Există personaje reper; câteva figuri literare domină autoritar fascinaţia subjugată a publicului care se lasă iar şi iar înamorat de poveştile cu suflet dintre coperte. Nu mulţi eroi îşi depăşesc opera. Super puteri nu au, nici nu ţintesc pânze de păianjen din încheieturile mâinilor şi nici lasere nu le ţâşnesc din ochi. Oameni închipuiţi de alţi oameni; himere pe hârtie ce reuşesc să puiască în imaginaţia cititorilor o umanitate copleşitoare şi seducătoare. Aşa tocite cum ne-au devenit simţurile, aşa – din ce în ce mai insensibili şi mai greu de „păcălit” – încă ne mai pâlpâie un colţ de suflet gata să simtă emoţie la întâlnirea cu Personajele cu majsuculă.
Spui „Zorba” şi auzi acordurile de sirtaki, simţi briza Mediteranei şi dogoarea din arhipelag, praful de cărbune parcă ţi se îmbibă în haine şi de sub funinginea cutelor adânci de pe frunte se iţeşte un zâmbet larg cât toată Bucuria de a trăi liber; cu adevărat liber, dincolo de orice năpastă, frică sau moarte. „Zorba” e sinonim cu vitalitatea masculină plenară, cu viaţa ca o sărbătoare; e un bărbat căruia doar zeii Olimpului i-ar putea ţine piept. E periculos şi încântător, totdată, să te laşi purtat de acest mag al fericirii unui prezent continuu către pierzania oricărei raţiuni. Şi atât de frumos – ca un dans pe o plajă sub cerul albastru al Cretei în plină ruină.
Montând „Zorba Grecul” după Nikos Kazantzakis şi Hristo Boicev la Ateneul Naţional din Iaşi, Antonella Cornici şi-a asumat calculat riscul de a se confrunta cu legenda acestui personaj-monolit. Încercarea de a face uitate aşteptările publicului şi de a transforma povestea într-un pretext filosofico-erotico-comico-duios nu depăşeşte, însă, temperaturile inconcludente ale generalităţilor banale. Voind să spui câte puţin din tot, imprecizia se instalează într-un scenariu aproape incoerent. Acţiunea e grăbită pentru a face loc panseurilor poetico-sensibile, iar reducţia de personaje e confuzantă. Transferând şi atributele Văduvei de care Nikos (Cosmin Maxim) urmează să se îndrgostească singurului personaj feminin, Madame Hortense (Erica Moldovan), relaţia dintre cei trei protagonişti deviază într-un triunghi aproape promiscuu. Zorba (Marius Bodochi) îşi încurajează prietenul să o viziteze pe văduvă, după ce vedem o întreagă scenă erotico-lascivă consumată de el însuşi cu singura prezenţă feminină din scenă. Şi, astfel, miza splendidă a iubirilor nuanţate, mistuitoare, pasionale şi tragice devine doar un prilej destul de vulgar de expozeu demonstrativ al destructivităţii aduse cu nonşalanţă de frivolitate şi nepăsare masculină toxică.
Combinaţia superficială de expresii teatrale de inspiraţie onirico-supra-realisto-poetico-simboliste citate fugitiv pe o structură naturalistă cu relaţii cât se poate de realiste încarcă excesiv structura firavă a unui scenariu abia punctat. Personajele nu au timp să se cunoască între ele. Scenele sunt inegale, iar bornele de interes ale poveştii par subînţelese printre scene mult prelungite de filosofie pansivă. Lipsa unei treiectorii clare, a unei opţiuni limpezi de atmosferă şi sens a întregului arc duce la un melanj ce se vrea a prezenta mai mult artisticlâc decât conţine, de fapt. Sentimentul de „artă înaltă” cu pretenţii înghesuită în mijloace nu foarte performante se instalează şi creează impresia de expresie superficială a unei voinţe creative ale cărei intenţii sunt depăşite de putinţele propriu-zise.
Scenografia funcţională gândită de Alina Dincă Pușcașu, cu soluţii tehnice deloc precare, foloseşte cu minim efect resursele oferite. Trei platforme rotative sunt pornite preţ de câteva secunde pentru o imagine scenică uşor de uitat şi trecut cu vederea, în timp ce video designul creat de Silviu Luda are doar rol de ornament. Muzica pe care Tibor Cari a compus-o e folosită epuizant şi devine redundantă; subliniază obositor sensul şi atmosfera fiecărei scene repetând obsesiv câteva note pentru fiecare temă dedicată ostentativ unei anumite stări. Prezenţele feminie ce par când parcele de rău augur din „piesa scoţiană”, când iele neaoşe, când măşti dintr-un tărâm fantasmagoric, descriu conştiincios mişcările unei coregrafii banale, semnate de Victoria Bucun, şi adaugă încă un strat de poleială lipsită de consistenţă.
Trupa de actori funcţionează inegal – de la sârguinţa lipsită de strălucire şi exagerările lui Dani Popa şi postura „la rampă”, cu o rostire căutată şi emfatică a Ericei Moldovan până la cuminţenia neutră a lui Cosmin Maxim, ce aduce prea puţină personalitate unui personaj cu puţine calităţi în comparaţie cu ce se spune despre el. Marius Bodochi e cel care aproape îşi salvează personajul cu câteva momente de emoţie şi multă carismă. Conştient de rolul său pivotal, cu alură de super-star, îşi asumă supra-sarcina de a fi o locomotivă de nădejde. Şi, inevitabil, suprasolicită tonuri și subînțelesuri pentru a suplini minusurile din jur. Îşi păstrează, însă, gândul limpede, îşi foloseşte eficient prezenţa scenică și experiența, privirea mereu vie şi reuşeşte să creeze puțina emoţie atât de necesară.
„Zorba Grecul” e un spectacol care îşi propune să spună totul dintr-o singură suflare şi se risipeşte în multe zări de intenţii amputate. Departe de strălucirea solară a eroului din roman sau figura ca de medalie a lui Anthony Queen impregnată în imaginarul colectiv, încercarea incertă de la Ateneul Naţional din Iaşi e o înşiruire stângace de clişee care încearcă Marea Mediterană cu degetul şi se îneacă în primul val.
Ateneul Naţional din Iaşi
Zorba Grecul
după Nikos Kazantzakis şi Hristo Boicev
Regie: Antonella Cornici
Asistent regie: Erica Moldovan
Scenografie: Alina Dincă Pușcașu
Compoziție muzicală: Tibori Cari
Coregrafie: Victoria Bucun
Light design: Lucian Moga
Video design: Silviu Luda
Cu: Marius Bodochi, Cosmin Maxim, Erica Moldovan, Dani Popa, Gelu Ciobotaru, Florin Gorgos, Mara Lucaci, Mari Dumitrache, Mălina Balcan
d'E-pîn-geac 