Revoluția, această ancoră romînească și această parțială fată morgană a schimbării, constituie laitmotivul unui întreg pomelnic de piese și spectacole de teatru de pe tot întinsul țării – drept mica noastră moștenire artistică pe care-o deshumăm cu frecvență. Adesea în formulă de jurnal de bord al ororilor și al frigului, și de colaj de monoloage îmbibate-n traumă, subiectul perioadei comuniste nu are timp să se caseze. Și nu ar trebui, atâta timp cât mai există povești de spus și urechi care ascultă cu emoție.
Despre o traumă cu rădăcini atât de zdravene se va mai tot monta și se va mai tot juca, dar cu atât mai necesare sunt încercările de a împinge sub reflector și perspective noi. Și cu atât mai interesante sunt mutațiile de ton, spre o maturitate a procesării celor întâmplate și o introspecție lucidă, care permite un spectru mai mare și mai complex de sentimente.
Astfel, „Dispariții” de la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe face recensământul unei familii de sași în trei puncte de cotitură istorică: 1944, 1989 și prezentul. Mâna de regizor a lui Cristian Ban este blândă, dar precisă: pune degetul pe vânătăi universale, dar o face fără tăiș, înlocuind resentimentele și furiile clasice cu nostalgie resemnată și amărăciune cuminte. Și, deși aerul miroase a flori de tei în amintiri, montarea nu face nicio secundă pledoaria comunismului. În fapt, întreg spectacolul conține o candoare nebănuită pe sub austeritatea vremii și sărăcia voită a decorului.
Scenografia semnată de Irina Chirilă răspândește același parfum de pulover croșetat din lână aspră, inevitabil crem. Paleta de culori bolnăvicioasă, voit ștearsă, dezvăluie un spațiu intim și versatil, creând senzația de decor de hârtie, de casă de păpuși care îi aparține unei fete bătrâne. Ceva din cumințenia și din naivitatea nostalgică a spectacolului amintește de un glob de zăpadă care captează o serie de Crăciunuri semnificative pentru familia în jurul căreia este centrată acțiunea – iar mezanplasul, cu ferestrele sale supradimensionate și proiecțiile mâzgălite cu ninsori, pare tot sub sticlă.
În permutări de roluri în funcție de actul reprezentat, trupa de actori este distribuită amestecat și enunță aceste schimbări la începutul fiecărui moment, cu dezinvoltură și auto-ironie față de soluția care ar putea să încurce un spectator neatent sau mai puțin sensibil la convenții. Salturile line în cronologie sunt facilitate tocmai de intervențiile civile și de familiaritatea construită de aceste explicații, iar ceea ce ar trebui să fie sucit și încurcat devine limpede și lipsit de încordare. Iar montarea câștigă nespus prin tonul apropiat și degajat, care cucerește și asigură deschiderea către public.
Cu ușa celui de-al patrulea perete deschisă și cu spirit de narator brechtian bine controlat, interpreții au reală chimie între ei, ajungând chiar la un echilibru de sitcom, dând o foarte puternică impresie de confortabil. Faptul că membrii distribuției se simt bine unii alături de ceilalți pe scenă crește tonusul general al spectacolului, ceea ce începe să se simtă în special înainte de al doilea act.
„Dispariții” demistifică, în practică, un titlu cu potențial de știre de la ora cinci; îl îmblânzește cu o specificitate imperfectă și duioasă, care nu neagă și nu ascunde colții comunismului, dar îl retrogradează de la statut de punct central. Nu, în schimb, în centru stă umanul. Iar disparițiile nu trebuie să fie fatale pentru a fi dureroase: ca o mamă care te părăsește pentru a fugi din țară, și care nu se uită înapoi.
Regia lui Cristian Ban este fruntașă și în ceea ce privește contrapunctul, și în ceea ce privește echilibrul. Nu face pariuri prea îndrăznețe, dar reușește ceea ce își propune și păstrează o igienă a spectacolului care merge mână în mână cu duioșia din text. În acest caz, simplitatea încununează o punere în scenă cumpătată, într-o cheie actoricească nepretențioasă, dar francă.
Dacă Sebastian Marina pornește nonșalant și din poignet, ultimul tablou îl surprinde într-o ipostază expansivă, într-o interpretare în care mai că se poate vorbi de gestus social: emigrantul venit înapoi în România, jucat cu credință, nu cu alură de como se dice. Elena Popa (mătușa Cathi, singura care își păstrează partitura în toate cele trei acte) compensează înălțimea cu prezență și o privire firesc de tăioasă. În cazul său, verva și duritatea se împletesc într-o domnișoară Cucu iubitoare de bancuri anti-comuniste. Comicul apare nu din caricaturizare, ci din clasicizarea unui tipar bine cunoscut de mătușă, care este, totuși, interpretat cu tridimensionalitate și grijă.
Alternativ, Mădălina Mușat joacă gros, cu mimici exagerate, și face confuzie între adolescență și grădiniță pe alocuri. Deși duce la o interpretare imatură în prima parte a spectacolului, surescitarea îi devine atu în construirea meta-rolului de actriță supărată că nu are mai multe replici, în adresările directe publicului.
Deși nu plictisește per se, actul din prezent ar fi putut fi comprimat, mai ales în măsura în care și actorii au obosit vizibil, și nici spectacolul nu mai are puncte de fierbere sau nimic acut de spus. Totuși, este o trecere în revistă a secvenței recognoscibile de cină cu familia înstrăinată, inconfortabilă și realistă, care, inevitabil, virează în comentarii răutăcioase, în vânzări de case, conflicte la foc mic și minciuni reconfortante. Și, în această lumină, faptul că se lungește și devine frustrantă împlinește un tablou din viață.
De la blugi din străinătate și prima sticlă de Cola la final de anii ‘80, la murături nefăcute, de august, și superstiții băbești de anii ‘40, și apoi într-un prezent marcat de haine ponosite primite de la rudele din străinătate și de discuții despre superioritatea vieții în Germania, „Dispariții” conturează un univers atent la detalii. Toate accentele specifice trezesc în spectator o nostalgie care reiese, nu este indusă. Astfel, montarea bifează atât amărăciunea perioadei, cât și dulcea melancolie chiar și a unui trecut rânced, toate învăluite în candoare și umor călduț.
Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe
Dispariții
de Elise Wilk
Distribuție: Elena Popa, Anca Pitaru, Mădălina Mușat, Sebastian Marina, Costi Apostol, Iulian Trăistaru
Regie: Cristian Ban
Scenografia: Irina Chirilă
Animație: Ördög Gyárfás Ágota
d'E-pîn-geac 