David Tennant e „Good”

Nu ne mai trebuie nouă emoţie la teatru! Păi ce să facem cu ea? Le ştim pe toate, avem probleme importante şi presante de rezolvat, războaie de câştigat, produse de vândut, ideologii de promovat; emoţia ne încurcă. Suntem practici, eficienţi şi livrăm rezultate. Arta, ca oricare alt domeniu e un tărâm fertil pentru prosperitate cuantificabilă în căsuţe bifate pe liste bine cumpănite de cei care ştiu exact şi precis care sunt paramteri optimi pentru succes. Emoţia e depăşită. Şi, totuşi, în lipsa ei parcă oricât de trainic, temeinic şi cu simţ de răspundere e actul artistic, e cam degeaba.

Spectacolul „Good” de C.P. Taylor, în regia lui Domnic Cooke, de la Harold Pinter Theatre din Londra, cu David Tennant în rolul principal este exemplul de manual de teatru serios şi bine făcut. Impecabil din punct de vedere tehnic, foarte curat şi fără multe sofisticăreli lucitoare, parcursul solid şi articulat e un demers artistic de cea mai bună calitate. Discursul centrat pe psihologie inversă, în care omul de bine se transformă fără să îşi dea seama într-un criminal nazist, are tot ce îi trebuie pentru a servi eficient un mesaj limpede, oferit într-o formă estetică parabolico-teatrală. Profesorul Halder intră cu cele mai inocente intenţii de auto-conservare şi evoluţie profesională în SS şi crede cu naivitate periculoasă că isteria epurării e doar o modă care nu poate prinde. Apoi ajunge să organizeze el însuşi masacrul de la Auschwitz. Şi găseşte motive logice ale necesităţii genocidului. Cu lejeritate, cu superioritate intelectuală, cu linişte, chiar. La fel de firesc disociază certitudinea că doctrina e aberantă de acţiunile sale criminale precum îşi împarte viaţa între soţia legitimă plicticoasă şi amanta pe care o iubeşte. Nici pe singurul său prieten Maurice nu încearcă măcar să îl salveze, nu riscă nimic; cu cinism şi seninătate.

Această gaură a cheii prin care privim peste timp în rutina unui membru SS atât de simpatic, jovial şi atroce, de fapt în egoismul din cauza căruia devine criminal e o perspectivă înşelăttoare de efect. Cu un aer destins, clownesc, aproape, David Tennant îl menţine pe Halder pe sfoara întinsă între empatie şi ură. Îl crezi până la un punct, poţi fi tentat, chiar, să îi validezi opiniile, înţelegi de ce face compromisuri şi îi apreciezi omenia. În spatele acestei colocvialităţi atât de prietenoase stă, însă, monstruozitatea banalităţii răului. Dominic Cooke a mizat inteligent pe grozăvia impactului acelui moment în care publicul îşi dă seama cât de grave şi ucigaşe sunt repercusiunile faptelor acestui domn de treabă. Iar acest moment poate fi diferit pentru fiecare spectator în parte. Mai devreme sau mai târziu primeşti, fie direct din ceea ce spune personajul, fie din indicaţii de cod sau rezolvări regizorale elegante, indiciul care îl transformă din acel punct pe sfătosul profesor într-un psihopat lipsit de afecte care nu vede nicio problemă în a arde cărţi şi oameni.

E foarte matematic acest spectacol în care convenţia e foarte tranşantă. Într-un spaţiu claustrant, trei actori citează o poveste. Doi dintre ei – Eliot Levey şi Sharon Small schimbă roluri la vedere şi printr-o intonaţie, câteva gesturi, poziţii corporale şi atitudine devin din mamă octogenară senilă o studentă seducătoare şi docilă sau general cu autoritate. Fiecare schimbare de spaţiu, timp şi identitate e marcată de o situaţie de lumină diferită, iar precizia acestor tăieturi împrumutate din limbajul cinematografic e perfectă. Personajul central are aparteuri, îşi expune gândurile publicului ca într-un insert de stream of consciousness devoalat. Tehnica trecerilor abrupte e motiv de performanţă pentru David Tennant; are o uşurinţă fantastică de a glisa între gânduri şi de a marca printr-o rotire de privire şi nimic mai mult o intenţie sau un subtext explicat pe înţelesul oricui. E cuceritor şi pare totul atât de simplu pentru el. Cu toate acestea, dincolo de carisma seducătoare şi tehnica perfectă, lipseşte ceva. Continuu sentimentul că rosteşte vorbe învăţate pe de rost bruiază plăcerea de a-l urmări. E un gol pe dedesubtul acestei retorici. Intonaţia egală, felul în care accentuează vizibil anumite cuvinte pe care poţi intui că le-a stabilit premeditat, un fel de raportare exterioară la personaj, nu dă voie niciunei emoţii să penetreze platoşa acestei expoziţii foarte didactice a personajului. Senzaţia e aceea a unui purtător de obiect care ne arată minuţios, conştiincios, detaliat şi bine documentat feţele colorate ale acestui corp frumos şi lipsit de viaţă.

Devine obositor ping-pongul de replici monocorde, dozate în scene scurte. Ruperile de ritm bine integrate salvează de la plictis, dar nu ţin loc de sinceritate artistică pe care actorii o înlocuiesc cu această tehnică britanică spot on. Această tradiţie a artei actorului detaşat, bine antrenat, perfect în formă, energic, optim, disponibil, precis în execuţie rămâne un reper şi se dovedeşte extrem de profitabilă. Faţă în faţă, însă, cu vedeta, cu vârful de performanţă al acestui fel de face teatru, rămâne un mic spaţiu gol – acolo unde ar fi trebuit să fie locul emoţiei.

„Good” are şi acel loc umplut la final ca de un deus ex-machina: orchestra care îi acompania continuu gândurile lui Halder, acest spaţiu sonor de evadare din realitate, e cât se poate de reală. Înconjuraţie de sârmă ghimpată, îmbrăcaţi în zeghe, şase instrumentişti ne sunt dezvăluiţi în spatele zidurlor care se deschid. Şi frisonul emoţiei, ca un curent electric, străbate sala Teatrului „Harold Pinter”. Acest final, acest moment cathartic justifică totul şi pune cu adevărat în valoare un mesaj atât de necesar – monştri nu au neapărat gheare şi colţi; cei mai mulţi sunt oameni buni cu cele mai bune intenţii.

Teatrul „Harold Pinter” Londra

Good

de C.P Taylor

Regia: Dominic Cooke

Scenografia: Vicki Mortimer

Lighting design: Zoe Spurr

Sound design: Tom Gibbons

Machiaj, coafură şi peruci: Campbell young associates

Muzica şi orchestraţia: Will Stuart

Coregrafia: Imogen Knight

Casting: Amy Ball cdg

Distribuţie:

Halder: David Tennant

Maurice: Elliot Levey

Helen: Sharon Small

Hoss: Jim Creighton

Orchestra: Rebecca Bainbridge, Izaak Cainer, Jamie Cameron, Edie Newman, Lizzie Schenk, George Todică

Photocredit: Johan Persson

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: