Tânără lipsă de speranță a unor tinere speranțe

de Raluca CÎRCIUMARU

Într-un colț intim al hăului de la Romexpo, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, în plin apogeu al culturii consumului de droguri în Statele Unite ale Americii, „Tinerețea noastră” se consumă și ea, dintr-un foc, la granița dintre comedie dramatică adolescentină din anii ’80 și filă îngălbenită dintr-un jurnal găsit la anticariat. Într-o atmosferă ce resimte deja nostalgia de sine, montarea citează, cu ghilimelele visului american, o suită de elemente netrăite de niciunul dintre noi, profund americane, dar patentate și recognoscibile până în punctul în care devin, prin asociere, familiare.

Cam așa intră și Warren Straub (Tudor Cucu-Dumitrescu), cu valiza lui de vechituri și amintiri împrumutate, în apartamentul cutie-de-chibrituri în care curge acțiunea. Pe fundalul puțin romantizat al unei sufragerii ieftine, cu pick-up și saltea gonflabilă, cu graffiti-uri și un televizor cu tub, începe să se deruleze un ping-pong fără câștigător. Dacă Tudor Cucu-Dumitrescu apasă toate butoanele unui comportament agravant fără a vira în clovnerie şi fără a fi enervant în mod demonstrativ, Alexandru Pavel susține cu brio un volum dezarmant de furie comică drept răspuns.

Duo-ul dintre un coleric afacerist și un fraier hipersensibil face, în primul rând, dovada unui joc actoricesc care se concentrează pe relație, pe tensiune și pe creativitatea contrapunctului dintre replici. Tocmai prin organicitate, construcția situației devine spectaculoasă, într-o serie de palme peste față, de golănii contemporane și de parfum de perioadă reagănistă. Brutal și libertin ca o călătorie cu ultimul metrou de noapte în New York, spectacolul pune punctul pe toate i-urile din nevoia post-adolescentină de a te agăța de tot ceea ce are izul familiar de copilărie. În alăturare directă cu duritatea punk și entuziasmul naiv și proaspăt dobândit pentru droguri, această melancolie explică, în linii fine, tumultul unui tânăr adult (care încă mai copilărește).

Tudor Cucu-Dumitrescu prezintă o profunzime neașteptată, pe care nu o intuiești în etapă incipientă. Nu contrapunctul dintre sensibilitate și forța comică incredibilă, ci sudarea celor două și simultaneitatea lor desăvârșesc, astfel, partitura protagonistului. Culmea, odată cu acest dozaj atent al imaturității, se întrezărește începutul unei maturizări și așezări artistice. Gradual, își dă jos orice armură de actorie și plonjează într-o vulnerabilitate simplă și sinceră ca o chitară acustică.

În același spirit, acest Holden Caulfield în bascheți, un bufon cu ADHD, naiv, jovial și inocent, este colecționar de amintiri și nostalgii care le aparțin altora, pe care încearcă să le resusciteze și să le păstreze vii, dar la care trebuie să renunțe în schimbul unui weekend de teribilism imperfect, prolog al maturizării sale. În locul mult iubitelor suveniruri și moșteniri emoționale, își trăiește coming of age-ul amăruiîntr-un prezent mahmur și anapoda, la umbra unui viitor incert și neformulat încă.

Alternativ, Alexandru Pavel conturează prin Dennis un dealeraș de cartier cu expresie de rechin, care își depășește și își lasă mult în urmă arhetipul. Cu precizie milimetrică, face demonstrația unei alte arome de tânăr în plină criză existențială: coleric până în punctul în care tremură din toți rărunchii, roșu ca racul; narcisist, cu complexul lui Dumnezeu și cu impresia că ar fi cel mai interesant și mai original om din lume. Așadar, fațete ale unui bărbat tânăr, perfect plauzibil și iminent puțin absurd, susținut cu maxim de credință. Mare amator de filme în trening, transformă o voce puternică, declamativă, într-o băiețeală de cartier, parcă alipită din „Umbre” mai repede decât parte a peisajului newyorkez.

