Artaud și Teatrul cruzimii. Un teatru de care avem nevoie

de Diana PARPALEA

Mai mulți teoreticieni de teatru, printre care și Peter Brook, dar și regizorul și creatorul de teatru, Giorgio Strehler, au afirmat în teoriile lor următoarea idee – a-i pune în scenă teoriile lui Antonin Artaud, respectiv a pune în practică ideile sale despre Teatrul Cruzimii, un teatru ideal în care a crezut până la final, înseamnă a-l ucide ori nega cu totul pe acesta. Ca spectator la „Antonin Artaud. Familia Cenci” de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, în regia lui Silviu Purcărete, vizionat în cadrul Festivalului Național de Teatru, ediția cu numărul XXXII, nu am putut să mă gândesc în timpul spectacolului decât la afirmația de mai sus, încercând să înțeleg dacă ce s-a spus despre montarea teoriilor lui Artaud este sau nu adevărat. Iar răspunsul pe care l-am găsit la finalul spectacolului, după foarte multe întrebări, este că nu, nu este adevărat; iar Artaud este acum mai necesar ca oricând scenei de teatru.

Argumentul pentru care spun acest lucru nu ar trebui să fie complicat, ci ar putea fi rezumat doar la cuvântul cruzime. Nu e lumea de azi mai plină de cruzime? Analizând situația din toate punctele de vedere – social, politic, cultural, educațional, ecologic, etc. situația nu este tocmai de încununat cu lauri, deoarece de câțiva ani încoace suntem loviți de crize de toate felurile și cu greu mai găsim sensuri pentru viața de zi cu zi. Lumea modernă, denumită de Artaud încă din secolul XX, era deja văzută ca o înșiruire de evenimente banale, care duce oamenii la indiferență. Rar ni se întâmplă să ne mai suscite ceva cu adevărat interesul ori plăcerea. Nu superficial, ci, poate într-un mod poetic spus – să ne atingă sufletul. Căutările unui teatru care să aibă ca scop întocmai acest lucru au rezultat în ideea unui Teatru al cruzimii.

De ce? Pentru că este necesar un teatru care să vină din interior, spre exterior, un teatru care să vorbească despre ce nu poate limbajul ori dialogul vieții de zi cu zi să exprime. Oamenii au nevoie de acest tip de teatru, deoarece subiectele inspirate din viața reală nu pot să-i surprindă pe oameni cu nimic. Fiind teatrul care doar oglindește viața de zi cu zi, nu are puterea de a mai stârni emoții și pasiuni în spectator. De aceea, teatrul pe care Artaud l-a propus are scop de purificare, comparând acest fenomen cu ciuma: „Căci dacă teatrul este ca și ciuma, e numai pentru că influențează colectivități importante și că le tulbură într-un sens identic. Ca și în ciumă, în teatru există ceva victorios și răzbunător în același timp.” (Antonin Artaud, „Teatrul și dublul său”, în eseul despre „Teatru și ciuma”). Iar teatrul nostru cel de toate zilele are nevoie de asta, mai degrabă decât comedioare romantice și poeme scenice utopice.

Silviu Purcărete, din aceste motive, aduce un omagiu teoriilor de teatru ale lui Artaud, nu le ucide. Face acest lucru așa cum știe el mai bine, adică pe scenă. Lumea de azi văzuta de regizor pe scenă este diformă, tocmai așa cum era văzută de Artaud, în nebunia lui legită. O lume construită din imagini și forme diforme, compusă din disonanțele și goliciunile noastre. O lume care construiește încă de început un manfiest împotriva acesteia, sub forma unui ritual, în care tot pachetul artistic participă spre a-l duce la bun sfârșit și a face o ars poetica unui Teatru pe care Artaud l-a văzut doar în mintea lui și pe hârtie.

Regizorul face acest lucru ajutat de un text tradus de George Banu după Stendhall și Shelley – „Familia Cenci”. Teatrul pe care Artaud și-l imagina sub cupola unui ideal trebuie să vorbească despre teme actuale, dar să fie teme mari, abstracte sau chiar vagi, cum ar fi războiul, crima ori dragostea. Textul ales ori mai degrabă povestea aleasă pune pe scenă prin intermediul semnelor și simbolurilor istoria unei familii italiene și a unor omoruri, care, prin montare, șochează. O face prin ritm, prin stări de spirit, prin intonație, joc.

În acțiunea care se petrece între patru coloane aproape ruinate, pe scena bântuită de fantome-manechin, ucise de contele Cenci, cruzimea vorbește de la sine prin imagini scenice. Ajutați de un personaj tragic-comic, bănuind că ar putea să fie o reprezentarea a lui Artaud care își spune ori citește propriile gânduri, suntem conduși spre a înțelege la final din acest spectacol nu doar o poveste despre un suflet putred, ci despre întreaga viziune a lui Artaud despre lume.  Pe scenă luăm parte la acțiunile unui tiran și la complotul pus la cale împotriva acestuia, cu acțiune și gestică pronunțată, care scot în evidență problematici și preocupări ale maselor, presante și îngrijorătoare, cum ar fi incestul pe care contele îl face cu fiica sa, Beatrice; dar și multe alte subiecte tulburătoare care se citesc printre rânduri și rămân valabile și azi.

Spectacolul „Antonin Artaud. Familia Cenci” este șocant și ar trebui mai degrabă văzut și simțit decât povestit. Mai mult decât faptul că reproduce într-o mare măsură întreaga viziune a Teatrului Cruzimii și-și demonstrează necesitatea în prezent, nu ar fi de zis. Poate ar trebui punctat faptul că Silviu Purcărete nu și-a propus să reproducă manifestului lui Artaud. De altfel, când am spus că acest teatru este necesar, nu m-am referit la orice spectacol care nu este blând cu publicul, ci la acele spectacole care deconstruiesc lumea și bazele pe care ea este clădită din străbuni, demonstrând necesitatea unui renașteri și a unei revolte spre vindecare.

Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași

Antonin Artaud. Familia Cenci

după Shelley și Stendhal 

Regie: Silviu Purcărete

Scenografie: Dragoș Buhagiar

Muzică originală: Vasile Șirli

Traducere: George Banu

Asistent regie: Radu Ghilaș

Asistent scenografie: Anda Pop

Distribuție: 

Călin Chirilă, Doru Aftanasiu, Ionuț Cornilă, Haruna Condurache, Mălina Lazăr, Ada Lupu, Horia Veriveș, Petronela Grigorescu, Pușa Darie, Diana Roman, Radu Ghilaș, Andrei Sava, Diana Chirilă, Dumitru Năstrușnicu, Valentin Mocanu, Constantin Grigorescu, Fabian Toderică, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Marian Stavarachi, Ionuț Cozma, Cosmin Puțanu, Robert Agape, Marian Chiculiță

Photocredt: Albert Dobrin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: