Abuz! O problemă ce vine de demult, care abia de curând a început să fie luată în serios şi, poate, pe viitor soluţionarea ei va scuti de ore de terapie absolvenţi de şcoli înalte. Abuz! Strigă acum cu voci sigure studenţi care nu se simt în siguranţă în prezenţa profesorilor aflaţi în poziţii de putere pe care nici măcar nu le-ar fi trecut prin minte că le folosesc abuziv. Un comportament perpetuu neconform trăit pe propria piele şi preluat natural ca o moştenire nobilă – nu e doar un subiect pentru o nouă pvestire sau ştire; e o realitate sistemică pe care ani la rând ne-am asumat-o vinovaţi.
Spectacolul „Visul” de Alexa Băcanu, regizat de Alexandru Muşoiu la Reactor de creţie şi experiment din Cluj-Napoca e un musical din cadrul proiectului „Zonă de siguranță”, ce are ca scop declarat cercetarea „abuzurillor de putere ce pot apărea în mediul universitar, în special în cadrul facultăților cu profil artistic”. Poate părea un gest curios privit din afara fenomenului; poate părea chiar lipsă de solidaritate sau nerecunoştinţă sau rebeliune sau, sau, sau. De fapt, e cât se poate de necesar ca cei care ieri au tăcut cu frică, necunoscându-şi drepturile, sau temându-se pentru viitorul lor profesional, să devină interfaţa de expresie artistică ce susţine această schimbare de paradigmă obligatorie.
Calitatea demersului documentar ce a precedat producţia spectacolului, mărturiile celor care şi-au povestit experienţele deloc confortabile, unele chiar traumatizante, din timpul studenţiei, alcătuiesc un punct de plecare foarte solid pentru scenariu. Mult rafinate şi filtrate prin necesitatea scenică în cadrul structurii dramatice foarte stricte pe care o presupune genul musical, vorbele stereotip spuse de personajul profesorului abuzator sună la fel de paradoxal precum în sala de curs. Doru Taloş compune foarte atent acest joc dublu al bunelor intenţii inocente ce se manifestă destructiv. Ce spune e aberant, dar gândul din spate e venit din cea mai sinceră încredere într-o metodă pedagogică preluată de ani şi ani, de la maestru la ucenic. Are multă carismă, o energie seducătoare a unui „apostol al adevărului scenic”, brutalitatea unui sergent care îşi face datoria având doar certitudini şi prea puţine îndoieli; e într-un echilibru stabil în tragi-comedia acestei poziţii incerte de bully blând care schilodeşte destine cu cele mai bune intenţii.
Partitura alcătuită din songuri semnate de zece compozitori e inegală ca muzicalitate; unele songuri nu duc, neapărat, povestea mai departe, şi încardă excesiv durata de două ore şi douăzeci de minute a spectacolului. Momente de respiro precum „Noapte din vis” sau „Noaptea e momentul meu” sunt insuficient exploatate pentru a crea distanţa de cădere necesară anticipativ pentru scenele de forţă ce le succed. Diluarea spectacolului prin această slăbiciune de a nu tăia scenele redundante e, poate, singura piedică pe care Alexandru Muşoiu a pus-o în construcţia sa. Ritmul pe care l-a alternat foarte abil, felul în care ajungi să cunoşti esenţialul despre fiecare personaj, să empatizezi aproape instant cu problemele fiecăruia, relaţiile foarte limpezi pe care le articulează simplu şi eficient, modul foarte fluent în care scenele decurg şi se îmbină, rezolvările ponderate cu umor, imaginile mistice simbol pe care le caricaturizează păstrând o măsură a decenţei, în limitele necesităţii scenice, întreg parcursul pe care îl concepe pentru acest manifest foarte pertinent şi bine susţinut artistic e un construct solid care nu rămâne doar încă un semnal de alarmă.
Posibilităţile de interpretare ale interpreţilor diferă din punct de vedere muzical. E frustrant ca un moment climatic precum songul „Corpul meu nu e al meu” să fie poticnit de prea multe note false, ratate de către Emőke Pál. Pe de altă parte, mesajul e livrat cel mai limpede atunci când melodicitatea din „Culisele” reuşeşte să transforme refrenul într-un şlagăr cântat cu emoţie personală de către Radu Dogaru, la fel cum a interpretat şi monologul în crescendo, într-un mix de disperare, ruşine, spaimă şi furie, copleşit de vină şi neputinţă în faţa anormalului devenit normal.
„Visul” are mult haz, are intermezzo-uri comice şi sensibile pe care Adonis Tanţa le dozează cu mult umor şi o naturaleţe blajină. Tot el e răspunzător şi de cel mai emoţionant moment din spectacol; o scenă a unei pierderi prin care trecem cu toţii, la care ne raportăm foarte intim şi empatizăm instantaneu. Toboganul de situaţii ce par foarte prietenoase, simpatice, chiar, pentru a se transforma apoi în episoade absurde, violente sau umilitoare e genstionat cu multă măsură şi poartă o expresie artistică cagulată în jurul unui mesaj integrat.
Abuzurile există demult în mediul universitar. Generaţii la rând au învăţat ce înseamnă compromisul şi au devenit, la rândul lor, continuatori ai aceloraşi metode prea puţin etice. A fi sau a nu fi normal – aceasta e întrebarea în mediul academic cu profil artistic. Şi, ce înseamnă, în fond, normalitatea, cine o judecă şi, mai ales, cui foloseşte?
Reactor de creţe şi experiment, Cluj-Napoca
Visul
Text: Alexa Băcanu
Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu
Scenografia: Mihai Păcurar
Coregrafia: Sergiu Diță
Pregătire muzicală: Adonis Tanța
Muzica: Max Anchidin („Fugi sau te luptă” și „Normal”), Renata Burcă („Cum am ajuns aici” și Cocoșii negri”), Magor Bocsárdi („Cineva trebuie s-o facă”), Csaba Boros („Noaptea din vis”), Tibor Cári („Marele oraș” și „Suntem o familie”), Radu Dogaru („Serenadele” și „Culisele”), Ada Milea („Zvonurile”), Adrian Piciorea („Noaptea e momentul meu”), Corina Sucarov („Nu e personal”), Peter Visky („Copiii noștri/Iată-ne ajunși aici”), Compozitor anonim („Corpul meu nu e al meu”)
Distribuția: Maialgesa Dat, Călin Deneș, Radu Dogaru, Christian Har, Ana Maria Marin, Duncan McKee, Victor Muntean, Emőke Pál, Ana Rednic, Oana Rotaru, Paula Seichei, Doru Taloș, Adonis Tanța.
Sunet și lumini: Cătălin Filip
Sonorizare: Radu Boancă
Foto și video afiș: Vivien Miron-Vilidár
Photocredit: Vlad Braga
d'E-pîn-geac 