Segregarea is the new sexy. Ne împărţim şi ne fragmentăm şi numărăm în funcţie de criterii din ce în ce mai specifice. Ne aliniem cuminţi în cercuri şi cerculeţe din ce în ce mai strâmte pentru a fi aproape de cei ca noi. Punem atâta preţ pe asemănări şi deosebiri, ne declarăm într-un fel sau altfel, arborăm steaguri şi ne înţepăm insigne pentru a spune, de fapt, contrariul citatelor motivaţionale ce ne îndeamnă să celebrăm evidenţele şi bunul simţ. Când afirmăm sus şi tare şi mândri foc o etichetă pe care ne-o tatuăm fericiţi pe frunte, alungăm, în schimb, tot ce nu e scris pe ea. Ţinem la distanţă tot ce nu e reprezentat pe acel petec îngust pe care ne expunem lista de revendicări. Ardem podurile cu un Celălalt generic pe care automat îl excludem din vieţile noastre fără a-i mai da şansa de a-l cunoaşte. Ştim noi mai bine cine e şi cât de rău, mai ales. Pentru că, nu-i aşa, ne cunoaştem pe noi înşine atât de performant.
Şi în atoatăştiinţa repezită şi intonată la unison în canon, lupta dintre sexe a fost reanimată şi pusă pe tapet. Femeia e această eroină doldora de calităţi şi bărbatul acest mamifer simpluţ, bun de învinuit pentru secole petrecute cu tigaia în mână. Dar toate femeile, de-a valma, fără nuanţe sunt neapărat minunate şi toţi bărbaţii, fără excepţie, la grămadă, o movilă de toată jena. O femeie e considerată demnă de a fi model pentru că e independentă şi plină de succes pe „Only fans”, iar un bărbat cu studii superioare, cu funcţie de conducere şi responsabilităţi e doar un privilegiat pentru că părinţii l-au susţinut financiar. Nivelarea ipocrită transformă periculos interacţiunile fireşti dintre oameni în premisele unui front lipsit de logică elementară.
În acest piesaj în care bărbatul nu mai merită decât dispreţ şi ocară, un spectacol lucid şi bine articulat atât în discursul scenic, cât şi în cel social e mai mult decât o gură de normalitate. „KOMOREBI. Lumina care se filtrează printre copaci”, de Raluca Mănescu, spectacolul conceput de Denisa Nicolae şi Liviu Romanescu şi produs de Vanner Collective vorbeşte cu multă candoare, măsură şi emoţie despre fricile pe care un bărbat aproape că îi mai e frică să le aibă. Fricile comune, fricile omeneşti revendicate în numele feminismului aproape că le sunt refuzate bărbaţilor priviţi cu mânie drept criminali osândiţi la o viaţă petrecută în vinovăţie şi obidă. Unui bărbat îi e frică de abandon; la fel ca unei femei. Poate la fel de bine şi un bărbat, ca şi o femeie, să fie speriat de perspectiva de a fi părinte; se poate simţi la fel de nepregătit. Şi unui bărbat îi e al naibii de frică de eşec. Un bărbat, la fel ca o femeie, poate fi sensibil, poate avea amintiri traumatizante dintr-o copilărie nefericită, îi poate fi ruşine că nu e suficient de bun pe cât l-ar vrea societatea şi îi poate fi la fel de greu să îşi găsească bruma de curaj pentru a recunoaşte că îi e frică.
Spectacolul jucat în teatrele partenere ale proiectului – la Teatrelli, Teatrul Gong Sibiu, Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova, Centrul de Teatru Educațional Replika – spune o poveste simplă, uşor de urmărit, recognoscibilă, despre un cuplu perfect oarecare. Un bărbat şi o femeie fără nicio trăsătură de eroi ai destinului. Nici mai isteţi, nici mai deştepţi, nici mai frumoşi, nici mai defavorizaţi, nici mai ghinionişti decât oricare dintre noi. E uşor să te identifici cu ei. Cu amândoi. Şi să empatizezi cu oricare dintre ei şi cu ambii de-odată. Suntem oricare el şi ea într-o relaţie care evoluează către o familie. Grijile lui, anxietatea lui măştile pe care trebuie să le poarte pentru a-şi stăpâni frica de frică, tot arsenalul de replici prefabricate pe care societatea i le pune în gură, toate costumele de super-erou ori anti-erou ori antagonist pe care i se pretinde a le purta, tot bagajul care i se pune în spate care apasă fără milă cu greutatea vinei, a imperativelor, a nesiguranţelor refuzate, a frustrărilor negate şi a aşteptărilor nerostite devin un personaj de sine stătător. Frica interpretată mut, expresiv şi foarte senzual, totodată, de către Teodora Velescu e acest partener fără chip, tăcut, care se insinuează şi interacţionează percutant, copleşitor prin prezenţă şi foarte limpede în sensul conotativ al gesturilor fluide.
