A fi sau a nu fi vulgar? – e, oare, încă, această o posibilă întrebare? Chiloţii şi pantalonii în vine, gesturile grobiene şi cuvintele, vai, porcoase, încă mai fac deliciul publicului – al oricărui public? Nu am depăşit en fanfare, cu toţii, deceniile în care ne luam lumina umorului de la farul orbitor „Vacanţa mare”, încă mai hohotim gâlgâit la amestecuri penibile de glumiţe, mereu aceleaşi, actorie de slabă calitate şi bancuri? Nu prea. Publicul care gustă genul ştie unde să îl caute – la televizor, la IUmor – nu încurcă sala de teatru cu propria canapea şi nu face nicio confuzie între scenă şi plasma din sufragerie. Există, însă, reminiscenţe; zone culturalo-geografice unde, încă, nu a ajuns vestea că suntem în anul de graţie 2023. Nici că teatrul e o artă a timpului prezent nu pare a se fi dus vestea prin unele spaţii care doar cu numele par a-i fi destinate; fixarea într-un trecut prăfos cu moft de inovaţie ţine captive clădiri unde se produc întâmplări ce doar cu multă bunăvoinţă pot fi numite „artistice”.
„Koana Kiritza”, adaptarea semnată de Ionela Dănilă şi Marian Stan după Vasile Alecsandri, în regia lui Sandu Grecu, de la Teatrul „Al. Davila” din Piteşti este una dintre cele mai abracadabrante experienţe pe care o poţi găsi pe scenele autohtone. Ca ruptă de realitate, producţia ce îmbină mijloacele specifice genului Revistei cu „arta” dramatică te transportă în trecut cu două-trei decenii, când rostirea la rampă cu emfază încă mai era un titlu de glorie, chiloţii vânturaţi ca din greşeală pe scenă părea cea mai inspirată idee regizorală şi privirea fixă cu zâmbet fals a dansatorilor ţinea loc de energie şi antren. Penibilul acestei intenţii de a moderniza, încă o dată, textul lui Alecsandri pică într-un derizoriu cumplit de trist. Mulţi oameni fac eforturi considerabile de a fi comici, fără a avea nicio calitate sau tehnică pentru asta.
Cu un aer de amatorism lipsit, însă, de candoarea specifică inimoşilor neprofesionişti care îşi respectă statutul, trupa teatrului din Piteşti pare că a depus armele; executanţi de gesturi false, tonuri ţipate, multă, multă prefacere artificială întru încercări neizbutite de a interpreta roluri care doar în formă mai pot fi recognoscibile. O lungă defilare de cioace, vedetisme, voci care îşi pierd suflul până la final sau răguşesc de-a binelea pentru că pur şi simplu sunt folosite fără nicio noimă profesională, stângăcii, arătări cu mâna explicative ca pe scena oricărei grădiniţe de stat, poziţionare în semicerc la rampă, totul acompaniat de o muzică la volum maxim şi împănat cu dansuri, de cele mai multe ori populare – singurele scurte momente de sinceritate artistică sunt sârbele dansate din toată inima: „Sârbă, sârbă, vesel joc, sârbă, sârbă, te iubim!” – e versul de dragoste dedicat frumosului dans. Vechile intervenţii muzicale precum „Toată lumea azi fumează” sau epilogul închinat artei nu şi-au mai găsit locul în putpuriul încropit cu ritmuri de wannabe rap din care cu greu distingi câteva vorbe sau linia melodică de la „Trecea fanfara militară” care îi precedă monologul lui Bârzoi în chip de Napoleon – kitschul neintenţionat asamblat acustic-vizual completează întocmai senzaţia crispantă pe care o degajă această desfăşurare de forţe violente în expresie şi vide totalmente de orice conţinut. Dacă ai actori care nu cântă defel, de ce insişti să rupă Koana Kiriţa însăşi, gâfâind, trei acorduri lascive, fals, cu efect vulgar?
