din povara însingurării aduse de tragedie.

Un text compus matematic, în care informaţiile esenţiale sunt picurate cu răbdare şi calcul pe tot parcursul acţiunii, oferă patru roluri care impun performanţă. Nu doar actoricească, nu doar profesională. O piesă ca „Mass” pretinde şi calitate umană. Nu e suficient să fi bun. Nu e deajuns să aplici grile şi tehnici de joc şi de montare. O poveste în care familiile criminalului şi a victimei se întâlnesc faţă în faţă în jurul unei mese pentru a încerca disperat să pună cap la cap frânturi de fapte, amintiri şi emoţii nu poate fi doar bine spusă. Spectacolul fie devine o experienţă cathartică în care toate sufletele din sală primesc o doză homeopatică de durere spre a-şi spăla terapeutic propriile suferinţe, fie eşuează într-o demonstraţie crispantă de exagerări inutile. Fran Kranz nu lasă loc pentru calea de mijloc. Nu există temperaturi confortabile în climatul acestui text.

Andrei şi Andreea Grosu au simţit exact câtă nevoie de umanitate există în cele patru partituri. Desenul regiei lor pare o litografie care imprimă cu blândeţe urmele de tuş lăsate de jocul actorilor pe ţesătura scumpă a canavalei preţioase a textului. Modalitatea lor de lucru, elegantă şi aproape timidă în raport cu forţele de expresie actoriceşti, are o calitate esenţială pentru succesul întregului demers: subtilitatea. Îi intueşti, doar, în spatele fiecărei ruperi de ritm, îţi închipui că decizia de a spune şoptit sau exploziv o replică a fost cântărită împreună, alternanţele necesare pentru echilibrul atât de stabil al structurii e uşor de presupus că le aparţine. Nu există, însă, nimic ostentativ, niciun artificiu, nimic din afara personajelor care să bruieze spovedaniile celor patru părinţi-victime. Nu lasă loc pentru tăceri teatrale căutate, ci impun un ritm dens, care nu îţi dă voie să primeşti nepregătit lecţia acestei mărturisiri aproape intime. O masă de lemn, patru scaune neutre şi o cupolă spartă, cu motive bisericeşti picatate naiv, lipsită de figura izbăvitoare a unui Pantocrator mântuitor – acesta e spaţiul creat de Vladimir Turturica pentru a delimita estetic un purgatoriu al vinei absurde. Şi florile, singurul element viu din spectacol, sunt în boţ de pământ cu câteva fire de imortele ce par că se ofilesc sub ochii noştri.

Distribuţia acestei sinfonii de sentimente complicate a primit o responsabilitate uriaşă; e foarte uşor să crispezi publicul, iar experienţa vizionării să devină jenantă în faţa unei demonstraţii cu accente de melodramă. Iar linia care demarchează perfecţiunea de cabotinism e foarte fină. Cvartetul acestor glasuri ale durerii se armonizează, însă, într-un vibrato constant, dominant, care umple aerul cu o concentrare cu efect de lupă, ce îţi ţintuieşte atenţia şi te conjură să faci acest exerciţiu de sinceritate al umanităţii deplin vulnerabile, în care empatia nu e doar un cuvânt care dă bine în frază, emoţiile sunt autentice, iar snobismul degustătorului de artă nu are ce căuta.

Richard Bovnoczki (Richard) face echilibristică la înălţimea vinei copleşitoare de a fi crezut că îşi cunoaşte fiul adolecent. „Hayden a fost cel mai bun prieten al meu şi nu l-am cunoscut!” – e mărturisirea făcută cu forţa unei lovituri de ciocan peste falangele fragile ale unui tată cu nimic mai bun sau mai rău ca oricare altul. E foarte vertical, demn şi reţinut; are decenţa de a da întietate familiei victimei la suferinţă, are delicateţea unui gentleman în felul de a-şi consuma propria dramă. Durerea lui îi pare indecentă, îi e ruşine să îşi expună suferinţa şi o face ca şi când ar încerca să o sugrume cu un nod de bună-cuviinţă pe care îl leagă mereu şi mereu până când degetele îi obosesc şi firele aspre ale propriului doliu îi rănesc palmele şi sufletul. Autocontrolul mereu stăpânit, izbucnirile rostite ca o incantaţie smulsă sub tortură, fragilitatea ascunsă cu mult tact, aceste nuanţe sunt motivele pentru care ceea ce te lasă doar să intuieşti în personajul său rupe în bucăţi empatia spectatorilor.

