„Chapter two”; în care actorul îşi depăşeşte spectacolul

Norocul e subestimat în artă. Primeşti multe sfaturi, eşti încurajat, admirat şi îmbărbătat, ţi se spune cât de mult contează să ai talent, nimeni nu ştie să îţi explice în ce constă el mai exact, ţi se atrage atenţia asupra greutăţilor din profesie, cât de vitală e dedicarea, cât de mult trebuie să iubeşti teatrul, cât de multe sacrificii îţi vor fi pretinse pentru a reuşi – o broşură cu descurajări ţi se desfăşoară pe dinaintea ochilor şi urechilor atunci când îndrăzneşti să îţi doreşti să devii actor. Prea puţini te privesc în faţă şi îţi spun şi că ai nevoie de mult noroc pentru a reuşi. Pe lângă încredere în sine. Talent ai sau nu. Calea de mijloc e cea mai plicticoasă în acest sens şi conduce spre o mediocritate nefericită, dar sigură. Prezenţa sau absenţa lui, deopotrivă, însoţite de noroc, ambiţie şi îndrăzneală te vor aduce mai aproape de plăcerile profesionale care însoţesc succesul.

            Spectacolul „Chapter two” de Neil Simon, regizat de Vlad Trifaş, produs de Asociaţia Sirius Art şi găzduit de unteatru ar fi putut fi norocul unuia dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale. Ţine de noroc, de şansă, de context să te întâlneşti cu rolurile care să îţi arate calităţile. Şerban Gomoi are talent. E un fapt. Recunoscut în breaslă. Pare a avea, în egală măsură, şi ghinionul de a nu fi jucat, încă, acel rol, din acel spectacol, în acea regie, cu acei parteneri, care să atragă de la sine şi succesul pe care îl merită dedicarea şi seriozitatea cu care îşi onorează profesia. George Schneider, scriitorul văduv, consumat de doliul pe care nu ştie cum să îl depăşească, luat prin surprindere de sentimente noi care îl copleşesc şi îl fac, încă şi mai fragil, e un rol cu suficiente profunzimi umane, cu straturi multe şi variaţii ofertante care să pretindă o plajă largă de aptitudini, carismă, sensibilitate şi sinceritate scenică. Şerban Gomoi strânge cu sârguinţă, răbdare, grijă şi atenţie fiecare nuanţă pe care vorbele o conţin şi construieşte foarte firesc, fără exagerări, cu blândeţe şi tact universul interior al acestui chinuit al sorţii pe care îl prezintă cu expresivitate şi măsură publicului. Îi urmăreşti drama cu interes pentru că îi poţi descifra sentimentele suspendate în tăceri, în privirea limpede ce pare că te priveşte în ochi căutând salvarea dintr-un labirint descendent de gânduri şi trăiri intense. Are umor, are auto-ironie, e inteligent, are carismă şi stăpânire de sine, e acel personaj care pare a fi aproape de perfecţiune; e aşa cum trebuie să fie şi nu ai nevoie de alte explicaţii.

            Spectacolul, însă, nu este un monolog. Pe lângă această întâlnire fericită dintre actor şi personaj, „Chapter two” este doar o poveste previzibilă de iubire eşuată, cu un aer prăfos. Ritmul trenează şi e impulsionat de precipitări şi exagerări energice, decorul ce se doreşte a delimita simetric vieţile care nu ajung să se unească e doar funcţional, dar neutru şi inutil aglomerat, fără a crea un spaţiu personalizat care să spună ceva despre personaje, iar muzica devine, şi ea, doar un artificiu tehnic ce rezolvă superficial trecerile de timp dintre scene. Montarea e lipsită de vitalitate şi are prea puţină creativitate. Are o cuminţenie ştearsă care nu salvează de la plictis un text datat ca stil şi nu tocmai performant ca structură. Sondarea relaţiilor interumane va fi mereu ofertantă; superficialitatea amestecului de poante haioase stoarse şi răsfolosite, răsturnările de situaţie care nu iau pe nimeni prin surprindere şi situaţiile comune şi banale arătate demonstrativ, vor rămâne, însă, doar o expunere stângace şi perfect predictibilă. E tern, egal, monoton şi aflat la jumătatea drumului acest demers artistic în care oboseşti să admiri potenţialul unui actor care înoată împotriva curentului într-un spectacol greoi şi bătrânicios.

            Singura care încearcă să aducă prospeţimea actualităţii e Dana Marineci (Faye), care găseşte în rolul său secundar şi schematic farmecul unei lejerităţi dublate de spontaneitate, ironie acidă şi o locvacitate care ţine loc de energie. Cosmin Teodor Pană (Leo) foloseşte toate stereotipurile pentru a sublinia cu două dungi groase şi roşii cât de vagabond e personajul său. Se agită mult, gesticulează dezarticulat, caută tonuri în vorbire şi construieşte foarte neglijent un comic facil, prea puţin susţinut de mijloace solide. Ela Prodan (Jennie Malone) nu stăpâneşte subtilităţile necesare unui personaj care ar fi putut însemna mai mult decât o schiţă superficială a unui etern feminin ultra-repetat şi redundant. Fără prea multe nuanţe, încearcă prea mult să ne convingă de sinceritatea personajului său fără a putea să îşi descopere propria sinceritate scenică, neavând mijloacele de expresie pentru a mobila dedesubtul gândurilor care rămân doar refrene la suprafaţa unei interpretări insuficient dezvoltate.

            „Chapter two” este doar un spectacol în care o poveste simplă este expusă simplist. În mijlocul ei, însă, un actor, a cărui performanţă depăşeşte cu mult contextul dat, are norocul de a interpreta un personaj care îi foloseşte talentul şi îi stimulează potenţialul. Şi cum norocul surâde rar pe scenă şi în culise, şansa trebuie apreciată ori de câte ori se arată.

Asociaţia Sirius Art

𝐂𝐡𝐚𝐩𝐭𝐞𝐫 𝐓𝐰𝐨
de Neil Simon

Regia și muzica originală: Vlad Trifaş
Traducerea: Bogdan Budeş

Distribuția:
George Schneider – Şerban Gomoi
Jennie Malone – Ela Prodan
Faye – Dana Marineci
Leo – Cosmin Teodor Pană

Proiect finanțat din fonduri nerambursabile de la bugetul local al Sectorului 5 al Municipiului București prin Legea 350/2005 prin Centrul Cultural și de Tineret „Ștefan Iordache”.

Găzduit de 𝐮𝐧𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: