„Locotenentul din Inishmore” şi mâţâţelul său

Cât de dark suntem, de fapt? Ne place să ne prefacem în preajma finalurilor de octombrie că ne dăm în vânt după vârcolaci şi vrăjitoare, ne costumăm şi ridicăm ratingul serialelor horror şi parcă, parcă suntem ceva mai curajoşi sub pelerine şi machiaje. Câţi, însă, gustă cu adevărat groaza; categoria estetică denumită „groaznic” denotă un spectacol negativ ce se opune toturor aspiraţiilor. Nu e nimic înălţător sau plăcut. Apetenţa reală pentru zonele tenebroase ale existenţei e mai rară decât ne arată marketingul performant. Mixul de succes care îndulceşte ororile şi le face accesibile publicului larg este comedia neagră. Cu un pic de umor, cu un strop de ironie, cu un subtext inteligent e mult mai uşor să priveşti în ochi abisurile întunecate.

Unul dintre cei care a modelat definitoriu genul atât de ofertant şi seducător este cu siguranţă Martin McDonagh. Succesele sale din teatru şi film au convins generaţii întregi că e ok să te distreze poveştile cu asasini psihopaţi. Ne sunt chiar simpatici. Spectacolul „Locotenentul din Inishmore” în regia lui Vlad Massaci de la Teatrul Mic din Bucureşti este o abordare pieptişă a provocării pe care acest tip de scriitură o lansează. Dacă alegi calea de mijloc şi temperaturile moderate pentru a-i prezenta pe anti-eroii lui McDonagh nu poţi spera la gloria pe care o conţin aceşti mostruleţi amabili. Dacă, însă, mergi până la capăt, riscând să tulburi spectatorii ceva mai sensibili, apeşi toate butoanele, tragei de toate manetele şi zgândări cinic în carnea vie a anomaliilor sociale prezentate lejer ai şansa de a sparge pojghiţa ipocriziei decente spre o experienţă autentică.

Spectacolul de la Sala Atelier are acest curaj asumat 100%. Intensitatea situaţiilor absurde, demenţa personajelor, ritmul construit ca un arc care plezneşte la intervale precise, inserţiile de comic, citatele culturale, rezolvările inedite şi de efect, în cheia atmosferei impuse de poveste, detaliile, gesturile smucite definitorii pentru caracterele extreme, toate elementele care compun această simfonie de chin şi vai au fost alese unitar, întru spiritul deloc politicos al prea puţin empaticului autor britanic. Vizionarea spectacolului nu e cel mai relaxant mod în care ţi-ai putea petrece o seară liberă; experienţa e intensă, poate chiar inconfortabilă pe alocuri, simţi că depui efort împreună cu actorii. E solicitant să fi martorul unui şir de schingiuiri şi crime expuse fără menajamente, drept în ochii tăi. Şi comic în acelaşi timp. Paradoxal, odată ce depăşeşti starea incomodă şi te acomodezi cu conveţia, nu mai eşti stingher şi te poţi amuza la adăpostul ficţiunii de cele mai abracadabrante dialoguri despre pisici purtate în mijlocul unei sesiuni de tortură în toată regula. Candoarea pe care un ucigaş scelerat o are pentru motanul său e înduioşătoare. E sinistru, absurd, comic şi emoţionant – un melanj de sentimente contradictorii care se contrabalansează pe tot parcursul celor două ore.

Într-un decor sugestiv creat de Ioana Pashca, bogat în detalii funcţionale cu efect comic, o cromatică în perfect acord cu spiritul acestei stânci din mare populate de ne-oameni, personajele gravitează în jurul fricii de a trăi şi de a ucide. E hilar acest non-sens al violenţei extreme, iar sensurile conotative se adună într-un mesaj făcut ghem care nu are nevoie de nicio explicaţie didactică. Moartea, războiul în numele păcii, crimele în numele vieţii la care asistăm de-o istorie întreagă, pe care le ştim şi de care ne ţinem departe scuipând de trei ori în sân cu cu „Doamne fereşte!” habotnic bolborosit pe fugă sunt la fel de lipsite de sens ca răzbunarea apocaliptică a uciderii lui Thomas Mâţâţelul. Energia acestui demers spectacular pare un joc de copii isteţi şi cruzi care se iau foarte în serios.

