Poezia este o limbă pe care mai degrabă o simţi decât o poţi învăţa. Există, poate, un organ senzitiv cu celule receptoare, dendrite şi axoni, neştiut, încă, responsabil cu talentul nostru de a vorbi sau nu pe limba poeziei. Ar putea fi, poate, antrenat precum un muşchi. Cine-ştie; poate se atrofiază în timp, odată cu nepăsarea şi spiritul de conservare întru salvarea de morbul fricii. Sau, dimpotrivă; tocmai această abilitate de a înţelege cuvintele străine de vocabularul standard sunt cea mai eficientă căptuşeală ce poate antifona călduros un suflet aflat în bătaia gloanţelor de urât.
Spectacolul „Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals” de Matei Vişniec, în regia lui Botond Nagy, de la Sala Studio a TNB este un poem teatral despre moarte şi realitatea sfâşietoare a pierderilor absurde. Vieţi şi destine forfecate de lamele reci ale unui malaxor gigant, numit război, care toacă laolaltă suferinţe, carne, oase, speranţe şi transformă viaţa într-o pastă groasă de lacrimi neplânse şi strigăte mute. Metafora unei imposibile reîntoarceri – din moarte şi din exil – devine eşafodajul unei suite de scene-simbol în care părinţii îşi caută alinarea în truda fizica a reunirii cu rămăşiţele unui fiu omorât de absurdul unui război ce aduce cu sine, odată cu independenţa patriei, dependenţa de un trecut continuu; al regretelor, neputinţelor şi stigmatului disperării.
Imaginile poetice fluente, intensitatea scenelor în care cuvintele se repetă obsesiv, acompaniate de acordurile unui univers sonor dens şi sensibil ce înglobează ca într-un balon de săpun gesturile trunchiate sau neatingerile suspendate în aer, atmosfera sobră, calină, ce inspiră grija pentru părinţii ca o rană vie, această convieţuire bizară a încă-viilor, amorţiţi într-o viaţă trăită mecanic, cu morţii joviali şi energici, devine tabloul în mişcare, expresiv şi impresionant, al unui univers în continuă descompunere. Botond Nagy a inventat acţiuni scenice bogate în sensuri şi conotaţii, relaţii de o profundă teatralitate, jucate într-o manieră care îmbină artificiozitatea impusă de teatrului absurdului cu sinceritatea acută a emoţiei interioare ardente. E limpede şi pregnant gândul interior transfigurat teatral atât de fragil şi bogat în imagini nu doar frumoase estetic, nu doar emoţionante, ci şi congruente, supuse unei convenţii supra-realiste articulate, jalonată de o sensibilitate autentică. Monologul Mamei (Maia Morgenstern) rostit între sicriele-incubator devine un arhetip al maternităţii jelind neputincios morţile tuturor fiilor sacrificaţi încă înainte de a se fi născut pe altarul beligerant al conflictelor armate dintotdeauna. Mâna unui Tată (Marius Bodochi) ce caută palma fiului aflat de cealaltă parte a vieţii, pe care îl simte fără să îl poată atinge dincolo de bariera transparentă devine expresia febrilă a încercărilor ilogice, încărcate de speranţa absurdă, dar vitală, a masculinităţii active, în luptă cu moartea. Inserturile de kitsch, contrapunctele unor şlagăre evergreen care acompaniază strident, ireverenţios şi necioplit tragedia vecinului, prezenţele colorate ale personajelor care ascund sub straturi groase de măşti, cu cinism, propriile neputinţe, fragilităţi şi tristeţi, coregrafia care completează textul criptic cu o bogăţie de conotaţii şi potenţează exponenţial forţa de impact a unui mesaj simplu, dureros de contemporan, întreg ansamblul de prefaceri, interacţiuni şi felul în care personajele gravitează spectral într-o sală de aşteptare a unui spital ce preia identitatea unei case ruinate de bombardamente devin placa turnantă a unei volute sufleteşi ce descrie viaţa complexă a spectacolului.
