Minciuna nu mai e un păcat de moarte. Suntem în prezenţa ei constant; de la pozele retuşate cât să ne arate măcar un pic mai frumuşei, trecând prin zâmbetele largi pe care le prindem în bolduri de chip pentru a vedea lumea largă, vai, dar cât de fericiţi suntem, până la calomnii, trădări şi falsificarea prin reinterpretare a istoriei. Faptele au devenit relative. Dreptul la cuvânt risipit în toate zările a garantat şi dreptul la propra felie de adevăr. Cu toţii minţim, pentru că ne minţim cu toţii. Ne privim în oglindă în timp ce ne săpunim ridurile de expresie ascultând afirmaţiile care ne ordonă, aprape, să fim perfecţi. Vrem cu disperare să credem că suntem „lumină, pace, frumos, adevăr şi iubire” şi pe dedesubtul dicteurilor arificiale curge fluviul de resentimente, frustrări, frici şi neputinţe pe care le fardăm mincinos cu purda succesului obţinută din scheletele zdrobite ale eşecurilor noastre.
Minciuna e un subiect tentant în teatru. Convenţia la adăpostul căreia arta bătrână de milenii minte privind drept în faţă e un material cărnos pentru un scenariu pertinent. Spectacolul „Münchausen” de Alexa Băcanu, în regia lui Ovidiu Caiţa, de la Teatrul „Matei Vişniec” din Suceava pare a-şi propune să exploreze universul mitomaniei evocate în titlul uşor recognoscibil. Baronul german al lui Rudolf Erich Raspe, care zbura pe ghiuleaua de tun şi ajungea în burta peştelui e un personaj uşor de îndrăgit, cu farmecul unei ere demult apuse, numai bun pentru a însoţi somnul copiilor cuminţi. Personajul din spectacol, însă, îşi însuşeşte doar formal identitatea celui din 1792 pentru a broda propria disertaţie despre sine.
Un monolog anost, poticnit, lipsit de orice strălucire, banal, plat, care cu vorbe multe spune mai nimic, e premisa de la care porneşte un one man show excesiv de explicativ şi plicticos. Deliberat, poate, suntem minţiţi de la un început. Baronul politicos, civilizat şi binevoitor ne spune de la bun început despre neplăcerea de a-şi avea numele asociat cu un sindrom care denotă boala mitomaniei. Fals. Sindromul Münchausen se referă maidegrabă la mania ipohondriei şi nu a minciunii. Cei care suferă de această tulburare se pretind mereu bolnavi şi chiar dezvoltă simptome ale bolilor pe care nu le au, de fapt. Poate, într-adevăr, intenţia a fost aceea de a crea confuzie şi de a testa vigilenţa publicului cu privire la cunoştinţe de medicină. Lipsa oricărei referinţe sau a unui nod care să lege această ipoteză într-o indicaţie de cod validă, denotă, însă, doar o documentare superficială.
Dincolo de această inadvertenţă, întregul parcurs în care se îmbină de-a valma mijloace multi-media într-o încercare opintită de impresionare auditiv-vizuală în sine, fără o conexiune directă cu povestea personajului, e o irosire de resurse cu un scop mic. Resursele investite în acest discurs antipatic şi lipsit de orizont sunt o risipă inutilă. Grafica live, montajul video, mixajul audio folosit redundant şi epuizant de stângaci, atâta resursă umană şi tehnică pusă în slujba unei demonstraţii a … nimic. Un bărbat la locul lui, perfect cinstit, dar cu nimic spectaculos, face abuz de timpul nostru preţ de o oră şi jumătate. E cel mai concret sentiment care rămâne în urma plictisului general instalat după ce ritmul agasant de egal amorţeşte orice curiozitate sau interes. Destăinuirea destinului nefericit al unui copil mijlociu care îşi crede povestea de viaţă specială devine o anticameră nesfârşită a speranţei că, poate, totuşi, la un moment dat, se va întâmpla ceva; altceva decât încă un episod de victimizare şi căinare a banalităţii.
Cătălin Ştefan Mîndru îşi dă silinţa să ni-l apropie pe Münchausen în timp ce operează şi masa de mixaj – un artificiu folosit şi răsfolosit, care nu aduce niciun plus de sens, niciun adaos de expresivitate, nimic solid, care să însemne mai mult decât o găselniţă pusă cu mâna într-un şir de acţiuni ce însoţesc vorbe sterile. Un actor abandonat în mijlocul spectatorilor care înregistrează sunete pentru a crea un spaţiu sonor încropit pentru o poveste fără sare şi piper. Are tenacitate şi încearcă de la sine putere, cu toată credinţa şi cumsecădenia lui, să ne convingă de unul singur de puţinul adevăr uman de sub toată construcţia greoaie şi prea puţin funcţională. Disperarea din ochii lui merită respect şi empatie atunci când interacţionează direct cu spectatorii de la care e aşteptat un anume răspuns fără niciun cod clar de convenţie. Atunci când intri în dialog nemijlocit cu publicul nu e de presupus că fiecare individ cu voinţă, raţiune şi sensibilitate proprie va reacţiona la fel cu ce crezi tu, cel care propune situaţia de comunicare. Interactivitatea nu poate pleca de la perconcepţii. Ori disconfortul de a participa aproape obligat la un efect preconizat nu face altceva decât să adauge încă o forţare inutilă în lista disfuncţionalitţilor acestui spectacol.
„Münchausen” nu e un experiment vizual-sonor, nu e un punct de întâlnire al artelor cu tehnlogia sau al realităţii cu ficţiunea – e un nume sonor şi recognoscibil atribuit unui demers lipsit de autenticitate. Singurul sentiment cu adevărat conform cu aşteptările pe care le ridică asocierea cu personajul originar e acela de a fi fost minţit. Altfel, nu pare a exista niciun interes real pentru problema explicată, doar încercarea e a crea un ambalaj cu sclipiri lucitoare care să acopere imensul gol de sens şi profunzime şi să păcălească indulgenţii superficiali.
Teatrul „Matei Vişniec” Suceava
Münchausen
De: Alexa Băcanu
Regia și light design: Ovidiu Caița
Scengrafia și grafica live: Sebastian Rațiu
Sound design: Nelu Zlei
Video design: Mihai Nistor
Cu: Cătălin Ștefan Mîndru
Photocredit: Amedeia Vitega
d'E-pîn-geac 