Trecutul nu e o abstracțiune care plutește ca un abur printre ochii mijiți melancolic. Amintirile nu ne sunt fantome și nici memoria colectivă nu e un loc comun pentru spectrele izbânzilor sau vinilor comise de strămoşi. Reconvertit, repovestit, reciclat, dar foarte concret, trecutul poate fi cunoscut şi studiat, poate emoţiona, poate educa şi poate fi mai mult decât un album cu poze. Istoria încă recentă marcată de socialism reprezintă pentru părinţi şi bunici tinereţea, iar pentru cei tineri o fereastră către o realitate distopică, ofertantă în conţinut pilduitor, care stârneşte mirări sau un stimulează gustul pentru vintage şi old school.
Spectacolul „Eu nu am furat niciodată nimic” scris şi regizar de Radu Savin, produs de Muzeul Ororilor Comunismului din România, cu sprijinul Ministerului Culturii, decupează un episod foarte plauzibil din existenţa anilor 80’ şi oferă prin tehnica „feliei de viaţă” o experienţă spectaculară inedită. Personajele, trei studenţi ai Facultăţii de Agronomie din anul 1982 şi profesoara lor, se raportează la spectatori direct, investindu-i cu statutul de colegi. Apelativul „colegii” devine lait motivul interacţiunii, iar atmosfera colocvială omogenizează planul ficţional cu cel real. Nu durează mult până când, aşezat pe o canapea din garsoniera lui Andrei sau în dreptul unui panou din pavilionul expoziţional dedicat vizitei Tovarăşului Secretar General să te simţi tu însuţi un cetăţean al Republicii Socialiste România.
Scenografia semnată de Cătălin Manea joacă un rol decisiv în realizearea atmosferei angoasante, împreună cu sound scape-ul nuanţat, foarte subtil, creat de către Teodor Horea, care completează mai mult decât sugestiv, cu efect percutant, acest univers casnic la ceas de seară târzie dintr-un Bucureşti optzecist. Elementele de decor autentice apasă pe butoane emoţionale, declanşează amintirile celor care au trăit unu la unu în acea perioadă şi oferă posibilitatea unei impresii nemijlocite celor care nu se născuseră încă atunci. Chiar dacă titulatură de „spectacol imersiv” e uşor forţată, termenul mai potrivit fiind „interactiv” sau „participativ”, implicarea spectatorilor în poveste e încurajată nu doar de îndemnul colegilor, ci, mai ales, de plasarea în aceste spaţii autentice, bogate în detalii, ce creează o convenţie coerentă, ce responsabilizează personajul colectiv al publicului.
Povestea în sine are acelaşi merit de a rămâne consecventă şi fidelă recreeri unei situaţii foarte plauzibile în condiţiile socio-politice ale ultimului deceniu al epocii de aur. Limbajul redă minuţios şi fără derapaje sau sipirt ironic expresiile şi tipul de adresare al timpului citat, iar dinamica personajelor pare desprinsă din filmele cu nomenclaturişti şi tovărăşei. Spaima constantă care ţine atenţia mereu în alertă, urechile antrenate să perceapă orice zgomot străin, relaţia amicală cu vecinii întreţinută cu bătăi în pereţi, spiritul voluntar, autocritica, licărul de speranţă adus de o evadare ce necesită curajul disperat al gesturilor periculoase, aparenţele păstrate cu preţul ipocriziei, foamea şi sărăcia care împing la compromis, ruşinea şi şantajul, puterea cumpărată cu spatele asigurat de personaje din umbră, întreg mecanismul încâlcit al terorii dublei măsuri e redat într-un parcurs bine dozat, ce îşi păstrează intensitatea constantă şi atenţia concentrată. Chiar dacă sinusoidele pe care temele secundare le descriu sunt destul de alambicate şi sunt şanse de a confuza spectatorul cu acţiunile povestite, despre personaje absente, iar unele indicaţii de cod, precum uniforma de miliţian, nu au o finalitate concretă, la capătul hăţişului acestor mize încâlcite, rămâne o emoţie palpabilă şi un mesaj congruent despre cicatricile încă adânci lăsate de comunism în conştiinţa prezentului.
