De ce să îmbunătăţeşti o capodoperă? Prezentul tot simte nevoia să mai pună câte o virgulă, să mai retuşeze un contur perfect cu pixul cu gel, să îmbâcsească de culori ţipătoare pastelurile şi să orneze cu mustăţi portrete suplendide. Ironic sau nu, gestul egoist de a colaboa de la egal la egal cu artistul care a creat originalul ţine de infatuarea specifică unui timp care se poartă ca şi când ar fi etern. Totul e perfectibil pentru că prezentul dictează autoritar schimbări necesare asupra unui trecut ce nu îi e pe plac. Drepturile revendicate violent ale alinierii standardizate după ifose născute azi dimineaţă riscă să transforme viitorul într-un safe space steril şi plicticos, perfect armonizat întru nivelare valorică.
Romanul-cult „1984” de George Orwell nu e doar o mare operă de ficţiune, nu e doar o distopie prevestitoare de rele; dincolo de fantastica valoare literară şi de simţul socio-politic reconvertit în parabolă-avertisment, paginile conţin însuşi acel spirit of man despre care personajul principal crede că poate salva lumea de la supunerea oarbă în faţa fricii numită generic „Big Brother”. Problema timpului reconvertit, a trecutului care poate fi rescris din perspectiva intereselor unui prezent continuu e doar unul dintre straturile care capitonează acel suflet universal ce pulsează în mijocul romanului.
Dramatizarea semnată de Robert Icke şi Duncan Macmillan, în traducerea Soranei Lupu, reperezentând scenariul spectacolului montat de Claudiu Goga la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi este un veritabil proces de vaporizare, asemenea celui descris în roman, a însuşi acestui miez care dă consistenţă originalului. Alegând să sublinieze redundant universalitatea operei, să traseze paralele între timpul ficţiunii şi cel al unui viitor posibil în care lumea se va afla sub imperiul unui Big Brother invizibil, sub impresia falsă a libertărţii, se diluează însăşi forţa de impact a acţiunii în sine. Un grup de oameni cum nu se poate mai banali şi mai lipsiţi de orice trăsături individualizante discută ca la un cerc de lectură despre o carte cu autor necunoscut – „1984” – pe care o consideră a fi jurnalul real al unui Winston Smith în carne şi oase. Repetiţiile simpliste ale unor replici şi scene, care se reiau şi în timpul poveştii şi în rama inutilă nu înseamnă, de fapt, decât o încercare stupidă de a traduce în termenii prezentului o operă al cărei mesaj şi limbaj nu doar că nu au nevoie de asemenea proptele rudimentare, dar pe care o chiar jigneşti pretinzând că o poţi face încă şi mai relevantă pentru prezent prin adaosuri atât de stângace. Nu e nevoie de niciun deget în ochi, de nicio introducere, de nicio dungă groasă care să unească trama de elemente recognoscibile din viaţa reală; această trufie nejustificată de a rafistola romanul lui Orwell în sensul contemporaneizării e cel puţin hilară. Nici traducerea nu excelează în inspiraţie – în punctul culminant, înnebunit de frică, capitulând, Winston Smith nu poate striga livresc şi poetic „Nu îmi faceţi mie una ca asta”, precum în dublajele edulcorate ale filmelor pe casete video ale anilor 90’.
Spectacolul este cum nu se poate mai lipsit de viaţă; o coajă aproximativă şi politicoasă pentru un mesaj atât de intimidant prin renume şi genialitatea formei princeps. Într-un decor realmente nefericit şi aproape aleatoriu, pur şi simplu trist şi lipsit de personalitate, realizat de Ştefan Caragiu, cu câteva intenţii de video design, semnat de Andrei Cozlac, ce se înscriu în aceeaşi notă previzibilă şi general valabilă precum întregul aspect vizual, lumea care l/a făcut celebru pe Orwell e departe de a fi reprezentată pe scena ieşeană. Generalizarea e cuvântul cheie care defineşte întregul parcurs artistic – de la estetică, la jocul actorilor, la acţiuni scenice şi rezolvări regizorale. Impresia de respect pentru roman gravitează în jurul lipsei de creativitate şi carismă a acestei montări ce se ţine, parcă, de-o parte; nu striveşte corola de minuni pe care doar se preface că o citează. Rama în care viitorimea analizează ideile orwelliene e demnă de o scenetă de teatru de amatori. Actorii îşi aşteaptă cuminţi rândul, recită nişte idei care în mod cert nu înseamnă mai mult pentru ei decât text învăţat pe de rost şi ocupă locul în care li s-a spus să stea – o imagine dezolantă care distruge atât începutul cât şi finalul spectacolului.
