„ABBA Voyage” – tinereţa noastră, a tuturor

După ce secole și secole omenirea a galopat năucă spre avuții și putere, acum când se pare că avuțiile și puterea amenință concret ce a mai rămas din omenire, suntem încurajați, cu zâmbet perfect, să invenstim în experienţe. Bogăţia sufletească, adică. Să tezaurizăm momente de preţ în sipetul cu amintiri. Momente de preţ care, desigur, au un preţ deloc neglijabil. În continuare bogaţii-bogaţilor vor avea garaje burduşite cu fierătănii scumpe şi lucioase şi case cât un cartier întreg de-al nostru – bogaţii în experienţe. Frumuseţea e, însă, ca şi unii şi alţii să fim fericiţi.

Spectacolul „ABBA Voyage” din Londra este, cu siguranţă, o experienţă care te face să te simţi nabab emoţional. Odată ajuns în arena construită special pentru show ochii se măresc a mirare şi gurile se cască icnind onomatopee uimite. Un zumzet surd de „ah” şi „wow” şi „oh, my God!” zvoneşte prin lumina clar-obscură. Dacă cineva are curiozitatea să numere proiectoarele şi moving heads-urile nu pridideşte şi le pierde şirul. Pentru iluzia perfectă e nevoie de tehnologia perfectă. Spectacolul luminii acompaniat de muzica aceea pe care o ştim cu toţii de la nepot la bunic şi pe care dansăm împreună – asta e magia „ABBA Voyage”.

Sentimentul de „aşa ceva nu există” pe care îl ai când Benny, Björn, Anni-Frid şi Agnetha apar pe scenă în costumele lor flamboaiante, tineri şi încântător de frumoşi e greu de comparat cu alte experienţe. Vezi cu ochii tăi ceva ce nu există . Trăieşti imposibilul. Ştii că e doar o imagine, ştii câţi ani au, şi nu te interesează. În faţa ta e ABBA în cea mai bună formă, ca în 1979 când au cântat ultima oară la Londra. Impactul acestui miraj îţi amorţeşte orice spirit analitic pe moment. Te bucuri ca de un miracol care dă timpul înapoi. Şi te pomeneşti în mijlocul unei ficţiuni – un spectacol care arată ca în 2022, cu o formaţie de acum 40 de ani.

Un spectacol la care publicul de acum 40 de ani arată ca în 2022 – adevărata emoţie e să te uiţi în jur la domnii şi doamnele care se simt nu de 60-70 de ani, ci de 20-30, odată cu cei de pe scenă. E fantastică energia nostalgiei unei tinereţi de-o seară. Pe ringul de dans cei care în urmă cu câteva minute îşi sprijineau doi câte doi durerile de spate şi genunchi sar şi aruncă mâinile în aer cântând cuvânt cu cuvânt, hit după hit. Şi nu obosesc şi nu îi mai doare. Atâta bucurie, atâta viaţă şi atâta emoţie stârnite de muzica în slujba căreia tehnologia face minuni.

Fenomenul ABBA a făcut posibil acest show în care hologramele să însemne mult mai mult decât hi-tech. Muzica lor arhi-cunoscută in corpore, vers cu vers, înseamnă tinereţea unui şir de generaţii. ABBA e cool şi acum. Adolescenţi se bucură şi dansează împreună cu părinţii şi bunicii lor şi îngână „Mamma mia, here I go again”. Tineri în sacouri cu paiete şi young adults şi oameni în toată firea şi seniori şi oricum am denuim categoriile de vârstă reunite sub jocul de lasere şi lumini, cu toţii strigăm cât ne ţin plămânii mai mult sau mai puţin sănătoşi: „You are the dancing queen, young and sweet, only seventeen”. Şi ne simţim la 17 ani şi ne zâmbim unii altora, cunoscuţi şi necunoscuţi cu toată fericirea de a fi într-un prezent continuu al clipei ţinute în loc de ABBA cei tineri şi minunaţi.

Prezenţa unei trupe live pe scenă pare un gest de un curaj nebun. Umăr la umăr imaginile proiectate şi prezenţa concretă şi plină de energie a unui band super-performant, energic, care zguduie sala cântând „Does your mother know” – pare că iluzia nu are nicio şansă de a ne mai păcăli. Şi, totuşi, vedem ceea ce vrem să vedem. Şi suntem ajutaţi din plin de penumbra în care rămân mereu cei patru ABBA, de eclerajul performant şi tot show-ul dimprejur construit anume să te mintă frumos. Desigur că pe ecranele imense vedem şi că pielea lui Anni-Frid e mai întinsă decât pe orice trup perfect, şi că Benny clipeşte cam ciudat, şi că Björn zâmbeşte cam îngheţat, şi că Agnetha are gesturi cu o miime de secundă mai puţin fluide. Şi nu ne pasă. „Waterloo” e un moment cu adevărat sinucigaş, atunci când pe ecran sunt proiectate imagini de la Eurovision 1974 – comparaţia e servită pe tavă. Originalul şi realitatea virtuală faţă în faţă. Şi tot nu ne supărăm şi credem în continuare pentru că dizăm cu toată convingerea „Waterloo, couldn’t escape if I wanted to” şi suntem fericiţi.

Iar la final, nu hologramele celor 4 ABBA, septuagenari de această dată, care vin să ne mulţumească pentru un ultim ropot de aplauze sunt momentul cel mai frisonant. După bis-ul cu „The winner takes it all” în spatele miracolului stă un şir lung de femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în negru – magicienii care ne-au redat tinereţea şi iluzia veşniciei. E impresionantă această linie solidă, vie şi reală de siluete al căror nume nu îl cunoaştem. Şi peste toate emoţiile reîntâlnirii cu un trecut intim şi cu bucuria de a putea fi aici şi acum la un concert de acum 40 de ani, se mai adaugă şi emoţia spargerii balonului de săpun al artei spectacolului. Ai zis „uf”, precum Regele Beranger al lui Ionesco, şi viaţa dispare.

E paradoxal sentimentul final când realitatea şi iluzia imaginii stau împreună pe scenă. Şi după ce trece euforia rămân întrebări pe care nu le aveai înainte de a face voiajul alături de ABBA. Prezenţa vie, ochi în ochi, răsuflare lângă răsuflare era motivul pentru care teatrul, artele performative în general, aduceau publicul în sala de spectacol. Acel împreună într-un anume timp şi într-un spaţiu dedicat e pus în pericol de premisele deschise odată cu experimentul reuşit numit „ABBA Voyage”. Dacă emoţia poate fi atât de autentică, bucuria atât de satisfcătoare în faţa unui miraj, atunci care mai e atuu-ul artelor spectaculare? E o ameninţare serioasă această nouă formă de spectacol? Cathartică este cu siguranţă. Iar motivul pentru care funcţionează atât de bine nu are legătură nici cu light design-ul spectaculos, nici cu animaţia cam puerilă cu cei patru ABBA în chip de zei celtici care acompaniază două melodii pentru a descrie în mod deloc necesar tema călătoriei din titlul. Catharsisul, emoţia, fericirea, lacrimile din ochi vin din umanitatea celor care îşi zâmesc cu sufletul, se sărută, se îmbrăţişează şi se privesc ochi în ochi, respiraţie lângă respiraţie; „Now we’re old and grey, Fernando…”

ABBA Arena

ABBA Voyage

Producători: Ludwig Andersson şi Svana Gisla

Regizor: Baillie Walsh

Regizor de mişcare şi coregraf: Wayne McGregor

Concept: Johan Renck şi Martin Renck

Echipa tehnică: Industrial Light and Magic

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: