Convenţia teatrală este un safe space creativ. La adăpostul ei povestea poate fi spusă cu tot confortul imaginaţiei aflate în plină joacă. Odată instaurată înţelegerea dintre scenă şi sală, posibilul devine realitate acceptată şi necontestată. Vrem să credem cu bună-voinţă şi bună-ştiinţă „minciuna” livrată între graiţele spaţio-temporale instaurate de convenţie. De secole, semnul teatral oferă puteri depline semnificaţiilor care nu mai trebuie să îşi respecte normele conforme. În teatru e voie; teatrul nu e doar într-un singur fel. Ar fi de preferat să nu fie oricum. Implozia suferită de convenţie în formele experimentale de teatru contemporan a reaşezat relaţia artistului cu acest contract în alb. Ca orice revoluţie, post-dramaticul clamat de contestatarii vechilor structuri moştenite din străbunic în nepot de la Aristotel cel antic a pus în drepturi un nou tip comunicare între scenă şi sală; mai relaxată, cu mai puţine explicaţii, cu mai multă libertate, până la haos, până la ininteligibil. A durat o vreme până când încercările de remodelare a unor obiceiuri vechi de când teatrul să devină funcţionale şi să capete propriul discurs coerent, denotativ şi conotativ de-o potrivă.
Spectacolul „(In)corect” scris şi regizat de Leta Popescu la Reactor de Creaţie şi Experiment Cluj, în cadrul proiectului „Decalaj. Narațiuni intergeneraționale” este unul dintre cele mai performante produse artistice ale „noilor realităţi teatrale”. Un scenariu uşor de urmărit, o poveste recognoscibilă a unei familii generice, hinturi de fantastic, personaje-stereotip dezvoltate suficient cât să fie nu doar credibile, ci şi empatice, o structură monologală cu adresare directă prin al patrulea perete, intercalată cu relaţii care se dezvoltă pe verticală în interiorul spaţiului scenic şi, mai ales, o convenţie în continuă schimbare, ce concentrează atenţia cu efect de lupă asupra acestei fabule urbane. Opt oameni cu relaţii familiale cât se poate de banale gravitează într-un spaţiu work in progress, acompaniaţi de elemente de teatralitate introduse declarativ cu umor şi inteligenţă. Elementele surprinzătoare, metamorfozele zoomorfe şi relaţionarea aflată la jumătatea distanţei dintre teatral şi colocvial creează un context favorabil unui tip de catharsis atenuat, în care emoţionalul îngrozit sau sensibilizat e înlocuit de stimularea sapienţială a mentalului – colectiv şi individual.
O tematică socială uşor de identificat în orice micro-univers familial devine pretxtul acestui discurs teatral bogat, voit accidentat, cretiv şi performant. Un tată nici mai deştept, nici mai frumos, nici mai fidel, nici mai cool decât oricare altul, copiii lui puţin rebeli puţin cuminţi, soţia absentă, plecată în Italia, sora lui cu voinţă de eroină tragică, ambiţie de femeie ibseniană şi dragoste maternă neaoşă, băiatul ei, al mamei, la propriu şi la figurat, soţul prost de bun, nefericit, laş, inimos şi resemnat, o prietenă adolescentă cu hormonii şi conturile la niveluri ridicate şi o proprietară de pensiune mai mult decât ospitalieră şi afectuoasă din cale afară – un tablou ca oricare altul dintr-o sufragerie de bloc în care dicuţiile despre fondurile mereu insuficiente şi morişca de împrumutiri interfamiliale macină supărări şi ratări. Aceste personaje oarecare capătă statură de antimodele în lumina convenţiei scenice flexibile. Ne sunt parteneri de dialog şi le devenim confesori care le certifică deciziile luate doar e jumătate. Suntem responsabilizaţi să înţelegem adevărul fiecăruia în parte şi pe cel obiectiv. Cu multe inserturi de comedie aproape bufă, cu pene jumulite şi un bărbat care se transformă în câine fără nicio premeditare şi o fiică pe care propriul tată o investeşte ca broască de baltă, o povste oarecare devine un eseu despre sărăcia noastră, a tuturor, despre sacrificii mai puţin eroice, dar foarte greu de dus, trădări şi speranţe rconvertite pe măsura metrilor pătraţi cumpăraţi cu ban de împrumut.
Jocul actorilor este punctul forte pe care se sprijină solid această structură seducător de maleabilă. Emoţia monologului Oanei Mardare care menţine stabil echilibrul dintre caricatura unei mătuşi cu reale calităţi de bocitoare de profesie şi sinceritatea unei femei plină de bune intenţii, dragoste de familie şi frustrări adunate în toate buzunarele tuturor plaselor de rafie cărate prin trenuri personal, acest mix e plin de umanitate şi candoare exprimate cu perfect control. Doru Taloş – tatăl mucalit şi obosit, amuzant ezitant, om de bine, cu defecte ca oricare altul, face performanţa jocului aparent neutru, reţinut, dozat şi ponderat până la finalul emoţiei abia decantate în scena de final când îşi permite luxul de a-şi arăta slăbiciunea şi sensibilitatea. Cătălin Filip are o expresivtate corporală pe care o foloseşte bogat şi dozează caricatura unui soţ-câine fidel fără a crispa cu această mutaţie la vedere. Alina Mişoc are o fragilitate spiralată într-un helix coerent cu o forţă de expresie bine cumpănită.
„(In)corect” e un spectacol auto-declarat „comedie nostalgică”. E şi puţin tragedie simpatică. Şi fantasy dramatic. E foarte fresh şi foarte profund, are calitatea acestei glisări elegante între o temă clară şi modalităţi de expresie scenică eliberate de obligourile structurii coercitive. Totodată, creativitatea păstrată în interiorul unei convenţii fluide, presărate cu cârlige de sprijin pentru spectatorii alpinişti amatori, realizează efectul unei experienţe spectaculare coerente, în care emoţia şi gândul cinează pe-ndelete şi pe săturate, la o masă a reconcilierii de bună credinţă.
Reactor de creaţie şi experiment Cluj
(In)corect
Text și regie : Leta Popescu
Scenografia: Lucia Mărneanu
Mișcarea scenică: Farid Fairuz
Atmosferă sonoră: Oana Hodade
Colaj video: Doru Vatavului
Asistență de regie și pregătire muzicală: Dominik M. Iabloncic
Cu: Alexandra Caras/Sânziana Tarța, Cătălin Filip, Oana Mardare, Alina Mișoc, Emőke Pál, Paul Sebastian Popa, Lucian Teodor Rus, Doru Taloș
Foto și video afiș: Ioana Ofelia
Photocredit: Doru Mihai Vatavului
d'E-pîn-geac 