Viața așa cum e ea – de multe ori nedreaptă, de multe ori de neînţeles, de multe ori surprinzătoare, de multe ori fericită, de multe ori pur şi simplu… viaţă. Poveşti care se întrepătrund, universuri intime care se ciocnesc în big banguri cataclismice şi deraiază destine; istorii personale care îşi urmează cursul alegerilor în necunoştinţă de cauză sunt puncte cât vârful de ac din uriaşa capodoperă pointilistă a realităţii obiective. Şi nu imaginea de ansamblu e neapărat spectaculoasă. Lume largă privită de sus e un furnicar dezordonat şi grăbit, preocupat autist de un sine tiran. Dar fiecare punct în parte, fiecare vietate aflată pe drumul ei haotic prin viaţă, conţine umanitatea însăşi; acea calitate de a fi ce ne amorsează resorturile compasiunii, curiozitatea şi, până la urmă, propria umanitate.
„Repetiţie pentru o lume mai bună”, romanul dramatizat de Mihai Radu și Ionuț Sociu după romanul omonim de Mihai Radu, în regia lui Radu Afrim la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti este o astfel de ciocnire între micro-existenţe intime ce generează un început de lume. Viaţa aşa cum e ea e suficientă doar celui care o trăieşte. Pe scenă, pentru ca viaţa generică să îl doară şi să îl intereseze personal pe fiecare spectator în parte, e nevoie de o expresie artistică la fel de intensă. Sinceritatea artistică a lui Radu Afrim, sensibilitatea pe care o rupe în bucăţi mici, ascunse după fiecare cuvânt, fiecare spot de lumină, floare de plastic, pasăre împăiată sau respiraţie amplificată în lavalieră, propria sa super-novă sufletească intră în coliziune frontală cu personajele-planetă şi din explozia lor se naşte adevărul acestui spectacol.
Mijloacele teatrale intră într-un dialog continuu cu o tramă simplă, emoţionantă, povestită în limbaj poetic. Paradoxul colocvialităţii lirismului e unul dintre detaliile care ţine departe de melodramă povestea lui Paul (Marius Manole) cel care pare că îşi prelungeşte la nesfârşit trecutul continuu într-un prezent suspendat peste vină, frică, laşitate, regrete şi neputinţe, ţinut la punct fix de chingi de cinism şi frivolitate. Servim cu tact feliile de viaţă ale acestui personaj central în jurul căruia gravitează un eco-sistem complex de relaţii – foste şi actuale – ce includ, pe lângă musafiri de ocazie şi plăceri pasagere şi non-prezenţe, spectre, aproape-fantome şi chipuri dragi vizibile doar pe micul ecran al telefonului. Universul sonor, lighting designul, scenografia şi video mappingul sunt un cvartet perfect acordat, o prezenţă de sine stătătoare, cu personalitate proprie, ce dirijează fluent, seducător şi vibrant întregul parcurs, din acorduri, lumini, umbre şi obiecte-simbol. Spaţiile variază în volum şi substanţă – de la o scenă imensă, goală, la camerele albe ce compartimentează nu doar un aparament funcţional, ci devin atriile şi ventricolele sufletului împărţit între plăcerile dormitorului, masca socială a livingului pus la dispoziţia tuturor, trauma din jurul mesei din bucătărie şi datoria filială executată mecanic în spaţiul intim al băii unde păcatele nu pot fi spălate odată cu spuma şamponului.
Fragmentele de biografii mărturisite în reverberaţiile rostirii timbrate sunt coregrafiate în spirit post-modern într-un colaj care aduce împreună solitudini trăite în plin. De la dansul-monolog al Tamirei (Raluca Aprodu) care pluteşte, parcă zmulgându-se de sine, pentru a se fixa ca un crucifix feminin la căpătâiul unui muribund vinovat, până la spovedania spectrală în căutarea căinţei a lui Mircea (Marius Bodochi) care în faţa morţii transfigurează vina în frică. E bogat şi profund uman acest clasor cu suflete-timbre pe care Radu Afrim îl răsfoieşte cu delicateţe şi rafinament teatral. Insertul de tehnică live cinema e perfect motivat şi ecranul devine un safe space pentru spectator – detaliile, gros-planurile, imaginile extra-scenice completează cu câteva piese în plus puzzle-ul complicat ca o integramă pentru experţi al cuvintelor încrucişate în destine de nedezlipit.
Acest spectacol al morţii fizice şi al morţii sufleteşti a tatălui şi a fiului, această agonie perpetuă a existenţei la capătul căreia izbăvirea uită să intervină e jalonat cu inserturi de contrapuncte voit exagerate. Dacă scenele de improvizaţie dintre Paul şi Mădălina (Mirela Oprişor) sau intervenţiile lui Dinu-flautinu (Istvan Teglas) au măsura candorii şi devin supape necesare de relaxare în contextul presiunii emoţionale constante, cuplul comic caricatural Slavic (Emilian Oprea) şi Gelu (Ciprian Nicula) e un adaos de kitsch altoit prea ostentativ pentru a deveni parte integrantă din discursul scenic, iar prea-multul conotaţiilor sexuale dintre cei doi devine o referinţă stânjenitoare. Primăriţa din Gostinu (Natalia Călin) e pur şi simplu din alt spectacol, iar miza intenţiei surprinzătoare eşuează într-un efect mai degrabă debusolant, ciobind sfera perfectă rotunjită în jurul tramei principale.
Marius Manole (Paul) controlează toate articulaţiile personajului său şi ritmează cu nerv volutele de candoare, forţă, auto-ironie şi cinism cu o sinceritate artistică asumată de expresivitate. Marius Bodochi (Mircea) realizează o compoziţie emoţionantă şi foarte ponderată, parcurgând cu răbdare şi gând interior consistent drumul de la vorbăria sâcâitoare a bătrânului suporter al echipei Rapid la căinţa unui muribund vinovat. Raluca Aprodu (Mădălina) are siguranţa de sine dublată de o emoţie profesională a asistentei care îşi face treaba din vocaţie şi îi oferă compasiune şi feminitate personajului său. Emilian Mârnea (Cordoş) păstrează cu atenţie convenţia vârstei pe care o joacă şi construieşte cu umor un personaj de coloratură. Mirela Oprişor (Mădălina) e stridentă şi nu reuşeşte să controleze tonurile acute, devenind mai degrabă expresia demonstrativă a personajului său. Ştefan Iancu (Câinele) reuşeşte să devină personajul principal din scena sa şi, prin câteva cuvinte, condensează emoţia, fragilitatea şi esenţa unui suflet canin pur. Emilian Oprea (Slavic) păstrează un raport echilibrat în structura caricaturală a personajului său, în timp ce Ciprian Nicula (Gelu) depăşeşte cu mult contururile verosimile şi realizează un portret grosier şi crispant.
„Repetiţie pentru o lume mai bună” este spectacolul plenar al greşelilor unui trecut doldora de vinovaţi care bântuie o imposibilă împăcare. E dens şi frumos, emoţionant şi năucitor ca un peisaj pe care îl priveşti sedus cu inima îmbibată de amintiri şi mintea hoinărind în propria istorie pătată de vină. E o întâlnire artistică ce, poate, îţi dă şansa de a privi oglinda spartă a fricilor de pe umerii săi solizi şi netezi. Şi, aşa, de la înălţimea lui, poate ai curajul să plonjezi în tine însuţi.
Teatrul Național „I.L. Caragiale” Bucureşti
Repetiție pentru o lume mai bună
dramatizare de Mihai Radu și Ionuț Sociu după romanul omonim de Mihai Radu
Regie: Radu Afrim
Univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu
Video Mapping: Andrei Cozlac
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Lighting design: Cristian Șimon
Asistent regie: Mădălina Ciupitu
Asistent scenografie: Mădălina Sandu
Asistent lighting design: Miruna Croitoru
Regia tehnică: Adrian Ionescu
Distribuţie:
Paul Negrescu: Marius Manole
Mircea Negrescu: Marius Bodochi
Mădălina: Mirela Oprişor
Dinu: Istvan Teglas
Tamira: Raluca Aprodu
Cordoş: Emilian Mârnea
Slavic: Emilian Oprea
Gelu: Ciprian Nicula
Mama/ Primăriţa din Gostinu: Natalia Călin
Carmenuţa/ Patricia: Crina Semciuc
Bogdănel/ Câinele: Ştefan Iancu
Mara (apariţie video): Irina Movilă
Lavinia (apariţie video): Cătălina Mihai
Photocredit: Florin Ghioca
d'E-pîn-geac 