În spaţiul de joc delimitat de un ecran de proiecţie pe care mai tot timpul stă titlul scris cu mov, într-un font ce pare Word Art ca proaspăt scos din moda lui Windows 98’, personajele se perindă ca pentru a susţine momente de Cântarea României – din nou stilul revuistic îşi face simţită prezenţa şi se impune în geometria plasării în scenă. În lumină plină şi tot pare că unii dintre actori ratează spotul dedicat. Semicercul, însă, e întotdeauna perfect. Alegerea unei scene celebre din Titanic şi a melodiei „My heart will go on” şi patru reproduceri după Goya drept fundal pentru scena finală par la fel de aleatorii ca tot ce se întâmplă cap-coadă – o paradă de cunoştinţe aproximative şi gusturi discutabile amestecate întru neputinţa de a crea ceva autentic.
Din tot acest marasm teatral, singurii care păstrează o cale echilibrată datorită datelor personale sunt Vlad Popescu (Leonaş) şi Florin Dobre (Guliţă). Cu măsură, cu atâtea intenţii câte le permite regia, controlându-şi vocea, fără să strige, cu o prezenţă suficient de carismatică – sunt singurii care par că pot juca şi altfel decât artificial, cu grimase şi schimonoseli. Restul distribuţiei are toate noncalităţile sortite nonperformanţei. Oameni cumsecade lipsiţi de farmec, care vor să fie mai mult decât le permite cruda realitate şi nu se conformează docil, ba dimpotrivă, insistă exagerând încă şi mai dezolant.
„Koana Kiritza” este un spectacol a cărui premieră a avut loc în 2023. Se doreşte a fi modern – timpul lui, însă, este al unui „a fost odată ca niciodată”, cu accent pe „niciodată”. Pentru că poate ar fi fost mai bine să nu fi existat deloc. Cu atât mai mult cu cât spectacolul e prezentat drept oportunitate educaţională către şcoli şi licee din judeţ – nu doar că legăruta cu originalul lui Alecsandri e mult diluată şi hilară; există momente în care personajele folosesc smartphone-ul pentru a se fotografia, în timp ce Bârzoi deţine funcţia de ispravnic… în 2023? Şi ce e cu preţiosul portret pe care Kiriţa îl oferă Ofiţerului? Dacă ne facem selfie, de ce mai e relevant portretul? Dar nimeni nu a considerat necesar să modernizeze şi „amănunte” de acest fel. Doar BMWul ca semn de opulenţă şi bitcoinul au ce căuta în vocabular pentru a se numi „modern” spectacolul.
Publicul, însă, e contemporan cu realitatea teatrală. După ce a aplaudat cuminte prima venire la rampă, acompaniată de muzică, a actorilor, în sală se lăsase tăcerea. Aplauzele sincere au fost scurte. Dar asta nu i-a oprit pe actori să revină încă o dată şi încă o dată în combinaţii de doi luaţi câte trei, mai mult sau mai puţin coregrafiate, pentru a prelungi, la fel de artificial precum le-a fost şi interpretarea, momentul de glorie şi recunoştinţă a Măriei sale, publicul.
Teatrul „Al. Davila” Piteşti
Koana Kiritza
Adaptare de Ionela Dănilă și Marian Stan, după Vasile Alecsandri
Regie artistică și scenografie / Sandu GRECU
Compozitor / Dan DIMITRIU
Coregrafie / Andreea Drugulescu
Costume / Ana Gabriela LEMNARU
Distribuția / Nina Adriana DRUGULESCU, Puiu MĂRGESCU, Larisa TRĂISTARU, Cristina MUSCALU, Florin DOBRE, Ramona OLTEANU, Cătălin MIREA, Vlad POPESCU, Marius PIECA, Dan ANDREI, Gabriel GHEORGHE, George SLATIOREANU, Marius FURTUNĂ
Baletul/ Irene DUMITRU, Loredana NEAGOE, Lorena SANDU, Lucreția PREDA, Maria POPA, Ruxandra DIMULESCU, Andreea DRUGULESCU, Daniel MARICESCU, Valentin DOBRIȚĂ, Vlad SANDU, Adrian GOLESCU, Silviu DOBRIȚĂ
Orchestra/ Anton DUMITRU, Vicentiu PERNIU, Ionel DRAGOMIR, Bogdan GIUREA, Ionuț MIHALCEA, Alexandru IORDACHE, George DIACONESCU, Ștefan Daniel GILĂ, Alin PETRA, Bogdan FOLEA, Răzvan Antonio MIHĂIȚĂ
d'E-pîn-geac 