Liviu Romanescu e foarte activ, foarte energic. Debitul său verbal denotă o stăpânire de sine perfect controlată; impune un tonus foarte alert prin care exprimă exact faţada pe care masculul alpha se presupune a şi-o ţine drept scut. E un joc dublu bine asumat şi atent presărat cu supape care accidentează parcursul stereotipului de masculinitate pe care pretindem că o cunoaştem cu toţii pe de rost. Vedem tot ce ne aşteptăm să vedem într-un bărbat şi, în acelaşi timp, sub imaginea arhicunoscută, suntem lăsaţi să intrezărim continuu omul de bine, fragil, de bun simţ, care încearcă să trăiască aşa cum poate mai onest, fără a face rău, mulţumind toate pretenţiile care îl întâmpină cu fiecare nou episod de viaţă. Jocul acesta pe două planuri, echilibrul foarte stabil şi gândul mereu limpede păstrat constant pentru a motiva fiecare acţiune sunt pilonii de susţinere ai unui expozeu de interpretare care îmbină mijloacele variate într-un personaj credibil şi solid.
Denisa Nicolae are o vulnerabilitate care exprimă fără nicio reţinere adevărul unui personaj cu care empatizezi instant. Umanitatea replicilor care alcătuiesc portretul 3D al unei femei care nu are nicio nevoie de a fi extraordinară pentru că e cât se poate de impresionantă prin toate calităţile fireşti ale unei femei oarecare capătă o expresivitate scenică bine articulată; are impact emoţional imediat adevărul acestui personaj aparent banal tocmai datorită sincerităţii artistice de puritate înaltă. Relaţia pe care o dezvoltă cu partenerul său e bine ponderată şi se încadrează în aceleaşi limite ale stereotiurilor puse sub semnul întrebării şi ale bunului simţ zdrelit dureros de fapte de viaţă care nu se supun aceloraşi standarde sociale dictate de mode. Un pic de egoism, un pic de frică de a te arăta altfel decât mereu puternic, un pic de umor, un pic de picior pus în prag nu fără sacrificiul durerii, un pic de vină, un pic de minciună, un pic mai multă frică – nuanţe fine dintr-un paletar bogat de stări şi emoţii dozate cu minte limpede şi traduse în limbaj artistic coerent.
„KOMOREBI. Lumina care se filtrează printre copaci” pare un titlu greu de ţinut minte pentru un spectacol. Şi nu are prea multă legătură cu subiectul în sine. Frumuseţea metaforei acestui cuvânt intraductibil din limba japoneză, această stare de greţie aproape chinestezică pe care o evocă o imagine atât de bogată în stimuli, e foarte asemănătoare, însă, cu propunerea pe care acest spectacol frumos şi emoţionant o face spectatorilor: să ne gândim măcar înr-o seară, la un spectacol de teatru, la fricile bărbatului de lângă noi; adică la fricile noastre, ale tuturor.
Vanner Collective
KOMOREBI. Lumina care se filtrează printre copaci
Text de Raluca Mănescu
Cu: Denisa Nicolae, Liviu Romanescu, Teodora Velescu
Mișcare scenică: Teodora Velescu
Compoziție muzicală: Mihai Dobre
Scenografie și costume: Elena Gheorghe
Pregătire muzicală: Oana Pușcatu
Univers sonor și light design: Alexandros Raptis
Concept: Denisa Nicolae și Liviu Romanescu
d'E-pîn-geac 