Felicitări! Eşti „Worker of the year” la tine în baie

Relaţia dintre scenă şi sală este cu mult mai intimă decât am bănui. Co-dependenţa dintre partenerii care investesc încredere unul în celălalt e un soi de contract în alb pe care artiştii şi spectatorii îl acceptă cu inima deschisă. E nevoie de curaj, de fapt, pentru a deveni parte a binomului fragil care creează o breşă spaţio-temporală de ficţiune ce nu se poate fixa decât în memoria colectivă şi atât de subiectivă, de fapt, a celor care rămân doar cu impresia a ceea ce va fi fost. În mod obişnuit nu ne place să fim minţiţi. Nu e tocmai confortabil nici să fim noi cei care o facem. Şi, totuşi, la teatru tocmai pentru acest sentiment de complicitate dată la pace revenim de fiacare dată.

„Worker of the year”, home delivered performance, aşa cum e definit de creatoarele sale – Ioana Păun şi Flavia Giurgiu – a fost, poate, experimentul cel mai curajos din programul propus în acest an la Festivalul Naţional de Teatru. O experienţă eminamente intimă, dedicată unui singur spectator, în lipsa oricărui martor, în lipsa oricărui interpret, într-un spaţiu teatral mai mult decât neconvenţional, într-un timp relativ incontrolabil – tot ce ţine de întâmplarea acestui fapt artistic e o variabilă incontrolabilă. Încrederea acordată benevol între „scenă” şi „sală” e cel mai deplin salt de încredere pe care îl poţi realiza în limitele convenţiei teatrale. Artistul nu ştie ce se va întâmpla cu spectacolul, iar spectatorul îşi lasă invadat spaţiul privat de către străini. E riscant, e incitant şi e ofertant ca studiu asupra limitelor receptării acest amalgam de ficţune şi realitate.

Primul pas de încredere e completarea unui formular de înscriere – îţi dai adresa, datele de contact, chiar şi datele când vei lipsi de la domiciliu. Cu câţiva ani în urmă, înainte de era livrărilor rapide de supe în cutii galbene şi de onine shopping compulsiv ar fi fost de neconceput să încalci atât de flagrant ce te-au învăţat părinţii de mic: nu vorbim cu străinii şi nu spunem unde stăm. Acum suntem cu mult mai relaxaţi. CNP-ul ne e ştiut de funcţionari mai bine decât îl ştim noi înşine. Aşadar, primul strat de disconfort al împărtăşirii de informaţii e străpuns cu uşurinţă din obişnuinţe dobândite. Apoi aştepţi un colet. Ca pe atâtea altele. Şi îl primeşti cu promptitudine.

Găseşti informaţii clare şi, cum e greu de crezut că cel care se încumetă să devină propriul actor şi spectator şi îşi doreşte să îşi facă singur spectacol la el acasă, doar pentru sine nu ar avea un smartphone pe care să îl poată „împrieteni” cu uşurinţă prin bluetooth cu un device şi să scaneze un cod QR, e de la sine înţeles că va fi simplu să te descurci. De acum totul depinde doar de voinţa spectatorului-actant. Singur, la ceas de seara, dedici o oră acestui parcurs spectacular pe care îl pui în practică şi îl observi deodată. Spaţiul generic e unitar: în baie. Dar baia fiecăruia e a lui şi numai a lui. Acest safe space atât de comun tuturor, locul unde eşti, poate, cel mai confortabil să rămâi singur, devine scenă şi sală de spectacol.

Asculţi povestea cu iz orwellian scrisă de Tudor Ganea şi rostită de Alexandru Potcean în timp ce te concentrezi pe obiecte atât de cunoscute cu o secundă în urmă devenite dintr-o dată decor şi recuzită pentru universul distopic în care lucrătorii şi familiştii segregaţi după funcţiile sociale convieţuiesc steril şi septic – în baia ta. Eşti concentrat să urmăreşti firul narativ, eşti atent să nu pierzi detalii, eşti conştiincios (sau nu) şi execuţi comenzile primite. Desfaci pungile numerotate pe rând, te supui ordinelor venite dintr-o boxă luminoasă, stingi lumina în baie sau o laşi aprinsă, apeşi butonul „Pause”, ai timp să faci tot ce ţi se spune, respecţi duratele, anticipezi, te conformezi? Felul în care reacţionezi şi relaţionezi cu ficţiunea pe care o creezi doar pentru tine corespunde cu nivelul de curiozitate pe care îl satisfaci urmând indicaţiile. În funcţie de cât de ludic, de curajos, de flexibil, de liber, în definitiv, eşti sau de circumspect, conservator sau refractar, vei avea propria incursiune ficţională. Povestea în sine rămâne la nivel schematic. Nu e timp pentru o dezvoltare suficientă a personajelor, contextul e vag, desfăşurarea acţiunii mizează doar pe suspans şi câteva clişee-bornă; nu e neapărat o naraţiune care să reuşească de una singură să zguduie emoţii şi conştiinţe.

Farmecul acestei propuneri îndrăzneţe constă în relaţia pe care tu ca receptor eşti dispus să o întreţii cu un univers sonor pe care îl augmentezi cu acţiuni reale. Cum asculţi povestea devine mai important, cu mult mai important, decât povestea în sine. Dincolo de „crezi/ nu crezi”, de „mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut” e această interacţiune activă; faci un şir de lucruri, alegi şi ai sentimentul de control total. Falsa siguranţă a liberului arbitru. Puterea sugestiei, însă, e un dictator subtil numit convenţie. Limitele interpretării sunt bine stabilite. Acţionezi în cadrul unui context pe care odată ce l-ai acceptat i-ai oferit drepturi şi libertăţi; e mai degrabă de presupus că vei executa ascultător paşii pe care eşti îndemnat să îi faci pentru a avea parte de cât mai mult din ceea ce a fost gândit cu intenţie de cei care au pus la cale, cu dedicaţie, pentru tine, această experienţă. Tot egoul, tot doza inextricabilă de orgoliu, tot fărâma de gând care ne face să ne simţim speciali şi îndreptăţiţi şi meritoşi, tot ea ne face paradoxal docili şi supuşi. Iar canavaua acestei fascinante lupte de voinţe este curiozitatea care acţionează ca un potenţiometru performant.

„Worker of the year” este spectacolul care aduce în realitate sintagma „teatru la tine în baie”. Şi chiar îl joci tu însuţi, ne-actor, pentru tine însuţi, spectator. E un gest de o generizitate perversă care echilibrează prin puterea seducătoare a convenţiei teatrale egoisme contradictoriu-submisive. Şi dacă nu ai ghinion să primeşti coletul într-una din zilele fără căldură şi apă caldă, va fi cu atât mai binevenită această întâlnire cu tine însuţi, la finalul căreia gustul rămas e dulce ca de trufă cu vanilie şi privirea sclipitoare ca prin lentile tapetate cu glitter auriu.

Festivalul Național de Teatru, ediția 32

Worker of the year

de  Tudor Ganea

Un concept de: Ioana Păun și Flavia Giurgiu

Voce: Alexandru Potocean

Muzica originală: Diana Miron

Grafica: Alice Voinea

Coordonator: Raluca Felezeu

Producători: Ioana Păun și Flavia Giurgiu, ARCUB și Centrul Cultural Clujean

Co-finanțat de:  AFCN – Administrația Fondului Cultural Național

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: