„Cei drepţi” şi prea puţin credibili

Datarea ameninţă operele prea închistate într-un credo de inspiraţie a unui timp fix. Validitatea unui subiet, a unei stări de spirit, forfota generată de o modă, voga unei personalităţi magnetice, forţa de expresie a unui gen adulat, acele trăsături super specifice care îşi consumă fervent magia emanată asupra multor adepţi sunt la fel de susceptibile a se toci precum însuşi timpul care devine instant în timp ce se scurge într-un prezent continuu imperfect. Operele de artă plastică pot pretine a-şi menţine puterea de seducţie ntactă peste secole. Corpul perfect fixat în marmură, privirea incandescentă surprinsă în culori pale, misterul clar-obscurului, concreteţea pietrei şi muzicalitatea culorilor pe pânză pot spera la o valabilitate eternă în gustul ochilor ce şi schimbă nu doar dioptriile şi diagnosticele odată cu secolele, ci şi optica însăşi. Artele spectaculare şi literatura vor fi mereu dependente de interpretarea unor alţi şi alţi contemporani de ocazie, mereu defazaţi, dar dornici să regleze din mers acordurile fine cu opere pe care să le poată numi ale timpului lor.

            „Cei drepţi”, piesa scrisă de Albert Camus în plină degringoladă ideologică postbelică în 1949, despre avanpostul Revoluţiei Ruse din 1917, despre comploturile armate ale unui frăţii proletare împotriva imperiului de atunci, într-o iarnă moscovită dintr-un 1905 când un atac cu bombă îl ucide pe Marele Duce, pare astăzi o poveste bună de păstrat între coperte. Oportunitatea montării acestui text în prezentul incert, asupra căruia planează la propriu şi la figurat bombe ale epigonilor ce se revendică din ţarii cu glorii demult apuse pare un act de validare a gesturilor extreme pe care le pot atrage inşi ce se cred mai presus de umanitate şi istorie. Doar că trecutul suficient de recent ne oferă pe gratis lecţia care i-a costat scump pe cei ce au crezut entuziaşti în binefacerile unei revoluţii violente ce a pus puterea absolută în mâinile muncite lipsite de o conştiinţă superioară. E curioasă alegerea repertorială; şi mai curios patosul acestei propuneri în care Revoluţia pare nu doar scrisă ci şi rostită cu majusculă, drept soluţie salvatoare. Poate fi la fel de bine un comentariu lucid post factum la adresa credulităţii stupid-avântate de atunci şi la fel de bine poate fi o interpretare eronată a unei energii aparent generatoare e progres, ce în fapt şi-a dovedit doar puterea de distrugere şi corupere.

            Replicile muşcate, accentele apăsate cu dinţii scrâşniţi, tonurile din ce în ce mai înalte, volumul icnit al tiradelor din care nu lipseşte patosul unui fel de actorie contemporană cu data primei reprezentaţii a textului, întregul suflu al spectacolului are o teatralitate soră cu artificialul greu de asimilat pentru forma profesionistă a artei spectacolului de teatru. Un spirit amatoricesc pare că planează asupra jocului actoricesc atât de împins cu fiecare scrâşnet şi arătat expozitiv până în ultima fibră a gesturilor largi. Pumnul strâns al lui Marius Manole, mâna întinsă a lui Marius Bodochi, ce subliniază fiecare credo expus, tonurile care îi scapă în strigăte ce ratează logica frazelor Mirelei Oprişor, emoţia risipită în gol de Raluca Aprodu în cuvinte care cad sec, în pofida intenţiilor sale de a crede în cuvinte moarte, volutele pe care Maia Morgenstern le face între notele grave şi alinturile crispant demonstrative şi înfurierile formale atât de grosier executate, toate aceste cusături făcute cu acul bun de perforat piei netăbăcite aparţin unui arsenal de trucuri care mint prea puţin frumos.

