Geacul nu este doar un sac fără fund, ci şi un loc de întâlnire. Între gânduri, opinii, gusturi şi generaţii. Primeşte cu bucuria musafiri în vizită şi îi ospeţeşte cum se cuvine. Astăzi, cursul de Practică teatrală al anului II Teatrologie, din cadrul Departamentului de Studii Teatrale al UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti a fost ocazia pentru care baierele s-au deschis larg pentru a spune povestea zilelor petrecute de către studenţii invitaţi cu generozitate la showcase-ul Teatrului „Fani Tardini” din Galaţi. Bun-venit, în geac, Amalia Tănase!
Se pare că e o tendință firească și chiar necesară ca omul să își clădească numeroase concepte în care să se încreadă pentru o anumită durată de timp. Odată ce ele înfloresc, ajung la maturitate și, implicit, își ating scopul, istoria ne comunică faptul că ele vor fi reduse la tăcere, în detrimentul altor idei proaspete, acordate la prezent. Reciclarea credințelor va dura la nesfârșit, cât timp va există măcar cineva care să calce în afara conturului normei general acceptate. Așa cum astăzi mitul umblă legat la ochi pe străzile orașelor purtătoare de ochelari cu raze X, la fel pot oscila mâine noțiunile în care mintea se scaldă cu atât de multă siguranță.
Întâlnirea cu artiști care simt și traduc aceste schimbări pe scenă e întotdeauna plăcută. Din prima stagiune a Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan derulat în cadrul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galați face parte și spectacolul „… în țara minunilor”, în regia lui Adrian Iclenzan. Creația colectivă a scenariului îi invită pe actorii trupei să descopere, alături de regizor, cele mai bizare părți ale YouTube-ului și ale vecinătății sale, cele în care teorii ale conspirației sunt văzute drept colac de salvare în situații de criză.
Terapeuți holistici (Petronela Buda) învață spectatorul cum să își alinieze chakrele (când ele, fără îndoială, suferă din cauza minciunilor debitate de medici corupți ai sistemului), profesori răzvrătiți (Ciprian Brașoveanu) dezvăluie planul secret al masoneriei (parcă îi și vezi pe acei indivizi cum își freacă mâinile și râd malițios atunci când lansează încă un articol mincinos pe Wikipedia), emisiuni de tip podcast (cuplurile Ștefan Forir – Vlad Ajder/ Elena Ghinea) sederulează în spatele a tot ce e mai straniu pe lume. Monologurile exponenților fiecărei categorii de conspiraționiști sunt pliate pe atmosfera de talk-show tabloid, solicitată în toate sectoarele artistice (sound-design și inginerie audio-video: Adrian Matei). Costumele semnate de Miruna Croitoru aduc în prim-plan personalități diferite care împărtășesc același tip de dezordine interioară – atât aspectul desprins ca din basm al Flaviei Călin, cât și cel comic al lui Cristian Gheorghe ridică întrebări în legătură cu trecutul lor. De unde vin toți acești oameni? De ce aleg să creadă în soluții lipsite de logică? Chiar fac o alegere sau îi mână ceva mai presus de o rătăcire inofensivă?
Trupa gălățeană își promite, cu orice preț, să țină publicul în priză pe întreaga durată a spectacolului. Din când în când, atacuri energetice îi fac pe acești combatanți ezoterico-existențialiști (Ionuț Moldoveanu) să își reorganizeze discursul; atacuri menite să îi oprească din a împărtăși informații care pot demasca statul. Alte ori, mesaje primite de sus prevestesc destinul tragic al omenirii (personajul Svetlanei Friptu atinge cunoașterea absolută, proiectându-și moartea pe un ton blând, împăcat cu providența, asemenea unui martir prieten cu suferința). Actorii oferă personajelor mai mult decât o simplă reprezentare scenică. Ei înțeleg cine sunt oamenii în jurul cărora e construit experimentul. Îi văd mai departe de ticurile lor nervoase sau de accesele de paranoia. Nu jignesc întrupările diferite ale adevărului prezente în societatea de astăzi. Ei doar le dezbracă de ambalajul gat etichetat în care au fost ascunse, pentru a fi mai uşor ignorate de către mândrii posesori ai unei gândiri corecte. Linia dintre normalitate și nebunie poate fi traversată cu ușurință atunci când echilibrul e pus în pericol, iar comicul vine tocmai din îmbinarea unor teorii absurde cu argumentarea extrem de convingătoare a personajelor. Spectatorul intră în convenție pentru că simte bucuria jocului, iar asta îi oferă siguranță – până într-un punct.
Apariția Oanei Mogoș (ascunsă într-o haină de blană, în sală, până la jumătatea spectacolului) pune publicul încălzit de voie bună în dificultate pentru câteva minute. Interacțiunea dintre ea și spectatori e organică, sinceră – nu caută să declanșeze reacții străine de contextul dat, ci doar să trezească acele impulsuri, fie ele și benigne, care ajută la poziționarea față de situație. O voce, parcă, îndeamnă la relaxare; a minții, a tuturor mușchilor. Râzi – tu nu ești ca ei. Râsul devine scut poziționat cu agilitate între ce se petrece în sală și integritatea proprie. Râzi – tu n-ai să te pierzi vreodată. Râsul apără și împiedică pornirile necontrolate care stau la un gând distanță.
Monologul lui Radu Horghidan apare brusc și surprinde câteva reacții neașteptate din partea publicului. Intervenția lui are ca scop detensionarea sălii. La îndemnul omului-personaj (nuanțele jocului devin atât de subtile, încât caracterul scenic poate fi confundat cu firescul civil), o parte din spectatori iau o pauză și încep să își strângă lucrurile de pe scaune. Curios e că cei care au părăsit spectacolul în acel punct nu păreau depășiți de capacitatea de respectare a convenției, ci doar vlăguiți de intensitatea reprezentaţiei.
Spre finalul spectacolului, o Românie răvășită, amețită de fluxul de fake news care lovește din toate direcțiile, dansează pe fundalul sonor asigurat de Marin Șchiopu. Momentul coregrafic al Elenei Anghel poartă o încărcătură emoțională deosebită. Îmbrăcată în costum popular, cu mișcări largi, moștenirea culturală a unui popor alunecă, în văzul tuturor, în uitare. În spatele ei, imagini cu peisaje geografice plasează discursul mai aproape de spectator (scenografia și video-design: Mihai Păcurar). Cu un pas în față, personajul lui Răzvan Clopoțel (melanj între personalități legionare recognoscibile și oglindirea lor în societatea de astăzi) spune un monolog incisiv cu privirea ațintită către loja principală, unde Ana Maria Ciucanu întrupează o înfricoșătoare Ana Pauker. Universul care le conține pe toate acestea e, fără îndoială, unul greu de suportat.
Cu toate acestea, … în țara minunilor nu propune răspunsuri; doar îi pasează întrebările spectatorului, care iese din sală mai responsabil decât atunci când a intrat. Spectacolul prezintă un tip de adevăr prins într-o capsulă ai cărei pereți devin din ce în ce mai elastici. Se întind fără să ceară voie, modelați de fiecare replică și converg spre același punct. Corpul diform care rezultă din toate aceste frământări e viu, capătă un suflu propriu și asta pentru că e atât de ușor de recunoscut. Actorii ies la aplauze fără costume, detașați de personajele poate prea reale pe care le-au adus în fața publicului. Efortul întregii echipe de creație și căldura pe care o emană cu fiecare gest bine calculat, dublate de curajul prin care regizorul lansează o provocare necesară timpurilor noastre, fac dintr-o seară la teatru o experiență cel puțin memorabilă.
Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați
Autor: Creație colectivă inspirată de personaje și evenimente reale
Regia artistică: Adi Iclenzan
Scenografia și video-design: Mihai Păcurar
Sound-design și inginerie audio-video: Adrian Matei
Costume: Miruna Croitoru
Distribuția: Vlad Ajder, Elena Anghel, Ciprian Brașoveanu, Petronela Buda, Flavia Călin, Ana Maria Ciucanu, Răzvan Clopoțel, Ștefan Forir, Svetlana Friptu, Cristian Gheorghe, Elena Ghinea, Radu Horghidan, Oana Mogoș, Ionuț Moldoveanu, Florin Toma, Marin Șchiopu (percuție).
d'E-pîn-geac 