Violenţa şi curiozitatea merg la braţ într-o relaţie toxică reciproc acceptată. Cultura contemporană abundă în imagini estetice îmbibate de acesastă otravă seducătoare pe care cu toţii o prizăm în doze homeopatice până la desensibiizare. Violenţa e în aer. Purtăm, încă, în ADN acea secvenţă întru autoconservare care ne îndeamnă la reacţii necontrolate. Suntem violenţi pentru că suntem vulnerabili. Rănim pentru a nu fi răniţi; sau pentru a ne vindeca rănile. E o limită fragilă şi discutabilă între victimă şi călău. De-o parte şi de alta a vinei ţopăim neştiutori când pe un mal, când pe celălalt, peste fluidul dens al acţiunilor noastre reprobabile. Şi fără să ne dăm seama ne impregnăm cu o voluptate a violenţei pe care o genstionăm inconsecvent: fie ne apărăm de ea, fie facem uz de ea, fie doar observăm cât putem de impasibili efectele ei nocive, fie o povestim, fie ne hrănim curiozitatea cu ea.
Spectacolul „Blasted” de Sarah Kane, montat de Bobi Pricop la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe pune la propriu oglinda în faţa violenţei foarte concrete. Din perspectiva unui gest voyeuristic asumat. Individual, de unul singur, dintre pereţii care te separă confortabil de ceilalţi, în faţa unei oglinzi semitransparente care odată luminată de cealaltă parte îţi ascunde identitatea, ascultând în căşti dialogul din interiorul cubului etanş, eşti martorul inert al unui carnagiu. Asişti ca un spectator cuminte la un act artistic foarte naturalist, care supune personajele, cinic şi fără plasă de siguranţă, la abuzuri în crescendo. E greu de prvit. Nu e nimic plăcut în acest carusel de orori. Voit inconfortabil, voit şocant, voit in your face, seria de experienţe din ce în ce mai traumatizante se perindă în faţa ta, cel aflat la adăpostul barierei fizice şi în plină convenţie declarată.
E foarte ofertantă această perspectivă care, paradoxal, pune lupa asupra spectatorului, mai mult chiar decât asupra personajelor captive între oglinzile care le multiplică frica, vina şi sadismul. Un eseu crud şi vertical despre dezumanizarea pe care o trăim în viaţa reală la scară 1:1 e atiulat de această receptare extrem de personalizată. Între scene, când lumina scade în timpul schimbărilor de decor, becurile cu lumină caldă de deasupra capetelor celor nu mai mult de 40 de spectatori te lasă preţ de câteva secunde să te priveşti tu pe tine. Tu, cel care asişti detaşat la viol, abuz, crime, canibalism, mutilări, ai răstimpul de a te privi în ochi. Şi e greu. Eşti la teatru, vezi o poveste jucată cu putere de exemplu, ştii că ce vezi e ficţiune, dar la fel de bine ştii că şi faţă de crimele reale păstrezi acelaşi loc de siguranţă al neutralităţii. Ai motive întemeiate să stai de-o parte, dar urmăreşti, totuşi, ştirile despre fapte înspăimântător de asemănătoare cu cele descrise în spectacol. Curiozitatea te ţine pe loc. Şi multe alte argumente de ordin intelectual, sau filosofic, sau psihologic, sau, sau, sau…
Acest context în care Bobi Pricop alege să monteze piesa lui Sarah Kane e susţinut de scenografia semnată de Oana Micu în cele mai mici detalii. Sentimentul foarte septic pe care tonurile de gri din camera de hotel cu accente luxury-minimaliste e acompaniat de universul sonor ce ameninţă constant a piază rea conceput de Eduard Gabia. E un pericol constant în această cuşcă opulentă din care personajele nu pot vedea decât propriile reflexii şi în care 80 de ochi privesc neştiuţi. Metafora vieţii intime expuse public funcţionează perfect şi ştim exact ce presupune această falsă impresie a siguranţei pe care antifonările noastre materiale o opun timid în faţa globalizării interconectate virtual. Suntem foarte goi, de fapt, unii în faţa celorlalţi şi tocmai din acest motiv nuditatea nu ne mai poate şoca; în mod real. Trupul unui bărbat care îşi apropie organele genitale de faţa unei femei care mănâncă din trei sandwich-uri de-odată nu e o imagine şocantă în acest context, ci o metaforă a formelor de violenţă pe care le exercităm unii asupra celorlalţi fără să ne mai dăm seama.
Tema războiului care ucide conştiinţe şi reduce omul la o bestialitate motivată de furia necontrolată în faţa absurdului criminal e ancorată într-o expresie frustă, penetrantă şi dură până la capăt. Toate acţiunile extreme, dezgustătoare, tot valul de şoc prăbuşit peste spectatori e necesar; iar impactul e anticipat şi premeditat şi justifică încă şi mai mult plasarea publicului în safe spaces din care ascultă şi privesc încă şi mai detaşat; încă şi mai vinovat-curios. Emoţia pe care o provoacă acest spectacol nu e doar un pumn în plex încasat de dragul artei. Simţi gheata care îţi apasă peste faţă – imaginea pe care Orwell o dedica umanităţii în „1984” – şi ura, şi sila, şi reflexul organic de a regurgita aceste acte eminamente inumane. Şi, totuşi, nu faci nimic.
Performanţa actoricească pe care Sebastian Marina şi Mădălina Muşat o realizează în prima parte a spectacolului este tocmai păstrarea colocvialităţii unei relaţii de abuz în care prea uşor ne putem identifica, din păcate. Constanţa pericolului din afara camerei în care teroarea e amestecată cu bune intenţii e justificată în cea de-a doua parte, atunci când extrapolarea către un război pe care îl trăim, dezarmant de real, atât de aproape de noi, explodează, la propriu, într-o avalansă de gesturi atroce. Cu mult tact, cu un joc pe mai multe paliere în care abuzatorul îşi descoperă, deloc expozitiv, umanitatea, sensibilitatea, vulnerabilitatea, chiar, Sebastian Marina conturează o personalitate complexă a brutei nu lipsite de afecte. Mereu pe muchia dintre demon şi victimă el însuşi, reuşeşte să îşi apere personajul pe care ai toate motivele să îl urăşti. Mădălina Muşat are atâtea nuanţe în interacţiunea fluctuantă cu cel de care se şi teme, dar pe care îl şi acceptă. Fragilitatea ei, mirarea ei, graniţele estompate dintre patologie şi candoare, dintre stăpânire de sine şi crize pulsatorii, un du-te vino sufletesc ce se sparge în fărâme de moloz din care îşi recompune puterea de a supravieţui. Costi Apostol interpretează un personaj-arhetip, soldatul care aduce cu o apăsare de trăgaci întregul calvar al războiului apocalipsei umanului din om. E foarte precaut, nu exagerează în inenţiile sale şi reuşeşte să conrtabalanseze perplexitatea pe care o aduc acţiunile sale cu sinceritatea motivaţiilor foarte just asumate.
„Blasted” este un tablou kinetic al violenţei. O lume într-un cub de sticlă se devoră în faţa celor care privesc din siguranţa dublei convenţii. Din când în când, însă, adevărata provocare e aceea de a te privi tu pe tine în ochi – mai greu, poate, decât chiar să asişti impasibil la cele mai odioase crime.
Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe
Blasted
de Sarah Kane
Traducerea: Andrei Dósa
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu
Muzica: Eduard Gabia
Photocredit: Volker Vornehm
Cu:
Sebastian Marina
Mădălina Muşat
Costi Apostol
d'E-pîn-geac 