Pentru un spectator care nu cunoaşte romanul, sau nu a văzut filmul, nu are nicio idee despre ce e vorba în „1984” e derutant complet acest du-te vino între personaje care vin de nicăieri şi se duc niciunde. Nu e clar nici cine e „Fratele cel Mare” pomenit abia pe la mijlocul textului, nici ce e cu tele-ecranele care abia dacă sunt sesizabile sau folosite în scenă, definiţia crimei-în-gândire e telegrafiată de vocea unui narator în primul minut. Încercările regizorale de a reda universul distopic sunt cel puţin duioase prin stângăcia lor: scena celor „2 minute de ură” e o însăilare chinuită, schematică, ce nu transmite niciun frison, scena de sex e o coregrafie în penumbră pudibondă, siropoasă şi desuetă, insinuarea homosexualităţii lui O’Brien e un adaos atât de ostentativ, superficial şi inutil, violenţa extremă sugerată de două cadre cu unghii smulse şi extracţii de măsele e o altoire nereuşită pe fundalul unor ţipete amplificate artificial, mascaţii în combinezoane şi şoşoni medicali trimit direct la însemnele recognoscibile ale pandemiei citate ostentativ ca mijloc de opresiune, chipurile de dictatori şi anii 1984 şi 2023 care se confundă în proiecţii sunt un semn teatral pus cu mâna pentru a sublinia, încă o dată, şi mai gros, paralela pe care, să nu cumva să nu o înţeleagă cineva din sală.
Jocul actoricesc se înscrie în aceleaşi coordonate ale unei cumsecădenii generale, timide şi lipsite de personalitate. Cosmin Maxim (Winston Smith) are o singură miză – să arate că e speriat. Are candoare în singurul moment emoţionat al spectacolului, cel în care acompaniat de cântecul femeii care întinde rufe îşi declară încrederea în Om, în umanitate. Singurul său moment de sinceritate artistică este, din păcate, un insert introdus deloc fericit, ce fracturează şi sensul şi înţelegerea punctului culminant – atunci când se adresează sălii, cu lacrimi în ochi, înţelegându-şi în sfârşit persnajul şi devenind doar pentru acele câteva clipe Winston Smith. Restul parcrusului său e doar o livrare monocordă de replici neancorate într-un gând interior consistent. Dacă replica esenţială a spectacolului e bâlbâită, dacă citatul devenit motto-ul unui întreg curent de gândire nu e clar, în mod evident nimic din filosofia acestui personaj nu poate însemna mai mult decât vorbe dintr-un text spuse pentru a crea impresii cât de cât interesante. „Libertatea este libertatea de a spune că 2 şi cu 2 fac patru” – cam aşa ar suna replica, nu combinaţii bâjbâite dintre aceste cuvinte încurcate între ele.
Constantin Puşcaşu (O’Brien) joacă un rol de evident contre-emploi executând tehnic o linie generală de plutire a unui personaj pe care îl menţine unilateral. Răspicat, răstit, ca un metronom, nu se abate de la aerul cazon şi aproximativ ameninţător al acestui torţionar arhetipal. E rigid şi reţinut şi nu speculează nici pe departe bogăţia de subtilităţi pe care le conţine această partitură infinit mai complexă decât alege să o dezvolte cu modestie şi prea mută precauţie. Ada Lupu (Julia) nu găseşte nicio particularitate individualizantă personajului său. Cu o frazare ce ocolește de câteva ori logica evidentă și evidentă nesiguranţă pe intenţii şi motivaţiile personajului, compune o figură feminină pe care o poţi trece uşor cu vederea. Călin Chirilă (Syme) şi Ionuţ Cornilă (Parsons) au găsit modalităţi de expresie care să scoată din anonimat aceste personaje secundare şi reuşesc să transmită mai multe detalii despre atmosfera distopică, inexistentă altfel, prin intervenţiile lor.
Spectacolul „1984” de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, prima întâlnire cu acest text pe scenele din România este o ratare. Calea de mijloc nu poate fi mereu cea care conduce spre succes. Contextul pe care îl impune tema orwelliană nu poate fi tratat din vâfrul unei furculiţe de argint. E nevoie de curaj, personalitate, mână sigură de chirurg şi înţelegerea exactă a repercusunilor ideilor, altfel impresionante, desigur. Nu poţi doar ilustra o capodoperă. Nu e suficient să urci pe scenă un text rescris destul de nefericit, într-un spaţiu oarecare, şi să aştepţi ca mesajul să uluiască de unul singur. Forma estetică, emoţia, puterea artei dramatice de a supra-sugestiona pot conlucra admirabil cu asemenea premise. Dar pentru asta e nevoie şi de autenticitate, sinceritate şi personalitate.
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iaşi
1984
de George Orwell
adaptare de Robert Icke și Duncan Macmillan
traducerea: Sorana Lupu
Regia și ilustrația muzicală: Claudiu Goga
Scenografia: Ștefan Caragiu
Video design: Andrei Cozlac
Aranjament muzical: Diana Roman
Distribuția:
Cosmin Maxim
Constantin Pușcașu
Ada Lupu
Călin Chirilă
Ionuț Cornilă
Petronela Grigorescu
Adi Carauleanu
Horia Veriveș
Andreea Boboc
Diana Roman
Photocredit: George Popovici
d'E-pîn-geac 