Soluţiile regizorale rafinează estetic şi îmbogăţesc generos partiturile actorilor. Paradoxal, mereu în contrapunct, relaţiile se dezvoltă pe verticala dintre aparenţele interpretate cât se poate de realist care se adânceşte mult în forul interior sugerat de o imaterialitate exprimată într-un ritm diferit, augmentată de artificii tehnice aplicate cu migală. Dacă Ada Galeş (Mirka) şi Răzvan Oprea (Yrvan) rămân în registrul zonei de confort personal şi interpretează doar primul strat superficial şi tehnic şi par a nu se plia întocmai pe structura spectacolului, Mihai Calotă (Caroline), Silviu Mircescu (Patroana de bar) şi Ciprian Nicula (Macaronarul) înglobează precis şi definesc clar contururile caricaturale pe care le topesc într-un plan secund intuit doar; o caracterizare cu mult mai profundă a unor personaje ce par, doar, stridente, dar păstrează un epicentru de emoţie bine articulat.
Lari Giorgesu (Vibko) are o prezenţă al cărei atuu este energia şi disponbiitatea corporală. Pe lângă micile derapaje tehnice cauzate de uitarea textului reuşeşte să devină credibil în ipostaza fiului care comunică, încă, de dincolo de groapă cu părinţii neputincioşi în faţa morţii. Are suficientă candoare, grijă şi ingenuitate pe care le atribuie cu măsură acestei figuri a soldatului universal necunoscut istoriei. Marius Bodochi (Tatăl) are o concentrare ce conţine toată responsabilitatea celui care suplineşte cu forţa braţelor neputinţa reală de a schimba o soartă strâmbă. Abil în schimbarea registrelor, mereu în control, dozează emoţia fără a pica pe panta melodramatică; e foarte masculină şi demnă modalitatea prin care îşi dă voie să fie vulnerabil şi extrem de fragil. Maia Morgenstern (Mama) e voinţa care animă, parcă, trupul soţului şi ordonă blând căutarea cu orice preţ a singurei urme de utilitate. Suferinţa arhetipală primeşte o expresie concretă puternică şi onestă; niciun cuvânt nu e spus în general, fiecare replică e acoperită de intenţia precisă şi tonul se modulează docil pentru a transmite acest amalgam de suferinţă, furie, deznădejde şi putere de a îndura.
„Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals” este spectacolul prin care teatrul învinge moartea. Arta câştigă pe terenul de luptă războiul cu absurdul vieţilor curmate de arme. Forma estetică sensibilă şi densitatea emoţiilor concentrate în două ore de reconfigurare a realităţii devin suspensia fericită a sufletelor în lichidul cu proprietăţi vindecătoare numit poezie pe limba tuturor celor care au învăţat lecţia frumosului la şcoala numită teatru.
Teatrul Național „I.L. Caragiale” Bucureşti
Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals
de Matei Vișniec
Regie: Botond Nagy
Scenografie: Andreea Săndulescu
Asistent scenografie: Ioana Ungureanu
Muzica originală: Claudiu Urse
Sound design: Claudiu Urse
Mișcare scenică: Botond Nagy
Dramaturg: Ágnes Kali
Light design: Cristian Niculescu
Asistent regie: Patricia Katona
Regia tehnică: Silviu Negulete
Distribuția:
Mama: Maia Morgenstern
Tatăl: Marius Bodochi
Vibko: Lari Giorgescu
Ida: Aylin Cadîr
Mirka:Ada Galeș
Yrvan: Răzvan Oprea
Fantoma soldaților din al II-lea Război Mondial: Florin Călbăjos
Macaronarul: Cipran Nicula
Caroline: Mihai Calotă
Patroana de bar: Silviu Mircescu
Kokai – polițistul de frontieră, Cerberul, Moartea Mireasă, Doctorul: Cosmin Dominte
Asistenți medicali: Daniel Lupeș, Andrei Bană, Claudiu Crișan
Photocredit: Florin Ghioca
d'E-pîn-geac 