Obişnuinţa este periculoasă; ucide atenţia şi curiozitatea şi le înlocuieşte cu o mulţumire călâie care amorţeşte şi gândurile şi sentimentele. Confortul, pe cât de plăcut se dovedeşte a fi, nu poate deveni o procrastinare perpetuă a firii, în care nu superi pe nimeni şi nu eşti deranjat defel. Rutina şi automatismele ucid; spirit şi vocaţie, voinţă şi personalitate. Te uzezi în obişnuinţe, repeţi mulţumit aceleaşi acţiuni şi ţi se pare că duci o viaţă cât se poate de ok. Nu mai ştii, de fapt ce îţi place, nu mai decelezi care îţi sunt gusturile, nu mai doreşti prea multe, nu te mai interesează mai nimic – eşti bine şi reiei ciclul din lista cu bife pentru a-ţi cocoloşi egoul că totul e sub control şi la locul lui. Nici la teatru nu mai ştim exact de ce mergem. „Pentru că e frumos”. „Pentru că aşa se face”. Dar ce căutăm în sala întunecată? Noi, om cu om, fiecare în sinea lui, cu aşteptările personalizate, cu motivele ale lui şi numai ale lui, nu mai ştim exact de ce cumpărăm biletul.
Spectacolul „Abuzarea publicului” de Peter Handke, în regia Eddei Coza, produs de Centrul de Creaţie şi Cercetare „Ion Sava” în cadrul programului 9G la TNB, este o experienţă care strămută obişnuinţele obosite ale spectatorului lenevit. Timp de mai bine de o oră patru actori se adresează direct publicului într-un monolog-eseu despre ce presupune receptarea actului artistic. Fără decor, fără prea multe artificii, deliberat anti-dramatic, textul devenit bornă a unei noi specii dramatice, Sprechstück, e un lung şir de afirmaţii cu iz retoric, mitraliate pentru a scoate din letargie distinsul spectator încremenit în canoane. Provocarea artistică pentru Dan Coza, Carol Ionescu, Irina Ștefan, Vlad Brumaru e uriaşă: cum să joci un spectacol fără acţiune, care îşi proune să conteste toate rigorile şi structurile exersate în secole de istorie a teatrului universal? Ce faci pe scenă când nu trebuie să faci nimic? La fel de intimidantă e şi miza regizorală pentru Edda Coza: cum poţi convinge publicul, fără invenţii teatrale, să asculte un discurs didactic despre funcţia receptării, în urmă căruia să nu plece acasă cu impresia că nu a înţeles prea mare lucru? Cum faci simpatic un text destul de arid, inteligent, care vrea să zgândăre, dacă nu să enerveze, chiar, spectatorul; ce anume îl face spectacol şi nu Ted Talk?
Dacă toate celelalte concepte aristotelice sunt puse în discuţie şi răsturnate abil într-un ritm perfect antrenat între replicile tăiate milimetric între cei patru actori, convenţia este cea care rămâne acceaşi. Teoria despre timp, spaţiul care ne ţine împreună fără a fi scindat între ficţiune şi realitate, durata comună, intenţiile care fac mai interesant publicul decât piesa, totul este explicat cu un firesc artistic foarte carismatic şi prietenos. Şi chiar dacă nu înţelegi exact de ce timpul e miza cea mare a acestei întâlniri artistice neconvenţionale, cei patru îţi capătă încrederea; par foarte în cunoştinţă de cauză şi îţi oferă ei, ţie, timpul lor pentru a-ţi explica ceva ce pare important. Performanţa lor e tocmai aceea de a fi atât de calzi, de haioşi, chiar, de empatici, spunând vorbe repetitive care presupun o aplecare spre studiul mecanismelor teoretice ale spectacologiei.
Sunt foarte precişi. Concentraţi fără a lăsa nicio clipă impresia unui efort de sincronizare. Sunt un mecanism acordat la secundă, care ritmează fără să bagi de seamă acest discurs deloc prietenos, altfel. Publicul nu e abuzat; dimpotrivă. Pasajul recitării invectivelor adresate în canon spectatorilor e prefaţat de cel mai politicos şi afabil avertisment. Abia aştepţi, parcă, să îţi fie aruncate injurii de către aceşti oameni de bun simţ. Şi aşa se şi întâmplă. Fără nicio patimă, fără nimic personal, substantivele comune iritante şi jignitoare curg în şuvoi, potențate de efectele sonore până la cacofonia totală. Şi, nu, nu te simţi insultat. Miza nu pare a fi aceea de a scandaliza pe nimeni. E o demonstraţie inteligentă de bun simţ artistic în contra-partidă cu multele „experimente” care vor cu orice preţ să şocheze. Câteva minute bune de argou destul de scârbos pot fi mai elevate decât spectacole cu pretenţii făcute cu dispreţ real pentru public, doar pentru a mângâia orgoliul celui a cărui semnătură o poartă.
Nu există niciun pic de ego în acest spectacol. Nimeni nu se arată pe sine şi nu defilează cu talentul său. E o mostră de generozitate modestă. Cu multă măsură, cu zâmbet sincer, emoţie neascunsă şi, mai ales, privire pe bune, patru actori îţi vorbesc prieteneşte despre ce înseamnă a fi spectator. Îţi spun cu vorbe multe şi bine drămuite că eşti responsabil atunci când te pui în rolul de spectator. Faţă de tine şi timpul tău în primul rând. E o lecţie despre ce înseamnă să fii spectator; cât e de frumos şi de serios. Şi cât de puţin ne luăm în serios acest statut; cât de prea obişnuiţi suntem pentru a mai băga de seamă de ce e frumos să mergi la teatru, de fapt.
Şi te amuzi, şi eşti pus pe gânduri, şi îi urmăreşti atent, şi le răspunzi cu un zâmbet şi îi priveşti şi tu altfel decât pe nişte personaje de dincolo de graniţa invizibilă a celui de-al patrulea perete. Chiar îi priveşti, nu doar îi vezi. Şi îi ascuţi, nu doar îi auzi. Şi nu îţi mai fuge gândul la reţeta pentru cină sau la telefoanele pe care le ai de dat mâine dimineaţă. Experimentul este reuşit tocmai pentru că spectatorii sunt la fel de prezenţi ca cei patru actori. Devine, într-adevăr, o comunicare constantă; un împreună în acelaşi timp, şi în acelaşi spaţiu, având aceleaşi intenţii. Ne sincronizăm lejer, fără să ne crispăm cu non-povestea despre teoria artei teatrului ş nici nu ne dăm seama când ne însuşim aceste concepte desprinse din studii teatrologice.
„Abuzarea publicului” face oficiul de igienizare a conştiinţei spectatorului de teatru rutinat. După o oră şi un sfert în care îţi pui mai în glumă, mai în serios, problema statutului tău de spectator pleci mai liber şi mai sincer; te îmbibi de spiritul tonic şi senin al celor patru care aproape că îţi devin prieteni. Le eşti recunoscător că nu au jucat un spectacol, ci ţi-au oferit din timpul lor pentru a te face atent la tine însuţi. Asumarea lor, gândul lor limpede, documentarea din spatele avalanşei de cuvinte niciodată poticnite, potrivite la fix cu ale partenerului, acest exerciţiu exact şi performant de lucru în echipă este echivalentul unei ore de terapie pentru spectatorul de teatru blazat. Dacă ai obosit să vezi teatru, întâlnirea cu acest anti-spectacol e cel mai frumos „theatre break all inclusive” care îţi încarcă instant bateriile.
Teatrul Național „I.L. Caragiale” Bucureşti
Producție realizată de Centrul de Creație și Cercetare Ion Sava
în cadrul programului 9G la TNB
Abuzarea publicului
de Peter Handke
Traducere: Victor Scoradeț
Regie: Edda Coza
Regia tehnică: Daniel Buglea
Lumini: Cristian Ciopată
Sunet: Sabin Mihoc, Octavian Vasile
Cu: Dan Coza, Carol Ionescu, Irina Ștefan, Vlad Brumaru
d'E-pîn-geac 