„Exil” de la Teatrul Național din București promite mult, cu o distribuție – arbore genealogic, cu o temă – rană deschisă, cu întoarcerea artistică a Alexandrei Badea, fiică nerisipitoare a regiei românești. Se naște în mod natural o forfotă care umple Sala „Ion Caramitru” a Naționalului, care cultivă un orizont de așteptare a’la pomul lăudat, și care, în sfârșit, își pierde din aplomb pe parcursul celor trei ore de spectacol. Cel puțin până la aplauze, care se dovedesc entuziaste complimente pentru țesătura hainelor împăratului.
Adevărul este că montarea pune degetul pe o vânătaie moștenită și nevindecată de generații și generații încoace. Meritul topicii și ocazionalele cuțite ascuțite, învăluite într-o regie elegantă și lipsită de presiunea timpului, nu sunt contestate. Necesitatea unei conversații despre ceea ce pierdem toți (și cei care rămânem, și cei care migrăm) face din „Exil” o ușă deschisă, un spațiu sigur și amar din casa noastră cu bulină: România.
Dar tușele bine punctate sunt, pe-alocuri, punctate prea bine de reiterări peste reiterări, de obsesia regizoarei de a nu lăsa nimic neexplicat, nicio paralelă nedisecată. Potopul de explicații și de dialoguri plasate, cu degetele periculos de aproape de ochii publicului, îngreunează și dilată „Exil”. Este greu de crezut că, odată ce spectatorul prinde cronologia de guler și învață cine e mama cui, nu observă imediat că montarea are scris pe ea, absolut pe fiecare colț de scenă, „traumă transgenerațională”.
Regia Alexandrei Badea se folosește cu generozitate de deja clasicizata cârjă a camerei de filmat, astfel încât întreg spectacolul rulează pe fundalul de teatru pseudo-documentar. Ada Galeș (Ema/cameramanul neoficial al spectacolului) întruchipează lupa atât de necesară pentru ochii celor din public, dar și rama, convenția în care montarea se desfășoară: nevoia tinerei românce crescute la Paris de a-și înțelege originile, istoria, slăbiciunile și moștenirea traumatică.
Dimensiunea filmată a spectacolului pălește valoric în timpul interludiilor în care se schimbă decorul și se proiectează discuții civile între actorii din distribuție. Atârnă greu de un spectacol care deja dă impresia de alungire, și de disecție psihologică a subiectului, și este, la urma urmei, doar un brainstorming care nu duce nicăieri și nu contribuie real cu mai nimic.
„Exil” este despre cât de acasă te simți, despre unde te simți acasă – și acestea sunt trăiri importante, formulate poetic și cu ușor parfum de reclamă backhanded la viața în vest (și, pe partea cealaltă, romanțare a traiului în România). Este despre un Romeo și o Julietă aduși împreună de relocarea clasei muncitoare în casele burgheze, de familie bună. Despre încrengături familiale, și cuscrii care se urăsc în mod tradițional. Despre frați și părinți la distanță. Despre ce te face să te simți legat de locul în care te-ai născut (sau în care ar fi trebuit să te naști). Și, desigur, despre abandon migrator, care perpetuează traume și lasă sechele mereu în alte forme.
Ușor steril, cu lavaliere (justificate, da, dar atât de reci) și înflorituri pretențioase, spectacolul merge pe linia fină dintre tensiune nesusținută, emfatică – prea mult – și minimalism actoricesc, aproape cinematografic – care, uneori, este prea puțin. Expunerea în cadre filmate aproape că îi izolează pe actorii din distribuție unul de celălalt, aproape îi face să uite de apropierea teatrului. Din punct de vedere tehnic, distanțele sunt prea mari (scenic și nu numai), chiar și atunci când se joacă în planuri multiple. Nu este un secret – nu este un spectacol de performanță actoricească, deși trupa Naționalului bucureștean se omogenizează în intenția de a spune această poveste semnificativă.
Și pe lângă replicile-eseu, teziste și greoaie, la fel de înăbușitoare sunt accentele dramatice, care nu caută sinceritatea mesajului, pe cât caută formulările simandicoase și profunde. Devine pregnantă senzația că regizoarea, în ipostază de dramaturgă, s-a străduit să facă din fiecare propoziție buricul pământul al replicilor; poate pentru că nu știe să piardă o luptă cu frazele, să mai îngăduie ca unele dintre ele să fie banale, și reale. Această „proză purpurie”, care pornește de la citate motivaționale și cărți de dezvoltare personală, face dintr-un subiect atât de universal, de acut și de recognoscibil, un teatru călâi, pentru oameni privilegiați și prețioși.
La nivelul de labirint sfidător de cronologie, povestea este închegată solid, clară și lucidă, fără mai multe detalii narative decât ar fi necesare. Ne lungim doar în această analiză nedorită a celor reprezentate, cu o introducere de 45 de minute care servește doar la a explica faptul că e vorba de traumă transgenerațională cu parfum de como se dice. Conversațiile sunt, la rândul lor, plate și demonstrative din loc în loc, îmbibate de detalii plasate și de truisme, dar măcar nu sunt la fel de ciclice ca monoloagele Adei Galeș, care țin cu brio loc de caiet program.
Ada Galeș face, totuși, dovada unei simplități care o scoate puțin din cheia în care era typecast-uită. Nu strălucește (probabil că nici nu trebuie să strălucească), dar jocul ei este curat într-o proporție covârșitoare. Emilian Oprea (Vlad) este suav într-un mod generic, studiat, și direcția aleasă nu îi dă spațiu să se desfășoare actoricește. Este nu un personaj, ci un pretext cheesy pentru mai multe explicații și prelegeri pe tema emigrării, a înstrăinării și a lipsei de libertate. Alexandru Potocean (Ian) debutează cu voce îngroșată și tonuri, dar se dezvăluie, treptat, ca un binom șarmant între duritate și fragilitate – ambele sângerând cu voluptate.
Un salt neconcludent în timp îl fac Crina Semciuc (Irina tânără) și Diana Dumbravă (Irène), care nu par să joace aceeași persoană, chiar și luând în considerare toate bagajele și greutățile vieții care ar fi împietrit-o pe cea din urmă. Dacă interpretarea Crinei Semciuc proiectează o femeie puternică, incisivă, colcăind de ambiție, versiunea Dianei Dumbravă rămâne doar o doamnă severă și încordată, imposibil de înțeles. Această singură soră „care a ajuns la Moscova” devine, astfel, monocordă și plată. La rândul său, Ana Ciontea (Magda) face un rol destul de schematic, dar care dovedește una dintre marile concluzii ale montării: o mamă narcisică naște o mamă narcisică naște o mamă narcisică.
Irina Movilă (Agnès la maturitate) și Cosmina Olariu (Agnès tânără) se calibrează mai bine pe aceeași persoană în două momente distante și diferite ale vieții sale. Fiecare dezacord arată o poveste nespusă a anilor care au trecut între cele două – evoluția celei de-a doua protagoniste pline de speranță, într-o mamă egoistă, asprită de circumstanțe, refugiată în familiar. Cosmina Olariu conturează o tânără răzvrătită, curioasă, dinamică și, chiar și cu un „screentime” limitat, schițează o căutare inițiatică pertinentă. Iar Irina Movilă dispune de un aer parizian autentic, fără efort, cochet și lucid, înghesuită de piedicile realiste ale vieții. Deși puțin afectată în interpretarea sa, integrează inclusiv această pompozitate într-un amalgam de regrete și justificări narcisiste. Actrița este personificarea victimizării egoismului propriu, perpetuată pentru a treia oară – cerc pe care Ema Adei Galeș îl rupe, cu iz de happy ending cam brusc.
Spectacolul este o vivisecție elocventă a mecanismului de cauză-efect; și chiar și în bucla flagrantă în care se află, dezgroapă mari cicatrici moștenite, ale unor vieți sub ascendentul bagajelor târâte prin aeroporturi și, apoi, uitate în casa părintească. Scoate în evidență toate fațetele unor abuzatoare succesive care au fost și ele, cândva, tinere și rănite; adresează rușinea, lipsa de apartenență și sentimentul sufocant de a te simți străină peste tot. Desigur, poate că nu era nevoie chiar de patru generații întregi pentru a face demonstrația cruzimii genetice, dar alegerea momentelor cheie (1970, 1992, 2021) este justificată de trei repere temporale semnificative.
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti
Exil
de Alexandra Badea
Regia: Alexandra Badea
Scenografie: Cosmin Florea
Asistent regie: Patricia Katona, Simina Siminie
Stagiar regie: Tudor Licu
Muzica originală: Călin Ţopa
Regia tehnică: Adrian Ionescu
Photo: Florin Ghioca
Afişe: Cosmin Florea
Distribuţie:
Ema – Ada Galeş
Vlad – Emilian Oprea
Agnes – Cosmina Olariu
Liviu – Florin Călbăjos
Irina – Crina Semciuc
Marius – Emilian Mârnea
Magda – Ana Ciontea
Agnes 2 – Irina Movilă
Irene – Diana Dumbravă
Paul 2 – Mihai Călin
Ian – Alexandru Potocean
Marius 2 – Richard Bovnoczki/ Liviu Lucaci
Paul – Ionuţ Toader
Oana – Aylin Cadîr
Horia – Vitalie Bichir
d'E-pîn-geac 