Ionuţ Vişan (Padraic) şi Alina Rotaru (Mairead) formează acest cuplu de natural born killers absolut seducător. Un maniac perfect liniştit să cresteze în carnea vie a victimei sale spânzurate cu capul în jos în timp ce îşi mestecă prânzul şi o fantatică mândră de iscusinţa ei de ţintaş care poate chiorî vaci de la multe zeci de metri. Ionuţ Vişan are o relaxare pe care o sparge cu explozii controlate; cu o degajare nu expusă, ci asumată ca expresie corporală şi atitudine dublată de gândul condus de logica atipică a personajului descoperă cu luciditate şi curiozitate acţiunile potrivite, la intensităţile exacte, prin care Padraic aduce haosul în scenă. Alina Rotaru are o prezenţă contagioasă; o urmăreşti cu sufletul la gură, o priveşti în ochii ce ascund emoţie şi multe circuite neconforme cu schemele standard, îi vezi muşchii mereu încordaţi şi venele care pompează sârguincioase şi nu ştii de ce eşti fascinat de această fiinţă androgină care încearcă să fie pe placul unei lumi nebune. Vioiciunea ei ludică, încrederea 100%, sensibilitatea pe care nu ştie că o are, toboganul de stări pe care le experimentează foarte în serios şi fără nicio rezervă, sinceritatea aproape dureroasă o apropie de performanţele lui Frances McDormand sau Phoebe Waller-Bridge.

Vitalie Bantaş (Donnie) are o aşezare în contrapunct cu toată vria din jur. Molcom şi puţin abulic e omul de bine, cumsecade, care temperează tonurile înalte. Cu măsură şi băgare de seamă creionează un portret cuceritor al acestui nătâng tată de ucigaş. Andrei Brădean (Davey) duce până departe stereotipurile şi menţine echilibrul stabil între fantoşă şi prezenţă clownescă. Cezar Grumăzescu (James/ Joey) şi Tudor Istodor (Brendan) nu depăşesc conturul structurii personajelor de coloratură, menţin ritmul constant al ping-pongurilor de replici, însă nu fac saltul calitativ dincolo de o execuţie onestă. Ovidiu Niculescu (Christy) îşi încarcă excesiv cu imprivizaţii şi adaosuri personajul pe care îl duce într-o zonă caricaturală şi pare că joacă mai expozitiv decât partenerii săi.

„Locotentul din Inishmore” este mostra cea mai elocventă de comedie neagră performantă din peisajul teatral actual. Fanii dedicaţi „In Bruges”, Three billboards outside Ebbing, Missouri” sau ai lui Quentin Tarantino vor recunoaşte cu entuziasm aceleaşi mijloace care încântă latura lor mai puţin cuminte. E cu adevărat plăcut să te poţi bucura live, în sala de teatru, de aceleaşi senzaţii pe care ţi le dau filmele de Oscar.

Teatrul Mic

Locotenentul din Inishmore

de Martin McDonagh

Traducerea Bogdan Budeș

Regia Vlad Massaci

Scenografia Ioana Pashca

Video, regie montaj Adrian Petrariu

Director de imagine Doina Moraru

Mișcare scenică Ştefan Lupu

Producător delegat Alois Chiriță

Distribuție

Donny Vitalie Bantaș

Davey Andrei Brădean

Padraic Ionuț Vișan

Mairead Alina Rotaru / Silvana Mihai

James Cezar Grumăzescu

Christy Ovidiu Niculescu

Brendan Tudor Istodor

Joey Cezar Grumăzescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: