Ceremonial teatral la Curtea lui „Antonin Artaud. Familia Cenci”

Violența expusă estetic nu e un instrument spectacular de dată recentă. Discutăm cu interes despre efectele ce desensibilizează simțuri ale unui prezent atroce și facem trimitere la o cultură plină de scene brutale inserate în produse culturale destinate spectatorilor cu vârste din ce în ce mai mici, ne sperie perspectiva, însă uităm că în Atena cea antică, pe care dese ori o avem drept model, Oedip, Antigona, Agamemnon sau Oreste nu erau cei mai paşnici eroi. În arenele romane sângele era la fel de abundent precum nisipul, iar noi facem false exerciţii de pudibonderie în faţa corpurilor dezgolite sau a imaginilor şocante. De fapt, suntem cu mult mai greu de mirat şi înfricoşat astăzi, când expunerea la stimuli constantă ne-a tăbăcit simţurile şi epidemia de informaţie ne-a reconfigurat sinapsele în aşa fel încât credem că ştim totul. Lumea nu e nici mai violentă, nici mai paşnică; există o constantă barbară în genele noastre care ne menţine treaz apetitul pentru conflict. Suntem oricând gata ca în numele instinctului de conservare să devastăm aparente ameninţări şi nu suntem deloc atât de fragili pe cât ne place să ne considerăm în faţa sugestiilor artistice.

Spectacolul „Antonin Artaud. Familia Cenci”, după Shelley şi Stendhal, în regia lui Silviu Purcărete de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi este un exerciţiu de stil care ne provoacă la sinceritate. Cu o rafinată înţelegere a teoriilor despre teatru atât de apreciate comentate, analizate şi asumate în estetici şi forme pe care Artaud le-a formulat în urmă cu un secol, Silviu Purcărete ne invită la o întâlnire directă cu impresiile intelectuale pe care cu sprâncene ridicate le admirăm citite în volum. Cât de mult ne place, cu adevărat, propunerea 1:1 pe care Teatrul Cruzimii o lansează epigonilor? Găsim acea desfătare înaltă, delectarea este, într-adevăr, netrucată, în faţa imaginilor scornite anume pentru a dubla scenic abominaţiile pe care le pretinde arta poetică artaudiană, pe care în teorie o elogiem? Cât de multe ştim, de fapt, despre credoul artistic al unui geniu a cărui înţelegere ne-o asumăm de la înălţimea academismului îmbrăţişat strâns?

Spectacolul enunţă cu o sinceritate deplină premisa acestui randez vous criminal: Bufonul (Mălina Lazăr) este un povestitor tipicar al celor mai cunoscute precepte artaudiene. Cu vocea lui Silviu Purcărete ne sunt expuse pe-ndelete, amintite/explicate ideile în virtutea cărora vedem înlănţuirea de crime şi orori. Glasul împăciuitor, clam şi sfătos ne oferă toate cheile de care avem nevoie pentru a înţelege demersul. Logica rostirii lui Silviu Purcărete devoalează mecanismul care stă în spatele structurii acestei fresce însângerate: cu migală, respect pentru text, atenţie şi curiozitate se poate pătrunde în universul mnţii contorsionate care asemuia frapant teatrul cu ciuma. Vezi scenele frisonante şi îi dai dreptate. Monumentalitatea excesivă la o primă vedere, grandoarea acestei splendide decadenţe morale şi umane, hiperbola megalomană a conştiinţelor corupte devine o necesitate esenţială, o imagine utilitară, aproape, a ideilor care explică de ce e nevoie de violenţă pentru a trece de nivelul epitelial din teatrul digestiv şi redundant.

Crimele Contelui Cenci (Călin Chirilă) sunt lejere. Sentimentul casnic al unor operaţiuni repetitive, intrate într-o obişnuinţă morbindă e copleşitor de familiar. Îngrozitoare devine, astfel, demonstraţia practică a cruzimii pe care ne grăbim să o aplaudăm în ipoteză. Cu bonomie şi lejeritate, cu o rostire sigură şi sonoritate carismatică, acest personaj odios acţionează întocmai în conformitate cu indicaţiile manifestului semnat de Antonin Artaud. Toate prezenţele din scenă se mişcă şi există în limitele formale impuse de rigorile esteticii Teatrului Cruzimii; nu personaje, ci eroi, nu oameni, ci fiinţe. Stranietatea gesturilor unui preot cu siluetă ca a unui Nosferatu voit grefat din filmulul lui Murnau, Orsino (Horia Veriveş) şi efectul aproape comic al acestei abateri de la firescul pretins în relaţiile scenice sunt perfect justificate de distanţarea, dezlipirea de concret pe care teatrul trebuie să o facă pentru a putea reda nu viaţa, ci sensul ei.

Imaginile de efect nu rămân doar stampe scumpe cu valoare strict estetizantă. Impactul emoţional coroborat prin ritmul ritualic impus de sonorităţile subtile compuse de Vasile Şirli şi fluiditatea unei mişcări scenice cu morgă princiară funcţionează atât pentru cei care se lasă impresionaţi strict vizual de frumuseţea estetică a unui tablou chinetic şi pentru cei care pot decodifica auto-citările sau referinţele culturale. Receptarea pluristratificată pe care Silviu Purcărete o permite în spectacole este o calitate în plus ce permite o adresabilitate omogenă. Rochia roşie din punctul culminant poate fi un declanşator pentru memoria vizuală cu trimitere directă la Doamna Ubu (Valer Dellakeza) din „Ubu Rex cu scene din Macbeth”. Aluatul frământat în nori de făină aduce aminte de „Cumnata lui Pantagruel”, curtenii reprezentaţi ca un cor de robi muţi, vidaţi de orice voinţă proprie, ce dansează galeş într-un contrapunct de duioşie în cel mai sângeros moment al subiectului sunt translaţia învăţăceilor cu minţi maculate din „Faust, cada ca loc al crimei citează cu un singur element „Orestia”, iar scaunele aduse în movilă şi manechinele-martori, ca prezenţe ale victimelor multiple, fac trimitere la „Ce nemaipomenită aiureală!”.

E foarte didactic, de fapt, acest spectacol metaforic. Între şase coloane dorice şi o cortin de plastic ce decupează filmic ororile care se întâmplă când la vedere, în tradiţie romană, când departe de ochii publicului, în tradiţie elenă, o lume ficţională funcţionează după legile voinţei lui Artaud. Se suferă demonstrativ şi sincer în acelaşi timp; Beatrice (Ada Lupu) îşi urlă crispant dezumanizarea pentru a respecta tipul de raportare just. Inserturile de comedie – de la Camerista (Haruna Condurache) ce străbate scena cu o găleată şi un mop şi până la dialogul ca o pastilă de gag în care o perucă e motiv de „orbire” – sunt supapele inteligente care păstrează echilibrul acestui eseu despre efectele concrete ale teoriei teatrale.

„Antonin Artaud. Familia Cenci” e un spectacol pe care nu îl poţi viziona nesincer. Îţi poate plăcea sau îţi poate displăcea profund; în funcţie de orizontul de aşteptare şi cultura teatrală pe care o investeşti în el. Cu siguranţă provoacă o reacţie imediată şi nu te lasă fără impresii care să ofere liberului tău arbitru opţiuni valide. Ce e cu singuranţă această lecţie de teatru: şansa de a fi sincer cu tine însuţi, cu gustul tău, cu puterea ta de a înţelege şi a aplica ceea ce citeşti la ceea ce vezi în sala de spectacol.

Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași

Antonin Artaud. Familia Cenci

după Shelley și Stendhal 

Regie: Silviu Purcărete

Scenografie: Dragoș Buhagiar

Muzică originală: Vasile Șirli

Traducere: George Banu

Asistent regie: Radu Ghilaș

Asistent scenografie: Anda Pop

Distribuție: 

Cenci: Călin Chirilă

Camillo: Doru Aftanasiu

Andréa: Ionuț Cornilă

Camerista: Haruna Condurache

Bufonul: Mălina Lazăr

Béatrice: Ada Lupu

Orsino: Horia Veriveș

Lucreția: Petronela Grigorescu

Giacomo: Pușa Darie

Bernardo: Diana Roman

Principele Colonna, Asasin: Radu Ghilaș

Ofițerul: Andrei Sava

Papa: Diana Chirilă

Călău, Asasin: Dumitru Năstrușnicu

Curteni: Valentin Mocanu, Constantin Grigorescu, Fabian Toderică, George Gușuleac, Flavius Grușcă, Marian Stavarachi, Ionuț Cozma, Cosmin Puțanu, Robert Agape, Marian Chiculiță

Photocredt: Albert Dobrin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: