Fragilitatea e un exercițiu greu de făcut pe scenă. Fragilitatea masculinității, încă și mai și. Nu e deloc la îndemână să te arăți, chiar și sub masca personajului, friabil și casant. E complicat să joci furia; forța unei tirade cere mult control și e nevoie de o căptușeală groasă de tehnică și gând pentru a nu pierde acutele în tonuri sugrumate. Dar și mai greu și mai riscant de atât e să șoptești dureros un adevăr trist, fără să îți plângi de milă. Încă și mai rafinat e jocul pe muchia de-a râsul-plânsul, nuanţa unei spovedanii cu tot sufletul exfoliat de pericard şi supus curiozităţilor mai mult sau mai puţin vătămătoare ale sutelor de ochi care îl analizează cu mai multă sau mai puţină compasiune. Trebuie multă forţă şi mult suflet pentru a face faţă acestui tir de indiscreţii. A fi fragil, şi sincer mai ales, pe scenă, e, poate, cea mai frumoasă mostră de măiestrie şi respect.
Spectacolul „Zorro” de Margaret Mazzantini, în regia lui Toma Dănilă, interpretat de Ioan Andrei Ionescu, este întâlnirea emoţionantă dintre un text cu suflet şi un actor dispus să îl ocrotească, îmbrăcându-l în sufletul său. Nu actorul poartă masca personajului; Zorro, cel de pe foaie, e înveit, parcă, în personalitatea lui Ioan Andrei Ionescu; în sinceritatea lui, în expresivitatea lui deloc ostentativă, în gândurile lui alambicate, dar foarte fluente şi pline de o umanitate cu adevărat emoţionantă. Povestea unui nenoroc, a unei vieţi deraiate spre „fericirea” acceptării nefericirii, povestea unui vagabond romantic, auto-ironic, spiritual, filosof şi foarte lucid, un Zorro în continuu duel cu amintirile şi predispoziţia spre reverie cu ochii ridicaţi spre un cer care i se descoperă cu răbdare spre revelaţia sensului ratării, această dramă ale cărei colţuri le regăsim cu toţii mototolite prin buzunarele gecilor uzate, şi-a găsit pe scena Sălii Pictură a TNB expresia tranşantă, matură, demnă şi robustă, într-o montare fără complicaţii inutile.
Un monolog alcătuit din secvenţe decupate de câteva accente muzicale, un şir de episoade definitorii care au condus spre un preent lipsit de presiunea speranţei. E deconcertant să trăieşti cu certitudinea angoasantă a tristeţii, dar cu atât mai spectaculoasă descoperirea seninătăţii unei existenţe în vid emoţional. Bărbatul care pare că a pierdut totul rememorează bornele care l-au condus spre cel ce a devenit: vagabondul din staţia e metrou „Due Ponti”, posesor al unui geamantan roşu din care scoate fotografii – mementouri ale unei foste vieţi pe care o credea fericită. Preţul întâlnirii cu sine, faţă în faţă, libertatea de a afla, în sfârşit cine e, nota de plată a ghinionului de a trăi la întâmplare i-a fost scumpă. Şi a plătit-o cu chin. Încă o achită cu zilele în care îşi aduce aminte de fărâmele de foste fericiri, de mama, de sora lui, de câinii pe care i-a iubit şi de la care a învăţat să iubească, de soţia care nu a avut răbdare să se lase iubită.
Acest tobogan de amintiri şi reflexii filosofice e foarte fluent; ritmul spectacolului nu oboseşte tocmai datorită felului tranşant în care mărturisirea îţi e adresată; ochi în ochi, aproape imobil, îl priveşti pe acest eremit înţelept şi îi oferi toată atenţia şi compasiunea pentru că îţi câştigă respectul şi curiozitatea din prima clipă; prin prezenţă, prin felul foarte autentic în care îşi spune povestea. Nicio clipă Ioan Andrei Ionescu nu vrea să îşi impresioneze publicul. Nu are loc nicio demonstraţie virtuoasă de arta actorului. Performanţa constă în sinceritate artistică articulată; mereu în control, mereu cu gândul limpede, mereu văzând ceea ce spune şi făcându-i şi pe cei din sală martori ai aceloraşi imagini din spatele retinei, reuşeşte să jaloneze cele 90 de minute ale spectacolului cu volute şi nuanţe de emoţie şi o adresare intelectuală francă, bărbătească, a unei fragilităţi nu doar frumoasă estetic, ci şi foarte curată.
Cu o voce joasă, cu inflexiuni de povestitor care se asigură că cei ce îl ascultă îl pot urmări uşor, firul vieţii vagabondului intelectual îţi dă timp să reflectezi, să te emoţionezi, să îţi pese, să te contrariezi, să îl cunoşti şi să ţi se lipească de suflet. Câteva ruperi de ritm, câteva accelerări fac doar spaţiu pentru tăcerile atât de frumos armonizate cu privirea albastră, aflată mereu în căutarea adevărului absolut din spatele cuvintelor simple. Îţi devine prieten acest personaj atipic care şi poartă vina trăgând uşor de mâner un geamantan roşu. Te poate înduioşa, te poate speria, te poate înfuria, te poate întrista povestea lui; cu siguranţă nu te poate plictisi – pentru că e spusă cu multă umanitate şi are mult suflet.
„Zorro” nu e un spectacol despre un erou. Nu e un masterclass de actorie. Nu are nimic demonstrativ şi pare lipsit de mize egoiste. Este, în schimb, o poveste despre un destin supus de hazard, spusă cu o fragilitate artistică performantă şi o întâlnire elegantă cu semnele de întrebare ce merită ridicate la adăpostul emoţiilor sincere.
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti
Zorro
de Margaret Mazzantini
Traducere: Toma Dănilă
Regie: Toma Dănilă
Adaptare: Toma Dănilă
Scenografie: Maria Nicola
Ilustrație muzicală: Toma Dănilă
Regia tehnică: Tudor Dobrescu
Photocredit: Florin Ghioca
Cu: Ioan Andrei Ionescu
d'E-pîn-geac 