            E greu să empatizezi cu personaje care preţ de 90 de minute pun la cale asasinate atunci când noi înşine sunte martorii unor crime de neconceput în numele aceloraşi fale idealuri de mărire. Spectatorii de azi nu mai sunt la fel de neştiutori precum cei de acum 100 de ani. Ştim mai multe decât bunicii noştri pentru că trăim în această magmă informaţională incandescentă şi am devenit foarte greu de păcălit şi impresionat. E cu atât mai greu să cred că personajele sunt oameni vii pe scenă atâta timp cât totul pare o defilare a unor fantoşe care exclamă răspicat şi răstit lozinci. Spaţiul estetizant creat de Adrian Damian care se transformă şi se articulează într-o metaforă sublimată a frigului care încremeneşte voinţe şi destine într-o istorie pietrificată în greşeală e frumos alcătuit, conţine o poezie a deriziunii şi e, poate, singurul element spectacular cu virtuţi în această propunere transplantată pe o scenă din 2022, parcă, direct din 1900… şi ceva.

            Fiecare cuvânt trăit exhaustiv, fiecare sens declamat unilateral cu o voinţă improprie, asumată formal, vocile care ţipă pentru a acoperi, poate, zumzetul spectacolului care se joacă în paralel la Sala Mare sau doar pentru a suplini printr-un artificiu stângaci lipsa de substanţă a intenţiilor acestei montări neclare – minusuri care adunate vectorial dau suma neîmplinirii unui spectacol ratat prin lipsă de precizie. E un sentiment de joc în general, un spirit revoluţionar prost înţeles ca fiind exaltat întru inutilitate. Actorii par a fi deja înfrânţi în lupta cu modelarea credibilă a unor personaje ce ar fi avut capacitatea de a transmite emoţie sau un mesaj valid. Acţiuni greu de explicat precum mişcarea de du-te-vino pe care Marea Ducesă o face în celula strâmtă, siluindu-l, parcă, pe asasinul Kaliaiev într-un act sexual neconsimţit rămân borne ale acestui parcurs forţat şi inutil în definitiv. La fel cum şi distribuirea lui Marius Bodochi în rol dublu e debusolantă şi provoacă un nonsens confuzant, la fel de nejustificat.

Se suferă în general, se iubeşte palid, revolta e doar arătată ca un iepure scos dintr-un joben găurit şi deloc magic, iar sentimentele acestor inşi care vorbesc mult şi acţionează haotic par furnici harnice care se srăduiesc să aducă hrană într-un muşuroi îngheţat şi mort. „Cei drepţi” e un spectacol cu aer elitist, are eşuează într-o atmosferă muzeală cadrată de interpretări declamate cu pompă şi emfază ce se adresează unui public încremenit într-o nostalgie a unui de demult nu neapărat performant. Cei care preferă teatrul jucat cu pumnul strâns, răcnit cu patos şi pasat în semicerc fără alt merit decât acela de a epuiza fizic actorii cred, poate, şi în binefacerile unei revoluţii zăltate, cu orice preţ, care ucide un prezent rău pentru a-l înlocui cu un viitor încă şi mai barbar. Bunicii de azi sunt revoluţionarii de ieri. Dar tinerii frumoşi  de azi nu trebuie obligatoriu să devină cavalerii apocalipsei nucleare de mâine.

Teatrul Național „I.L. Caragiale” Bucureşti

Cei drepți

de Albert Camus

Traducere: Marcel Aderca

Regie: Mihai Măniuțiu

Adaptare: Mihai Măniuțiu

Decor: Adrian Damian

Costume: Luiza Enescu

Muzica: Mihai Dobre

Regia tehnică: Andi Tuinea

Distribuție:

Ivan Kaliaiev: Marius Manole

Dora Dulebov: Raluca Aprodu

Stepan Fedorov, Skuratov: Marius Bodochi

Varia Annenkova: Mirela Oprișor

Marea Ducesă: Maia Morgenstern

Aleksei Voinov: Ciprian Nicula

Photocredit: Marius Donici

Un gând despre „„Cei drepţi” şi prea puţin credibili

  1. Din păcate actorii devin pe zi ce trece ,,analfabeți funcționali” și asta li se datorează în mare măsură regizorilor care la rândul lor nu mai stăpânesc nici măcar profesia de regizor căci despre ,,arta regizorală” nici nu mai poate fi vorba. Îmi amintesc cu tristețe de pastișa lui Măniuțiu din anii 90′ după ,,Tronul însângerat” a lui Akira Kurosawa. Oricâte doctorate, cărți și teorie ai avea în cap, toate nu înseamnă nimic dacă nu știi să să dai viață unui text împreună cu actorii. Dar asta nu are nici o importanță în lumea de snobi și oportuniști ce domină teatrul românesc.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: