Publicul tânăr – acest target dorit de toate teatrele, de toate genurile, din toate locurile, din toate timpurile. Toţi managerii rostesc sârguincios mantra ce hipnotizează orice comisie dătătoare de bugete sau validări: „dorim să implementăm cât mai multe programe şi proiecte pentru publicul tânăr”. Şi se aprobă unanim că e nevoie de studii de piaţă şi de experţi care să desluşească acest mister nepătruns al dorinţelor şi aşteptărilor tinerilor; aceste persoane stranii pe care pare-se că nu prea le cunoaştem, dar pe care aşa, în necunoştinţă de cauză, le dorim a ne fi oaspeţi mulţumiţi de ospeţia pe care ne dăm peste cap să o punem la cale cu dedicaţie. Pare cel mai dificil public cu putinţă: strâmbă din nas la clasici pentru că îi asociază cu obligaţiie din programa şcolară ce li se impune a fi învăţată mecanic, au plăceri fistichii din culturi greu de tradus şi costisitoare de produs, au un limbaj work in progress pe care ne e geru să îl prindem din urmă fără să fim bătrâni penbili ce doar se vor a fi cool, sunt fragili şi nu prea recunosc asta, râd la alte glume decât noi, sunt foarte informaţi şi au păreri bine înfipte despre mai orice, îi preocupă real ecologia şi problemele de gen, of – tare greu să bifezi cu un spectacol toate căsuţele acestor doleanţe.
„Aproape” John Cariani e un text inofensiv, plasat într-un safe place din punct de vedere al alegerii repertoriale adresate expres publicului tânăr. Nouă dialoguri suave despre iubire, cu îndrăgostiţi atipici ce discută metaforic despre imposibilitatea împlinirii celui mai înălţător sentiment dintre toate sau exersarea modalităţilor de a-l momi prin analogii isteţe şi situaţii poetice par şi suficient de general valabile şi suficient de catchy şi suficient de cool şi suficient de creative…cadrul aproape ideal pentru un spectacol accesibil, pe gustul tinerei generaţii. Eugen Gyemant a montat la Teatrul Excelsior un spectacol al cărui atuu este acelaşi cu cel mai mare impediment: toate elementele sunt aproape; totul e ok-ish, nimic nu sare din pagină, nimic nu epatează deranjant, dar nimic nici nu excelează. O zonă calduţă, decentă, de bun simţ artistic, gravitează în jurul acestor personaje care nici nu te deranjează, nici nu îţi dau prea multe motive de empatie şi simpatie.
Încercarea de a dinamiza dialogurile îmbibate de această notă inocent-duioasă se rezumă la o serie de acţiuni scenice mai mult sau mai puţine necesare. Escaladarea unui acoperiş în sus şi în jos şi cocoţarea pe blocuri de gheaţă când reci-sloi, când nicicum, un du-te-vino la rampă, cu ochii pierduţi în orizontul sălii, o mişcare browniană într-o structură a unei case ce nu are niciun sens conotativ, ci doar nu deranjează şi se învârte presupus-sugestiv pentru a demarca trecerile între scene şi coborârea Aurorei Boreale pentru a sublinia destul de redundant rezolvarea cu bine a momentelor devin soluţii obositoare şi plictisesc prin repetiţie şi predictibilitate. Invenţiile haioase nu sunt atât de eficiente nici estetic, nici emoţional, precum sunt de abundente şi nici nu ritmează e atât de consistent pe cât ar fi de dorit un parcurs destul de recitativ, în care doi câte doi actorii încearcă să creeze o relaţie plauzbilă. Cea mai funcţională şi reuşită scenă este cea în care textul, interpretarea actorilor şi rezolvarea regizorală sunt ponderate cel mai just, iar efectul comic derivă din logica intrinsecă a situaţiei: „Tronc”, în care doi alpinişti destul de macho îşi descoperă afinitatea unul pentru celălalt treptat, cu uimire şi în concordanţă cu expresivitatea corporală impusă de realitatea scenică a convenţiei bine conturate.
Miza unui spectacol despre fragilitatea iubirilor de la un capăt de lume uitat, dintr-un univers mataforic candid este emoţia empatică şi înduioşarea tinerilor spectatori. Acest miracol al îmblânzirii sufletelor rătăcite în cioburi de ecrane negre nu se poate întâmplă decât cu mult adevăr scenic inspirat de un joc actoricesc bine acordat. Aproape se întâmplă; emoţia foarte bine dozată şi fragilitatea masculină expresivă din privirea cu multe subînţelesuri şi puţine vorbe a lui Alex Popa din „Un pic prea devreme” din penultima scenă sunt mostre din performanţa scontată. Mihai Mitrea în „Cealaltă inimă” pune tot sufletul în sinceritatea ascultării şi prelucrării aproape unilaterale a relaţiei cu Iulia Samson care nu face saltul de la propria impresionare în faţa personajului şi dorinţa de a-i expune argumentele cât mai elocvent la expresia scenică asumată artistic; această măsură inegală a ascultării, această reciprocitate parţial respectată face ca emoţia să rămână undeva la jumătatea potenţialului său, aproape de a deveni credibilă.
Sârguinţa Pamelei Iobaji, francheţea naturală a Anei Udroiu şi precizia tehnică a Loredanei Cosovanu se plasează în aceeaşi zonă de confort a unor interpretări care duc acţiunea mai departe fără risc şi fără prea multe merite individuale. Dan Pughineanu aproape că forţează limita energiei pe care o inoculează mizând pe carisma sa pentru a ridica miza scenelor în are joacă, iar Radu Micu îşi accidentează parcursurile cu o doză de auto-ironie sinceră şi ponderată pentru a specula situaţiile în care sunt puse personajele sale.
„Aproape” e un spectacol pe măsura titlului său. Are un tip de modestie, de aşezare ce nu deranjează şi îl face plăcut. Priveşti cu drag cuplurile care şi caută sau îşi pierd iubirea sub Luminile Nordului. La un moment dat îţi mai fuge atenţia, poate, oboseşti un pic, apoi găseşti un detaliu care te amuză, te întrebi ce vrea să reprezinte craniul imens de elan cărat în scenă şi abandonat fără nicio utilitate sau funcţie, te amuză sincer abundenţa de iubire cărată via retur în geamantane roşii, şi, poate, o lacrimă stingheră îţi umezeşte ochii la final.
Teatrul Excelsior Bucureşti
Aproape
de John Cariani
traducerea: Cristi Juncu
Distribuția:
Prolog
Ginette – Loredana Cosovanu
Pete – Dan Pughineanu
Cealaltă inimă
Glory – Iulia Samson
East – Mihai Mitrea
Trist și vesel
Jimmy – Radu Micu
Sandrine – Ana Udroiu
Chelneriţa – Loredana Cosovanu
Lucruri care-ți pot face rău
Marvalyn – Pamela Iobaji
Steve – Dan Pughineanu
Tronc
Randy – Bogdan Nechifor
Chad – Alex Popa
Prea multă iubire
Gayle – Pamela Iobaji
Lendall – Mihai Mitrea
Unde s-a dus
Marci – Ana Udroiu
Phil – Bogdan Nechifor
Chestia din tablou
Rhonda – Loredana Cosovanu
Dave – Radu Micu
Un pic prea devreme
Hope – Iulia Samson
Daniel – Alex Popa Regia: Eugen Gyemant
Scenografia: Sabina Veșteman
Lighting design: Costi Baciu
Ilustrația muzicală: Eugen Gyemant
Instructor alpinism: Daniel Burcea – Vertical Spirit
Producător delegat: Vasea Blohat
Regia tehnică: Elena Ghimpețeanu
d'E-pîn-geac 