Sf-ul şi teatrul nu par uşor de împrietenit. Lumile descrise de imaginarul bogat al vizionarilor sunt greu de convins să încapă în spaţiul delimitat de scenele convenţionale. Planete cu mulţi sori, animale fantastice, armate cu milioane de nave spaţiale, faună şi floră extraterestre – aproape imposibil de redus la scara unei cutii negre. Oricâte proiecţii ai insera, oricâte efecte sonore, oricât de talentat scenograful, oricât de convingători actorii, tot nu e verosimil ca forţele teatrului să se poată compara cu cele ale filmului în forma sa ce mai performantă din punct de vedere tehnologic. Imaginile care te conving să dai banii pe bilet la I-Max îşi au locul doar pe ecran deocamdată.
Spectacolul „Solaris” de David Greig, după romanul-cult semnat de Stanisław Lem, în regia lui Bobi Pricop de la Teatrul Excelsior transformă imposibilul în mai mult decât posibil; în emoţie ramificată pe trei coordonate ale performanţei. Simplu, dar spectaculos vizual, cu numeroase motive de entuziasme intelectuale, cu un gând coerent şi consistent pe care să îl iei cu tine acasă la plecare şi cu un ghem de sentimente frumoase, sincere şi de preţ – aşa ni se dezvăluie teatral Solaris-ul cel plin de conştiinţă, vise şi frici. O planetă cu un suflet mare pe care spectacolul regizat de Bobi Pricop o descrie cu mijloace dramatice ascuţite şi şlefuite pe potriva sensurilor conotative ale alegoriei care continuă să facă vogă şi după mai bine de şaizeci de ani de la publicare.
Universul claustrant al staţiei spaţiale are meritul de a fi septic şi, totodată, bogat vizual, datorită scenografiei meticulos şi elegant desenate simetric, cu volume, firide şi nişe, de către Oana Micu şi videodesign-ului minimalist şi, cu atât mai puternic în efect, realizat de Les Ateliers Nomad. Lighting design-ul coregrafiat de Costi Baciu acompaniază subtil atmosfera ermetică sugerată şi de muzica fluidă, precum Solaris însăşi, compusă de Eduard Gabia. Fără epatări, cu parcimonie aproape, lumea dintre aceşti pereţi de metal gros devine miezul din acea coajă de nucă a lui Stephen Hawking. Trei oameni şi o planetă convieţuiesc la aparentul adăpost oferit de materiale reci şi inexpresive. Tonurile de gri înghit orice culoare, la fel cum ştiinţa iscoditoare refuză sentimentele unei planete care îşi oferă culorile drept cadou de bun-venit.
Înteg spectacolul funcţionează pe principiul contrastelor care se atrag, se completează şi se distrug, apoi, reciproc, cinic şi trist. Mintea şi sufletul îşi dau replica într-o tiradă atât de frumoasă estetic, atât de cuceritoare în dinamica unui labirint în mişcare perfect coordonat tehnic, încât te laşi sedus de întrebările al căror răspuns aproape că nu îţi doreşti să îl cunoşti; tomcai pentru că ştii că odată cu el minunea se va fărâmiţa ca un castel de nisip spălat de un val indiferent. Eşti pe rând fiecare dintre cei trei cercetători şi e înţelegi simultan fricile şi deciziile. Eşti Doctor Sartorius (Oana Predescu) care se teme de răul intrinsec din umanitate, de gena distrugerii pe care o purtăm în noi, care fuge de necunoscut şi alege raţiunea mai presus de orice. Eşti Doctor Snow (Mircea Alexandru Băluţă) – curios, indecis, temător de orice verdict la care ar duce alegerea greşită, dar dedicat fiecărui colţ de adevăr descoperit, chiar cu preţul propriei sănătăţi. Şi eşti Doctor Kelvin (Camelia Pintilie), cea dispusă asumat să renunţe la o lume întreagă căreia îi cunoaşte păcatele de dragul iubirii pe care o recunoaşte într-o nouă lume cu totul străină. Trei ipostaze de luciditate pe care le recunoşti şi le respecţi se confruntă cu proba sincerităţii în faţa unei entităţi, numită Ray (Bogdan Nechifor), ce reuneşte fragilitatea unui copil, francheţea lui, totodată, duioşia unui adolescent îndrăgostit şi toanele sale imprevizibile şi liniştea interioară a unui senior trăit de o viaţă întreagă, în urma căreia a dobândit înţelepciunea răbdării.
Spectacolul spune o poveste ştiinţifico-fantastică din cea mai emoţionantă şi umană perspectivă. Miza lui este aceea de a deveni calea de mijloc dintre raţiune şi suflet, ponderând inteligent sentimente şi idei. Nicio secundă didactic, niciodată tezist, tonul, atmosfera, ritmul se acordează mereu la bătăile inimilor care tresar sub costumele ermetice. ÎN spatele căştilor de plastic, şoptite în lavaliere stau adevăruri atât de intime abia şoptite; poveşti care te emoţionează îţi sunt spuse din cel mai neaşteptat loc – o capsulă spaţială suspendată într-un timp incert devine prilej de introspecţie şi te apropie cu încă un pas de tine însuţi.
Actorii sunt o echipă bine antrenată care pare a disputa o partidă de şah pe un teren de joacă pentru copii. Concentraţi, cu un univers interior bogat, fiecare dintre cei patru actori umple consistent tipologia clară pe care o reprezintă. Camelia Pintilie are un control precis al tonurilor grave, al energiei distante şi voluntare al omului de ştiinţă sigur pe sine şi al tandreţei femeii are alege să îşi uite rolul şi să simtă mai presus de ce poate discenre logic. Bătălia dintre aceste două ipostaze e jalonată de tăceri şi priviri, de căderi în sine şi mirări şi bine delimitată de un contur ce o individualizează prin personalitatea sa puternică. Oana Predescu găseşte contraponderea dintre forma constantă a unei expresivităţi austere, o măsură egală a tonului mereu cam al cercetătorului dedicat exclusiv faptelor măsurabile şi interiorul abundent în sentimente, regrete, tristeţi, frici şi traume pe care le ascunde tocmai de sine cu această rigoare intelectuală. E performant şi emoţionant acest du-te vino pe care îl face între nota constant rece aparentă şi sinfonia lavei incandescente de sentimente care curge pe dedesubt.
Mircea Băluţă are un ritm interior perfect acordat cu teama pe care o emană atât de expresiv şi emoţionant. Subtil şi rafinat dozează cu fineţe şi eleganţă intenţiile pe care le lasă să se vadă în spatele cuvintelor ce rămân nespuse. Bogdan Nechifor e ludic şi solar, maleabil precum apa oceanului de pe Solaris. Îşi priveşte, parcă, partenerii penru prima dată şi are prospeţimea plină de curiozitate şi inocenţă a învăţăcelului care simte când e minţit şi se apără cu toată candoarea furiei libere de orice constrângere deprinsă. Florin Piersic Jr. (Gibarian) are carisma care transmite printr-un video în gros-plan montat deloc aleatoriu de Iustin Surpănelu acea acceptare totală în faţa unui sfârşit iminent întâmpinat cu speranţa unui viitor în care Binele învinge.
„Solaris” la Teatrul Excelsior este spectacolul plenar al emoţiei convertită în gând şi al ideilor animate de sentimente. E frumos, e poetic, e performant, e sincer şi îţi face cadou nu doar un nod în gât sau câteva lacrimi pe obraz, ci şi câteva semne de întrebare care şi pe prind de suflet şi de minte pe care să le păstrezi până atunci când te vei putea privi tu pe tine în ochi cu adevărat, cu spatele drept, aşa cum o fac actorii la aplauze.
Teatrul Excelsior
Solaris
de David Greig după romanul omonim de Stanisław Lem
traducerea și adaptarea: Andrei Dósa
Distribuția:
Kelvin – Camelia Pintilie
Ray – Bogdan Nechifor
Snow – Mircea Alexandru Băluță
Sartorius – Oana Predescu
Gibarian (înregistrare video) – Florin Piersic Jr.
Copilul – Eva Maria Ghimpețeanu / Astrid Ghițescu / Greta Rădulescu
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu
Muzica originală: Eduard Gabia
Lighting design: Costi Baciu
Video design: Les Ateliers Nomad
Cinematography: Iustin Șurpănelu
Producător delegat: Vasea Blohat
Regizor tehnic: Viorel Stemate
Stage manager: Octavian Szalad
Photocredit: Volker Vornehm
d'E-pîn-geac 