Cuvintele ordonate ne plac. Atât de prinși suntem de frumusețea frazelor noastre, atât de specialişti în dialog şi comunicare, încât pierdem din vedere că tot ce facem de mii şi mii de ani e să înşirăm vorbe. Rostogolim unii spre alţii sunete sau simboluri şi încercăm disperat să îl transformăm pe Celalalt-ul străin în Aproape-le conform cu dorinţele noastre cele mai ardente. Ne convingem din vorbe să ne transformăm reciproc şi să formăm binomul perfect preţ de o veşnicie care, de cele mai multe ori, durează doar până când se termină inspiraţia legăturilor dintre cuvinte. Vorbim şi vorbim şi vorbim; avem, oare, atât de multe să ne spunem? În iubire şi în ură? E nevoie, oare, de atâtea cuvinte îmbinate etanş ca piesele de Lego pentru a spune „te iubesc”?
Spectacolul „Linia solară” de Ivan Vîrîpaev, în regia lui Radu Iacoban, de la Teatrul Act este un veritabil WrestleMania al cuvintelor folosite pe post de muniţie în războiul dintotdeauna dintre El şi Ea. Barbara – Ilinca Manolache şi Werner – Ionuţ Vişan se ceartă. De 7 ore. E 5 dimineaţa. Deşi, conflictul lor nu pare să poată fi măsurat în durata convenţională. Nici spaţiul acestor pugilişti claustraţi în ringul de box al reflexiilor strâmbe din oglinda spartă în cioburi tăioase ale relaţiei făcute ţăndări nu seamănă cu cel concret. O relaţie-metaforă îşi consumă nevoia de oxigen pe care îl hiperventilează cu vorbe, pentru a mai alimenta pala de foc ce arde voinţa ignifugă, până o transformă într-o sticlă topită, uşor modelabilă, spre a fi cocoloşită într-un diamant – ceea ce ea, chiar este, de fapt.
Un dialog in absurdis între două conştiinţe care îşi strigă neputinţa de a îngenunchea una în faţa ceileilalte, ritmat ca pe volutele unei serpentine accidentate de intensitatea, perfect controlată tehnic de crescendo-ul condimentat cu ruperi de ritm explozive, până la epuizarea de toate felurile. Obosesc vocile, corpurile, argumentele, logica, iubirea şi ura însele, totul concură către o conflagraţie la capătul căreia liniştea pare să aducă împăcare – e doar un respiro în care se aude vecinul în vizita lui nocturnă la toaletă şi răgazul pentru a relua conştiincios, iar şi iar, cearta casnică devenită arhetipală.
E atât de fluentă această garagaţă spumoasă, atât de recognoscibilă, cu toate repetiţiile ei sâcâitoare, cu toate pretenţiile, cu toate reproşurile şi toate rugăminţile – e reconfortant să te vezi pe scenă pe tine însuţi, 1:1, în cea mai vulnerabilă ipostază: implorând iubire, ameninţând eroic cu despărţirea, dând ultimatumuri, victimizându-te până la sânge şi exorcizând frustrări strânse în şapte ore, şapte ani sau şapte vieţi de relaţie. Sunt atât de stupide non-argumentele celor doi, la fel care oricare argumente pe care cu toţii le fabricăm în propriile certuri. E plăcut şi comic acest produs artistic pe care îl savurezi ca pe un comfort food de care ai o vitală nevoie în urma oricărei dezamăgiri amoroase. De la nimic se poate ajunge la violenţă în doi paşi. Cuţitul spânzurat strategic în mijlocul celor doi nu e puşca lui Cehov; nu e nevoie să taie în actul IV pentru a-şi îndeplini scopul. Rănile adânci pe care cei doi şi le provoacă aproape chirurgical au o voluptate antrenată în multe ore transpirate în sala de sparing-uri exersate cu sârg.
Ilinca Manolache (Barbara) are o poftă felină de sânge, muşcă din cuvinte şi nu pierde niciun şuierat din respiraţie atunci când măreşte volumul şi atinge acutele. E una dintre puţinele actriţe care ştie, chiar ştie să strige pe scenă fără să fie stridentă. Forţa sa, vitalitatea totală pe care o are când se aruncă fără nicio măsăruă de siguranţă în lupta corp la corp cu rolul şi cu partenerul de joc te ia pe sus şi te ţine de guler până când capitulezi fascinat şi emoţionat de tot ce are să îţi spună. Căptuşeala groasă de gânduri şi intenţii de pe dedesubtul replicilor criptice ţi-o prezintă pe această Barbara-simbol în toată splendida ei desfăşurare de mijloace puse în joc spre a simţi o fărâmă din iubirea pe care o ştie la un pas distanţă, dincolo de o invizibilă linie solară. E fragilă şi tandră, îi poţi intui candoarea în spatele armurii de vorbe catapultate violent şi ucigaş. Un ghem de paradoxuri care se face din ce în ce mai mare, gonind pe panta tuturor sentimentelor peste care trece en fanfare, zguduind o sală întreagă.
Ionuţ Vişan (Werner) e jumătatea perfectă. Un copil mare şi blând, crud, cinic şi răsfăţat ca orice copil. Jigneşte cu uşurinţă, dar e uşor de rănit la rândul său. Îi citeşti disperarea atunci când logica masculină se loveşte iar şi iar şi iar de eternul mister feminin al emoţiei pe care nu o poate materializa aşa cum i se cere. E atât de ludic, de plin de resurse, de neaşteptat în reacţii şi foarte precis în răspuns. Intensitatea privirii sale, a prezenţei pe care o transmite ascultând chiar şi dacă îi vezi doar spatele, concentrarea pe care o înmagazinează pentru a o detona la momentul prestabilit, are acea intensitate palpabilă atât de necesară pentru ca raportul de forţe să rămână în echilibru constant.
Radu Iacoban a jalonat parcursul dialogului în care scopul şi mijloacele se confundă – cearta şi nimic altceva – cu acţiuni scenice împrumutate din jocurile de copii sau interacţiuni intime citate doar. E foarte insinuantă voinţa sa, resimţită doar în câteva accente elegante; ai sentimentul că totul se naşte organic, într-adevăr „aici şi acum”, într-un tobogan cauză-efect plin de spirale descendente spre Marele Infern al Relaţiilor, acolo unde ard toate iubirile pasionale ce nu îşi găsesc consensul. Nu ai timp să observi „cusăturile”, ai la fel de multă nevoie precum cei doi protagonişti de pauzele plasate inteligent precum staţiile de alimentare pe parcursul unui maraton. În spatele acestui meci remizat între ce vrem şi ce putem de fapt, se poate intui un antrenor cu experienţă, atent şi meticulos, strict, dar inventiv, care a sfătuit ambii combatanţi şi a coregrafiat acest măcel din vorbe desperecheate pentru a face K.O. spectatorii.
„Linia solară” e un spectacol la care râsul tragi-comic se întâlneşte cu superlativul scenic. E entertaining şi fun, dar, mai mult decât atât, e performant artistic; nu doar te amuzi, nu doar îţi recunoşti crizele din propria relaţie şi, cine-ştie, te împaci şi cu iubitul şi cu tine, ci te întâlneşti cu două recitaluri actoriceşti care dincolo de „ce vrea să spună autorul” spun multe, foarte multe, despre profesionalismul lor.
Teatrul Act
Linia Solară
de Ivan Vîrîpaev
Traducerea: Raluca Rădulescu
Regizor: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Atmosfera sonoră: Aida Šošić
Distribuţie:
Ilinca Manolache – Barbara
Ionuț Vișan – Werner
d'E-pîn-geac 