Actorul prezintă o stăpânire de sine șmecherească, dublată de lejeritatea de a se scufunda în furie fără cenzură. Nu există nimic de benzi desenate, nimic caricaturizat în cât de repede îi sare țandăra, în cât de ușor replica i se transformă în mârâit turbat. Desigur că fibrilațiile în care intră au un efect profund comic, dar există ceva visceral și dens în acest (post-)teen angst. Procesarea veștii tulburătoare din final este o proză albă a șocului – tăcere densă și greoaie care înlocuiește prea multul și agresivitatea de până în acel punct. Momentul, deși răsfirat, câștigă prin autenticitate și expresivitate firească, netrucată.

Abia odată cu intrarea Jessicăi (Ana Crețu) se decupează definitiv această citare-colaj a arhetipurilor încă atât de ancorate în prezent și de inevitabile ale vârstei de douăzeci și un pic de ani. Există ceva voit de prăfuit la „Tinerețea noastră” care încearcă să dovedească, tocmai prin actualitatea limbajului și a cheii de joc, imortalitatea acestei etape de maturizare, pentru fiecare generație. Într-un flirt cu dus și întors, de puștoaică edgy, actrița rezumă isteria copilărească, dar și infatuarea incertă, nevinovată și disimulată. Ana Crețu interpretează cu satiră și emoție surescitarea, prizarea de tânără care se poziționează în gardă, dar care mușcă de teamă. Se arată închipuită și stridentă, cu ticuri studiate și plescăit nervos – totul, o tușă fină de tipă care încearcă să pară cool, undeva într-o garsonieră a anilor ’80. La rândul ei, își fragmentează partitura în două planuri: unul de falsă siguranță pe sine, ca mecanism de apărare, și unul vulnerabil, aproape silențios, care dezvăluie ezitarea, și îndoielile, și rușinea vârstei. Într-o tentativă de cochetărie, revelația livrată de performanța Anei Crețu este că este (ca fiecare dintre ei) prea tânără și prea grăbită să se urce pe tocuri și să își dea aere de adultă. 

Între cuvinte dure, escrocherii adolescentine, pasiuni care ard repede, și dezamăgire, ale tinereții valuri plesnesc și scuipă malul într-o succesiune rapidă de deziluzii și neînțelegeri. În fapt, spectacolul este, cu totul, un sus-jos bine condensat, sucit și răsucit, cu plâns și hohote de râs și orizonturi de așteptare nerealiste, cu zbierat prin telefon și discuții în contradictoriu doar de dragul de a le avea/de a continua conversația. „Tinerețea” se simte ca un cuvânt bătrânesc și nostalgic, dar viziunea asupra acestei montări nu-și pierde nicio secundă luciditatea și particularitatea, alcătuită dintr-o serie de detalii semnificative fermecătoare și din dialoguri izbitor de autentice – mai puțin din replică, și infinit mai mult din felul în care aceasta este întrebuințată.

Spectacolul vorbește articulat și fără tezism despre sentimentele pe care le-au împărțit, ca pe bluze de la second hand, generație după generație, copii de douăzeci de ani. Doza de șmecherie plasată, ușor stângace, rămâne în esență șarmantă tocmai acolo unde se împiedică. Mai mult, suferința tăcută de pe fundal (în ciuda tuturor urletelor) abordează fin niște tipare autodistructive, de adult foarte tânăr, pe care le recunoști și le saluți ca pe cunoștințe vechi.

Cu ochi roșii, resentimente, guri mari și nervoase, dar și fără puterea de a continua acest maraton nesfârșit al teribilismului, cei doi protagoniști emană o amorțeală de puști nefericit și obosit, invitație la a privi în gol pentru puțin timp. În această notă, cu o amărăciune și o resemnare specifice vieții, se termină „Tinerețea noastră”.

Și, desigur, concluzia seacă șterge cu buretele trei sferturi dintre revelațiile de încheiere: „Vrei să fumăm niște iarbă?”

Centrul Cultural LUMINA, Romexpo, Pavilion C3

O producție a Centrului Cultural LUMINA, 2021

Tinerețea noastră

De Kenneth Lonergan

O poveste despre sfârșitul copilăriei

Cu: Alexandru Pavel, Ana Crețu și Tudor Cucu-Dumitrescu

Scenografia: Adriana Grand

Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză

Photocredit: Adriana Grand

Durata spectacolului: 2h 20 min

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: