„Fete şi băieţi” – paradoxala fericire de a suferi

Se întâmplă frumos şi rar să simţi mai mult decât te credeai capabil. Trăieşti ceva şi sentimentele te iau prin surprindere din cotloane ale firii pe care nici nu ştiai că le ai. Şi e cald şi frig şi pulsul îţi dansează în vene şi în tâmple îţi bat tobe şi urechile ţiuie şi stomacul se face prăpastie şi lacrimile lacuri şi te faci peisaj de simţuri şi grădină de reacţii. Şi ori strigi, ori alergi, ori ţopăi, ori taci şi priveşti înauntrul acestor manifestări ale celebrării de a fi om din carne şi oase şi suflet. În viaţă sunt clipe care se strâng în cutia cu amintiri şi se transformă în instantanee din albumul de familie cu coperte groase. La teatru, însă, întâlnirile cu tine însuţi păţite la spectacole care te amuţesc şi îţi amestecă gândurile şi emoţiile într-un bulgăre de preţ sunt încă şi mai intense. E firesc să ai fluturi în stomac atunci când îţi săruţi marea iubire, e normal să plângi de fericire când îţi strângi pentru prima oară în braţe copilul, e îngrozitor să te desparţi pentru totdeauna de cei mai iubiţi ai sufletului tău. În sala de spectacol nu poi şti niciodată când şi de ce anume vei râde ca niciodată sau vei suferi pentru o himeră. Iar atunci când se întâmplă, acest paradox al frumosului artistic spiralat în şnur cu emoţiile puternice îţi leagă fedeleş fiinţa şi ţi-o face cadou spre bucuria complicată de a fi.

„Fete şi băieţi” de Dennis Kelly, în regia lui Cristi Juncu de la Teatrul Act, monologul Ralucăi Aprodu, este o stare de graţie a umanului din om. E intraductibil în cuvinte monolitul de emoţie pe care o actriţă îl construieşte cu răbdare şi migală sub ochii tăi; pe nesimţite. O discuţie paşnică şi plăcută, un ton colocvial de bună prietenă care, la o cafea, îţi sporovăieşte cu talent literar şi carismă întâlnirea care i-a hotărât viaţa: după câţiva ani de huzur şi viaţă crazy şi picantă, într-un aeroport din Italia, îşi cunoaşte viitorul soţ. Şi e atât de simpatică descrierea ei, şi e atât de sinceră în a-şi recunoaşte „păcatele tinereţii” încât te relaxezi în scaun şi ai sentimentul că o cunoşti dintotdeauna. Şi vezi şi petrecerile nebune şi partidele de sex kinky şi aeroportul şi înghesuiala şi coada de la îmbarcare. O recunoşti pe ea; e cea mai bună prietenă a ta. Şi o simţi aroape.

Performanţa pe care o fac împreună Raluca Aprodu şi Cristi Juncu e aceea a gradării milimetrice a unui decantor de emoţii. Totul pare măsura şi ticluit, calculat şi drămuit cu ochi de farmacist meticulos. Debitul verbal, lejeritatea din discurs, plăcerea amntirilor, voluptatea unei bârfe ca de sâmbătă după-amiaza pe o canapea confortabilă; te simţi în siguranţă. Apoi se taie brusc povestea şi femeia asta mişto devine o mamă cool care găseşte acelaşi aer ponderat şi plin de drăgălăşenie şi atunci când îi apostrofează pe Danny şi Leanne, cei doi copii, care par foarte isteţi şi simpatici doar din felul în care ea se poartă cu ei. Şi cum semnele teatrale simple îşi găsesc imediat efectul în contractul convenţiei teatrale, nu e nevoie de mai mult decât un pumn de nisip kinetic pentru a crea un întreg univers casnic în care să îi auzi şi să îi vezi în imaginaţie pe cei doi preşcolari.

Indicaţiile de cod, un ecleraj sugestiv ce capătă valoare simbolică mai târziu, odată cu desfăşurarea faptelor din povestea femeii în continuare joviale şi prietenoase, câteva pauze şi un sentiment straniu care capătă tot mai mult contur cu fiecare scurtă pauză, fiecare cuvânt lăsat în suspensie, detalii şi o privire care ascunde ceva nemărturisit, încă, o listă consistentă de mijloace de a crea anticipaţie şi suspans e pusă în slujba unui orizont de aşteptare ce va fi pulverizat până la final. Echilibrul perfect al acestui spectacol face încă şi mai valoroasă performanţa actoricească. Jumătate din timp există această uşurinţă a dialogului, această personalitate captivantă care îţi intră în suflet şi te amuză inteligent, pentru ca în cealaltă jumătate să rămână a fel de sinceră povestind un deznodământ perplexant. Raluca Aprodu execută cu sentimentele mişcări ca de contorsionist. Un mare merit al impactului copleşitor al interpretrii sale e acela de a povesti în prezent fapte greu de verbalizat petrecute în trecut fără a pica o secundă în capcana exagerării impresionabile. Nu acesta e scopul; nu vrea deloc să te impresioneze ea – actriţa sau personajul. Povestea e cea care îţi cauterizează fără anstezie simţurile Iar personajul are decenţa de a a suferi demn. Iar actriţa are talentul de a nu ne arăta personajul, ci de a juca un rol cu o lume interioară bogată cât un întreg cosmos.

Cristi Juncu a găsit o formulă scenică elegantă, simplă şi ludică pentru a spune această poveste despre cele mai abisale sentimente din om. Tematici şi mesaje îşi poate fiecare decupa şi singur din acest carusel de senzaţii. Dar sunt prea mărunte în faţa planetei de simţiri aduse la viaţă într-o sală mică, dintr-un teatru aflat în subteranul Bucureştiului. Poate fi şi despre femeia puternică, şi desre victime nevinovate, şi despre masculinitatea toxică, şi despre abuzuri, şi despre ce mai are nevoie fiecare, dacă trebuie neapărat să ne punem etichete pentru ce simţim la teatru. Eleganţa şi decenţa acestui spectacol constau tocmai în performanţa artistică de a stârni emoţii cu impact ca de furii ale naturii în spectatori ce urcă scara în spirală altfel decât erau atunci când au coborât cu o ora şi jumătate în urmă.

„Fete şi băieţi” e un spectacol plenar, generos, cathartic, în care o actriţă face performanţa de a materializa umanitatea din spectatori în emoţii greu de fixat în cuvinte. Ce pot spune despre mine e că pentru prima dată la teatru am somatizat emoţiile într-o durere fizică, acută, în mijlocul pieptului, neştiind cum altfel mai bine să găsesc expresia întreagă a experienţei atât de personale. Paradoxul teatrului de a purifica prin emoţii puternice suflete îmbibate în frici egoiste deodată cu frumosul estetic şi performanţa artistică rămâne una dintre cele mai de preţ prilejuri de celebrare a omului în splendida sa imprefecţiune vie.

Teatrul Act

Fete şi băieţi

de Dennis Kelly

Traducerea: Raluca Aprodu şi Cristi Juncu

Regia: Cristi Juncu

Lighting design: Bogdan Gheorghiu

Cu: Raluca Aprodu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: