Zona de confort poate fi cel mai periculos loc pentru performanţă. E acel spaţiu comod al siguranţei, în care nu există surprize, riscurile sunt minime, certitudinile abundă şi sentimentul de control ţine de cald. Locurile comune şi drumurile bătătorite arareori duc spre culmi; cel mai des eşuează spre banalitate şi convenţional. Nu e nimic blamabil în alegerea chibzuită a unui parcurs perfect capitonat cu pereţii spongioşi ai precauţiei. E doar prea puţin eficient într-un timp atât de limitat. De ce să ştii încă de la primii paşi că nu vei descoperi nicio Americă; e, poate, mai onest să donezi resursele unui temerar care prinde în degete o scânteie de stea, ce poate străluci doar şi o singură clipă, şi tot contează mai mult decât o eternitate de penumbră.
Spectacolul „Casa de la ţară” de Donald Margulies, în regia lui Claudiu Goga, montat la Sala Studio a TNB este unul dintre cele mai cumpătate, mai echilibrate, mai neutre şi mai cuminţi demrsuri artistice ale stagiunii trecute. O poveste de largă inspiraţie cehoviană à la moderne despre destine frânte adunate sub un acoperiş de convenienţe e spusă în cea mai cumsecade şi previzibilă manieră. Nu e nimic greşit în abordarea cât se poate de generalistă, presărată cu clişee pe care le aştepţi – de la aruncatul paharului cu whiskey în faţă în plin conflict, până la fumatul ţigară de la ţigară pentru a sublinia starea de nervozitate a personajului. Un spectacol ca de manual spune pe-ndelete o poveste scrisă după reţetarul american de succes. Structura urmăreşte conştiincios o curbă dramatică perfectă pentru o exemlificare limpede a momentelor subiectului, relaţiile dintre personaje evoluează precis după toate rigorile scrierii dramatice, melanjul de dramă şi comedie e în cel mai just raport, iar spectacolul e fidel 100% aceleiaşi măsuri neabătute.
Vieţile consumate sau ratate ale unei familii de împrumut din paginile pieselor lui Cehov sunt expuse cu răbdare şi omenie. Unchiul Vanea şi Treplev îi oferă trăsăturile lui Elliot (Marius Manole) cel furios şi prea puţin talentat pentru a fi iubit de o mamă-vedetă cu statură de Arkadina şi ceva apucături de Ranevskaia pe nume Anna (Maia Morgenstern). O Sonia cu mult mai frumoasă, Susie (Maruca Băiaşu), iubeşte un Astrov&Trigorin, super-starul de televiziune care construieşte şcoli în Africa, Michael Astor (Gavril Pătru). Serebreakov e reinterpretat drept un regizor de succes care a dat arta pe faimă şi face filme pentru adolescenţi, Walter (Marius Bodochi) şi e pe cale să o ia de soţie pe Nell (Raluca Aprodu), alter-egoul Elenei Andreevna. Şi, la fel ca la moşiile ruseşti, în casa de vacanţă made in U.S.A. se suferă mocnit, sub aparenţa unui dolce far niente ponderat de plictiseala unei ratări fără drept de apel.
Scenariul e ofertant, partiturile actoriceşti au multe pliuri şi conflicte pe mai multe nivele; există premisele unui „spectacol de actori” de mare anvergură. Nici aşteptările nu pot fi trecute cu vederea cu uşurinţă citind distribuţia. Intenţiile sunt, cu siguranţă, cele mai nobile. Din păcate, însă, în cea mai bună dintre lumile posibile, nu e totul chiar aşa cum te-ai aştepta. Când există potenţial pentru revelaţii, emoţii care să însemne mai mult decât o seară drăguţă la teatru, gânduri care să te acompanieze preţ de multe zile, când ar putea să se întâmple acea întâlnire minunată dintre scenă şi sală despre care să poveşteşti, încă mişcat, peste ani, un spectacol cinstit nu e suficient. „Casa de la ţară” are toate atributele unui spectacol decent. Nu e flagrant eronat, nu e abuziv cu timpul şi sensibilitatea publicului. Energia pe care o degajă are un bun-simţ demn de toată aprecierea. E, pur şi simplu, prea puţin în raport cu posibilităţile proprii. Când o gospodină serveşte familiei sale o fasole bătută cu multă ceapă călită la cină e cel mai frumos gest pe care şi-l poate permite cu ingredientele pe care le poate cumpăra. Când, însă, acelaşi fel de mâncare e servit la un restaurant al unui renumit chef bucătar, nu mai e suficient.
Un spectacol bazat aproape exclusiv pe relaţiile dintre actori e interpretat la modul mult prea general. Întreaga distribuţie pare că joacă tipologii de personaje fără a oferi atenţie amănuntelor, fără prea multe nuanţe şi particularităţi. Cuvintele cad flasc la buza scenei şi intonaţiile tuturor prea rar depăşesc sonoritatea unui recitativ politicos. În mod paradoxal nu există nici prea multe derapaje care să stânjenească vădit. Nu e nimic care să sară din pagină atât de ostentativ încât să deraieze atenţia. Sentimentul de amorţeală spart la intervale prestabilite de câteva creşteri în intensitate a volumului, executate tehnic, corect, dar fără nicio strălucire, această atmosferă septică şi prea puţin vie, ca o dioramă frumos aranjată într-un muzeu de ştiinţe naturale, nu permite crearea unei emoţii altfel decât estetizante. Maia Morgenstern apasă pe cuvinte, intonează şi îşi preface ritmul vorbirii, se joacă aleatoriu cu tonurile şi reuşeşte abia în scenă finală să tempereze o artificiozitate insuficient de comică pentru a fi consistentă până la capăt.
Marius Manole îşi păstrează cel mai constant tema bine asumată, îşi foloseşte expresivitatea pentru a mobila mai generos viaţa interioară a personajului său, însă apelează de prea multe ori la poante facile pentru a fi simpatic publicului. Ruperile de ritm vin doar formal, odată cu creşterea volumului şi nu au un efect remanent. Cea mai densă scenă din spectacol este dialogul din cea de-a doua parte pe care îl poartă cu personajul interpretat de Marius Bodochi – dacă până atunci acesta s-a rezumat la a bifa trăsăturile de caracter previzibile ale unui bărbat trecut de a doua tinereţe, cu faimă şi bani, în monologul despre condiţia artistului şi deziluzia unei vieţi în numele artei face o demonstraţie concentrată a unor mijloace cu mult mai rafinate decât tonurile insinuante de până atunci.
Gavril Pătru se află în echilibru stabil constant. Personajul său aproape că nu fluctuează; rămâne acel punct stabil care poate dărâma o lume şi o face cu eleganţă, un pic de infatuare necesară unui super-star şi un plictis aproape antipatic potrivit contextului. Raluca Aprodu aproape că se străduieşte prea mult. E cea care pune în mod vizibil cel mai mult suflet, pare că vrea să tragă de una singură manşa înţepenită pentru a ridica de la sol întregul spectacol. E mai emoţională şi mai emoţionantă, o asculţi şi îţi dă motive să empatizezi cu personajul său. Maruca Băiaşu face tot ce trebuie să facă, bifează întreaga listă de sarcini scenice, dar nu depăşeşte, însă, limitele unei interpretări cuminţi şi curate.
„Casa de la ţară” e un spectacol aflat în zona de confort. Într-o scenografie elegant-funcţională creat de Corina Grămoşteanu fără prea multe năzuinţe conotative, cu o ilustraţie muzicală aleasă doar pentru a marca subtitlurile redundante dintre schimbările – nu de fiecare dată – necesare de decor, cu un ecleraj care doar luminează locul în care stau actorii şi un video design aproape insesizabil, nimic din tot aparatul scenic nu aduce cu sine plus valoare artistică. O poveste cel mult interesantă e spusă fără niciun risc, fără nicio strălucire, cu foarte puţină emoţie şi un strop de umor.
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti
Casa de la ţară
de Donald Margulies
Traducere: Claudiu Goga
Regie: Claudiu Goga
Ilustrație muzicală: Claudiu Goga
Asistent regie: Patricia Katona
Scenografie: Corina Grămoşteanu
Video design: Constantin Simon
Light design: Bogdan Golumbeanu, Ion Vlașcu
Regia tehnică: Silviu Negulete
Photocredit: Florin Ghioca
Distribuţie:
Anna Patterson: Maia Morgenstern
Elliot Cooper: Marius Manole
Michael Astor: Gavril Pătru
Walter Keegan: Marius Bodochi
Nell McNally: Raluca Aprodu
Susie Keegan: Cătălina Mihai/ Maruca Băiaşu
d'E-pîn-geac 