Cei patru actori au sarcina deloc laîndemână de a interacţiona cu spectatorii păstrând caracterul personajelor. Acest exerciţiu de maturitate a interpretării pe care aceşti foarte tineri interpreţi îl realizează fluent şi bine asumat e motivul pentru care eşti tentat să te implici şi accepţi cu uşurinţă convenţia. Sunt foarte autentici, foarte concentraţi şi, totodată, foarte naturali în acest echilibru fragil dintre scenariu şi improvizaţie. Şerban Ghilvaci (Adrian Voicu) e ca un maestru de ceremonii care organizează toate interacţiunile – atât cu publicul, cât şi între personaje. Carismatic, sigur pe sine, cu o privire ce inspiră gând bine articulat, mereu în control şi cu un puseu de emoţie neaşteptat în ultimul monolog al spectacolului, atunci când ne devoalează umanitatea personajului său renunţând la masca de fruntaş. Cu toate că dicţia îi trădează lipsa de experienţă şi gesturile uşor prea coregrafiate par ante-studiate şi, astfel, puţin artificiale, construieşte un personaj central solid, în jurul căruia se poate construi o plasă deasă de relaţii.
Alex Cruceru (Mircea Mistodie) menţine constant un plan secund foarte bine interiorizat. Neliniştea, frica, ruşinea, aceste emoţii sincere pe care le exprimă fără exagerări, micimea omului de paie, cu o conştiinţă flexibilă adaptată la supravieţuirea într-o lume periculoasă, e redată fără ostentaţie, cu măsură şi consistenţă. Ileana Ursu (Anca Mirea) joacă având o miză mare, nu pierde nicio clipă concentrarea şi mereu simţi cum lacrimile stau să îi explodeze din gât. Febrilitatea sa, incandescenţa constantă, te conving să o asculţi şi să aderi a drama personajului său. Ela Ionescu (Tovarăşa Vasilescu) realizează o compoziţie bine dozată şi se sprijină pe ticuri auto-ironice pentru a reda echilibristica fragilă pe muchia conştiinţei supuse pseudo-compromisului pe care această femeie o face pentru a rămâne verticală într-o lume aplatizată de fric şi interes.
„Eu nu am furat niciodată nimic” e un spectacol intens; o crăpătură în fibra temporală prin care poţi privi de la adăpostul prezentului direct în tarele unui trecut înfricoşător. Un mănunchi de banane însemna, până nu demult, un lux nesperat. Un mic furtişag nu speria pe nimeni, ci era echivalentul unui gest politic. Curajul de a spune adevărul era echivalent cu martiriul suprem. Acest spectacol priveşte drept în ochi o societate strâmbă şi ne întreabă direct dacă nu cumva încă păstrăm câte ceva din proastele obiceiuri deprinse atunci.
Muzeul Ororilor Comunismului din România, cu sprijinul Ministerului Culturii
Eu nu am furat niciodată nimic
Text și regie: Radu Savin
Distribuție:
Tovarășa Vasilescu – Ela Ionescu
Anca Mirea – Ileana Ursu
Mircea Mistodie – Alex Cruceru
Adrian Voicu – Șerban Ghilvaci
Scenografie: Cătălin Manea
Asistent scenografie: Diana Nistor
Asistent regie: Theodor Ioniță
Sunet: Teodor Horea
Sculptură: Andrei Bălan, Vlad Șerban
Sound scape: Teodor Horea
Grafica: Elena Mitu
Echipa MOCR
Alexandru Groza – manager
Irina Hasnaș Hubbard – muzeograf
Ruxandra Petrinca Canache – cercetător
Andreea Dinu – PR
Realizare pliant: Irina Hasnaș Hubbard
Photocredit: Vladimir Gheorghiu, Oana Andreea
d'E-pîn-geac 