Marius Turdeanu (Jay) cuprinde expresia furiei alimentată de o neputinţă apocaliptică. Fiul său a murit nevinovat, lipsit de apărare, inexplicabil şi… degeaba. Frustrarea unui bărbat puternic, un cap de familie responsabil, un om de acţiune, un om care face mereu ce trebuie făcut, căruia nu i s-a dat nicio şansă de a lupta pentru fiul său, disperarea neputinţei alcătuiesc modelul tridimensional al unei o sfâşieri scrâşnite printre dinţi şi replici curmate brusc. Autocontrolul impus programatic, reţinerea reacţiilor, felul în care îşi stăpâneşte nevoia de a exprima fizic, foarte concret această magmă ucigaşă de năduf, de mânie, de înverşunare, şi obidă, se adună în privirea care topeşte, parcă, orice atinge. Ochii ard, în timp ce pumnii rămân neîncleştaţi. Cuvintele sunt spuse pe jumătate, iar cadenţa lor, iureşul explicaţiilor logice pe care le-a construit cu răbdare şi le-a documentat conştiincios, devine o armă letală care răneşte de moarte cu fiecare verb suspendat într-o clătinare a capului. Şi toată furia se ostoieşte într-un strigăt sugrumat: „L-am recunoscut pentru că… pentru că era al meu!”. Cu o energie violentă, oricât de îndreptăţită i-ar fi furia de până atunci, forţa lui te inhibă şi te ţine departe de suferinţa lui; până atunci, aproape de final, când vezi omul însingurat în tristeţe definitivă de pierderea iremediabilă, căreia nu i s-a putut opune.

Mihaela Trofimov (Gail) e mama amorţită de durere. Aceeaşi nevoie de explicaţii, de a primi un motiv pentru care un adolescent de 16 ani şi-a executat colegii de şcoală. De ce? Cu ochii privind prin ceilalţi şi gândurile anesteziate, încearcă să îşi găsească forţa supra-umană de a ierta pentru a salva ea, cu puterile ei puţine şi sleite, patru suflete damnate. Şi iartă. În lipsa oricărei explicaţii, după ce ascultă şi se revoltă, şi urăşte, şi condamnă, şi îi e frică şi îi e inuman de greu, iartă. Nu pentru izbăvire, ci pentru că nu mai poate altfel. E ultimul gest secătuit de orice vitalitate pe care îl mai poate face. Tăcerea ei, sfârşeala acestei femei cu statură de eroină de tragedie antică aflată în mijlocul unui deşert sufletesc absolut, mâinile care îi atârnă cu neputinţă, până la încheieturile pumnilor strânşi – aşa îşi construieşte carcasa pentru durerea cea mută.

Ofelia Popii (Linda) combină atâtea nuanţe în mama care îşi plânge şi fiul şi consecinţele faptelor sale inexplicabile. Cu ce a greşit ea, mai mult care oricare altă mamă, pentru ca băieţelul său iubitor de natură şi animale să devină un criminal cu sânge rece? De ce nu a ştiut, de ce nu a ales altfel, care dintre faptele ei ar fi putut conduce spre o altă soartă sufletul însingurat şi chinuit al fiului care n-a cunoscut liniştea şi nu a simţit iubirea? Se justifică, mai întâi pentru sine, acoperă conturul trupului de pe podeaua bibliotecii cu imaginile copilului care aduna melci în borcan, repetă „copil, copil, copil…” când arată fotografiile unui trecut pe care îl credea fericit. E vinovată şi nu ştie pentru ce. Suferă şi îşi cere dreptul de a i se recunoaşte pierderea, caută cu disperare o alinare indiferent de unde ar veni. Şi i se refuză iar, şi iar, şi iar. Cu o luciditate topită în emoţie, cu o intensitate mereu precisă a fiecărei replici, cu gând limpede şi o expresivitate care îţi arată  personajul dezgolit de orice mască, îi simţi suferinţa, poate, mai mult decât pe a oricărui alt personaj. Pentru că are atâta adevăr; o dualitate a vinei şi a nevoii de izbăvire pe care o desfăşoară bogat şi deplin. Iar monologul său final, concluzia ce nu pune punct, ci lasă deschisă paranteza suferinţei, capătă greutatea necesară pentru a menţine echilibrul în contrapartidă cu iertarea.

„Mass” nu e un spectacol plăcut. Nu poţi ieşi din sală spunând banala replică „Mie mi-a pălcut”. Şi nici stereotip-interesant nu e; ci un spectacol incomod, simplu în forma sa, elegant în alegeri, care conţine o umanitate fundamentală pe care o împărtăşeşte cu generozitatea de a fi vulnerabil, cu sinceritatea de a fi contondent şi de a-ţi provoca sensibilitatea pe care o căptueşti şi o ascunzi în cea mai mare parte a timpului. Însingurările noastre sunt provocate prin emoţia artistică, puse laolaltă, pentru a face faţă mai uşor unei poveşti despre însingurarea care ucide.

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Mass

de Fran Kranz

Regia: Andrei & Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturica

Distribuție: 

Linda: Ofelia Popii

Gail: Mihaela Trofimov

Richard: Richard Bovnoczki

Jay: Marius Turdeanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: