„Interesul general” pentru comedie de calitate

Actualitatea a devenit o temă de discuție sensibilă. Pare că timpul pe presează nu doar să ținem pasul cu el, din ce în ce mai grăbiți și mai repeziți în reacţii şi acţiuni, dar ne somează şi să transformăm, bunăoară, şi trecutul în prezent şi, dacă se poate, şi viitorul. Totul se raportează la utilitatea imediată, la impactul de moment. Consum şi uit. Mestecăm hămesiţi hălci medium-rare  de „aici şi acum” şi tot ce a fost ori va să fie nu poate să ne intereseze decât în măsura gustului pe care îl conferă saţietăţii actuale. Ne satură, ne împlineşte aşteptările imediate, e demn de atenţia noastră preţ de o clipă acum – Like şi scroll şi am şi uitat; trecem la felul următor. Trecutul e doar un antreu la masa copioasă a snacks-urilor atâta timp cât are aromă de prezent, iar viitorul e gândul la cina de cu seară. A nu fi actual a devenit o crimă. „Desuet” e un sinonim pentru „mort”, iar avangardist nu se mai poate declara nimeni fără să pară comic.

Alegerea unui text „vechi” de comedie românească poate părea un gest extra-estetic – o demonstraţie cu implicaţii serioase în afara scenei, un manifest, o revizitare în scopuri socio-politico-documentare. De ce altceva ai vrea să montezi o piesă „comunistă”, despre nomenclaturişti, cu un limbaj de lemn şi „şopârle” demult ieşite din uz? Trebuie să fie o agendă la mijloc, trebuie să existe un interes particular actual în „Interesul general” de Aurel Baranga. Prin spectacolul pe care l-a regizat la Teatrul Dramaturgilor Români, Andrei Huţuleac nu doar că nu se aliniază imperativelor actuale, ci reuşeşte să le contrazică elegant, cu cele mai calitative mijloace strict artistice. Piesa de acum mai bine de cincizeci de ani spune o poveste relevantă fără a avea nevoie de proptelele modernizării; nu e nevoie de acordare la timpul prezent pentru a te putea amuza amar de o situaţie recognoscibilă de incompetenţă, şantaj, favoritism, ipocrizie, paranoia auto-indusă, abuz de putere – atribute deloc flatante şi general valabile, precum interesul însuşi.

Păstrând toate datele plasării concrete în timpul contemporan textului (o indicaţie subtilă de cod e însăşi ştirea care se aude în fundal, la radio, despre aselenizare – putem astfel plasa exact acţiunea în data de 3 februarie 1966) miza spectacolului nu deviază spre nicio paralelă parazitară. Povestea despre directorul Hrisanide, consoarta sa, adjunctul Carapetrache, aghiotantul Plătică şi referentul de bună credinţă Bocioacă este chiar despre ei şi nu o parabolă căutat-inovatoare. La rândul său, această tramă de birou şi budoar este un prilej de performanţă scenică speculat cum nu se poate mai inventiv din punct de vedere actoricesc şi regizoral. Replicile scrise cu umor, relaţiile contorsionate dintre personaje, răsturnările de situaţie şi comicul abundent derivat din ele sunt pârghiile acţionate inteligent de echipa de creaţie pentru a construi un spectacol bogat.

Ritmul dat de acţiunile fizice inserate cu sens şi umor şi de jalonarea precisă cu gaguri inspirate e perfect susţinut de o trupă de actori care funcţionează acordat unitar și fluent. Gesturi mici, detalii, priviri, micro-reacţii, un întreg inventar de expresii, grimase, ticuri şi intonaţii, totul ponderat în parametrii generoşi ai unei forme caricaturale stăpânite cu rigoare, formează o dioramă în care fauna umană feroce se desfăşoară în toată splendoarea voluptăţii sale. Un perpetuum mobile de acţiuni şi răspunsuri e pus în mişcare cu mici alinturi, tuşe îngroşate voit, cu perfect control susţinut de intenţii duse până la capăt. Un dulap metalic scorojit în locul unde directorul dă cu pumnul la nervi – de un singur astfel de gest e nevoie pentru a-i înţelege temperamentul şi caracterizarea e ca şi făcută. Petale de garoafe smulse din buchet şi presărate înaintea paşilor proaspăt-numitului Ministru adjunct – relaţia ipocrită de supunere şi falsă apreciere e sugerată instant.

Te amuzi copios de replicile, de pauzele dintre cuvinte, de intonaţia şi mimica lui Sorin Miron (Hrisanide). Ca un om de plastilină se mulează foarte ludic pe structura acestui personaj lipsit de coloană vertebrală şi redă febrilitatea, frica mascată de autoritate, capacitatea de adaptare şi, mai ales, lipsa de scrupule prezentată sub lejeritatea comicului demascant. E atât de bogată expresivitatea sa, atât de bine articulat interiorul acestei canalii, încât toate exagerările au efect comic pertinent. E o bucurie acest recital performant, această diversitate de mijloace actoriceşti puse în slujba unei carisme incontestabile. Dan Rădulescu (Carapetrache) funcţionează în contrapunct – cu aparentă economie de mijloace, drămuit şi timid. Are o candoare a lichelei care ţi se lipeşte de suflet prin aparenta fragilitate pe care o speculează foarte abil tehnic şi cu un bagaj consistent de resurse intelectuale.

Carol Ionescu (Plătică) e personajul secundar care devine principal prin coerenţa şi seriozitatea formei păstrate până în cele mai mici detalii. Autoironic şi consecvent, e 100% dedicat acestei portretizări în plin a servilismului demonstrativ, cu o prezenţă scenică mobilată de un gând interior clar şi lucid. Ionuţ Iftimiciuc (Linte) şi Sorin Flutur (Sfinţescu) sunt cuplul comic desprins din filmele mute, perfect acordat; intervenţiile lor precise, mimica bine controlată şi accidentele intenţionate sunt bine ponderate şi dozate. Tudor Cucu-Dumitrescu (Bocioacă) are liniştea interioară de a crea un erou al cauzelor pierdute; idealismul său patetic şi energia în crescendo care îi dezvăluie treptat latura maniacală sunt contra-balansate cu răbdare şi tact, într-o construcţie de personaj consistentă şi surprinzătoare. Rolul Luciei-Felicia Popescu Hrisanide, în interpretarea Corinei Moise are tragismul dat de jalonarea cu pauze dramatice cu efect comic imediat, iar in interpretarea Nicoletei Hâncu stridenţa necesară acestei dive ratate.

„Interesul general” e o comedie mai mult decât reuşită. E un spectacol inteligent, cu actori al căror talent transformă o poveste cu tovarăşi într-o joacă frumoasă pe care o priveşti cu drag. Râzi, te bucuri, reţii replici, povesteşti prietenilor ce „mişto a fost la teatru”. Emană pur şi simplu bucuria de a face această profesie, e jucat cu plăcere şi te molipseşti şi tu de o stare de bine. Nu ridici nicio sprânceană întru înţelegere la nicio trimitere elitistă. Nu se emit pretenţii, nu e un experiment, nu e o inovaţie – e (doar) teatru de calitate.

Teatrul Dramaturgilor Români

Interesul general

de Aurel Baranga

Regia Andrei Huțuleac

Decor și Costume Ariana Miron-Presan

Distribuția
(în ordinea indicată de autor)

AURELIA ȚINȚOCA, reporter la Televiziune:
NICOLETA HÂNCU / CORINA MOISE
TOMA HRISANIDE, director în Ministerul Construcțiilor de Mașini Paralele:
SORIN MIRON

PLĂTICĂ VASILE, din același minister:
CAROL IONESCU

TANȚI, secretară și dactilografă în cabinetul tovarășului director Hrisanide:
NICOLETA HÂNCU / CORINA MOISE

LUCIA-FELICIA POPESCU-HRISANIDE, soția tovarășului director:
CORINA MOISE / NICOLETA HÂNCU

SFINȚESCU JEAN, din Ministerul Construcțiilor de Mașini Paralele:
SORIN FLUTUR

LINTE GOGU, din același minister:
IONUȚ IFTIMICIUC

ION CARAPETRACHE, adjunctul tovarășului Hrisanide și, ulterior, superiorul lui:
DAN RĂDULESCU

BOCIOACĂ ION, referent în ministerul respectiv:
TUDOR CUCU-DUMITRESCU

Photocredit: Anastasia Atanasoska