d'E-pîn-geac

Adolescența e o vârstă ca toate celelalte. Nu e nici mai frumoasă, nici mai complicată, în general. E minunată pentru unii și îngrozitoare pentru alții. Nu e niciun merit să fi adolescent; îți trece și destul de repede. Asta dacă nu te încăpăţânezi să rămâi „pururea tânăr şi rebel”. Spiritul fresh, coolnessul, nu prind la fel de bine pe toată lumea. Azi pare că tot mai mulţi ne infantilizăm, ne „prostim” şi încercăm să ţinem pasul cu mode şi mofturi ce se pretează generaţiilor noi. E un semn de maturizare şi să îţi dai seama dacă îți stă bine sau nu aerul imberb de revoltă sau e de dorit să priveşti oglinda cu sinceritate şi să vezi ridurile de expresie, renunţând la codiţe şi blugi rupţi în genunchi.

            Spectacolul „Punk Rock” de Simon Stephens de la Teatrul Excelsior e un omagiu onorant adus adolescenţei. Revizitând pentru a treia oară o temă ce pare a fi devenit obsedantă în creaţia sa, Vlad Cristache trădează o slăbiciune pentru propriile invenţii scenice. Lăsându-se cu uşurinţă sedus de idei, imagini şi acţiuni care au funcţionat nu o dată, ci chiar de două ori în spectacole din aceiaşi sferă tematică, opţiunea de a relua aproape 1:1 universul creat nu cu foarte multă vreme în urmă pentru alte texte, dar cu aceleaşi intenţii, profunzimile se atenuează, intenţiile se diluează, iar forma devine tot mai mult replica unui succes ce nu mai poate avea, din nou, acelaşi impact. Neavând de această dată la dispoziţie un text suficient de solid din punct de vedere dramaturgic, piesa amalgamând clişe arhicunoscute despre tineri şi compunând destul de greoi un parcurs previzibil către un final anunţat şi uşor de anticipat, emoţia pe care actorii încearcă să o creeze e greu de stors din personaje schematice.

            E greu de crezut că fetele în clasa a 12-a se alintă şi se fandosesc pueril cu aer de preşcolăriţe inocente. E şi mai greu de crezut că „băiatul alpha” al şcolii stă inert şi îl lasă pe bully-ul de serviciu să bată fete. Bully care la rândul său acţionează violent destul de aleatoriu, fără un comportament anterior care să îi denote derapajele. Cel mai greu de crezut e că nimeni nu se aşteaptă ca băiatul cu evidente probleme psihice, care vorbeşte ciudat de la bun început şi e recunoscut drept mitoman, acest caz clinic ambulant, să aibă un comportament deviant. Şi dacă nici după ce el însuşi ne spune de două ori că urmează ceva rău nu ne aşteptăm la deznodămât, ori nu am fost suficient de atenţi, ori pur şi simplu nu am fost convinşi să ne pese de aceste personaje unilaterale şi gata etichetate.

            Inserturile de melodii punk rock în spectacol aduc energie şi ritm, animă sala, iar performanţa trupei de actori de a cânta pe rând la tobe, chitară solo şi chitară bas chiar merită aplaudată. Aduc, însă, cu adevărat acel plus care să contribuie în mod definitoriu la calitatea spectacolului? Nu neapărat. Sunt momente mai reuşite sau mai muncite în sine. Iar spectacolul poate continua la fel de bine şi în lipsa lor. Sunt grefate pur şi simplu între scene aceste piese muzicale care nu contribuie nici la consolidarea tramei, nici la caracterizarea personajelor, nici nu comentează pertinent ce se întâmplă în poveste – sunt doar cool şi atât. Iar performanţele de entertainer cu hype de vedetă rock nu îl însoţesc decât pe Alex Călin, în timp ce cu greu distingi dacă Ana Udroiu cântă la refren „Fuck the penguin” sau „Fuck the pain away”.

            Dincolo de textul care cucereşte cu premisele mai mult decât o poate face, practic, cu personajele pe care nu le dezvoltă suficient şi cu situaţiile repetitive şi prea puţin credibile pentru a conduce organic spre finalul ce se doreşte, doar, a fi cathartic, spectacolul mizează mai mult pe efectul acestei atmosfere infuzate de energie muzicală şi nerv actoricesc. E violent, e cărnos, e dur şi pare că face paradă cu aceste accente ce vor a şoca. Sângele fals abundent nu e, însă, în sine, motiv de uluire. Un pistol cu capse şi mulţi decibeli nu cutremură decât timpanele, nu şi emoţiile neapărat. De dragul violenţei generalizate, se pierd nuanţe şi detalii necesare empatizării cu aceşti anti-eroi. Nimeni nu e doar bun sau doar rău, nimeni nu e doar vinovat sau doar victimă – ori aceste graniţe fine se pierd în mult zgomot şi haos voit. De la pereţii care se rup în fâşii, la maldărele de scaune şi mese răsurnate, degringolada de pe scenă denotă şi lipsa unui ax solid de gând. Furat, parcă, de atmosferă, sedus de gândul abstract, Vlad Cristache a abandonat la jumătate acele mijloace care ar fi putut duce mai departe această himeră a succesului dat de o formă probată anterior.

            Trupa de actori pare condusă inegal. Rolurile feminine se rezumă la o lungă gamă de mâţâieli şi fandoseli demonstrative pe care Ioana Niculae (Lilly), Ana Udroiu (Cissy) şi Teo Dincă (Tanya) le repetă ostentativ pe diverse tonuri. Pare că tinerele de 16-17 ani nu sunt mai mult decât o sumă de mofturi şi hachiţe, superficiale şi perverse. Fără emoţie, fără sinceritate, doar fantoşe ale unei reprezentări grosiere a unui gen glossy, plastifiat – reducţionistă şi deloc ofertantă această abordare ce crează un dezechilibru deloc benefic spectacolului. Personajele masculine sunt şi ele ştampilate by default: macho – Nicholas (Alex Călin), nerd – Chadwick (Alex Popa), bully – Bennett (Matei Arvunescu), weirdo – William (Dan Pughineanu).

Alex Călin are meritul de a nu suprasolicita un rol care nu îi oferă prea mult material dramatic şi e moderat în prezentarea acestui puşti teribilist căruia îi dezvoltă şi latura sensibilă. Alex Popa e cel mai prezent, concentrat şi expresiv din scenă. Cu o forţă reală de introspecţie, îi oferă multe valenţe de frici, neputinţe şi optimism şi speranţă personajului său, reuşind să emoţioneze chiar şi cu un monolog scris ca un manifest ideologic, lipsit de căldură. Matei Arvunescu are o desincronizare între ceea ce exprimă corporal şi vocal şi ceea ce gândeşte foarte bine articulat despre personajul său. Acest Joker-wannabe care torturează din plăcere și plictiseală destul de stângaci nu poate fi credibil până la capăt din cauza lipsei de control asupra mijloacelor sale. Dan Pughineanu are stranietatea necesară acestui caz patologic pe care o suprasolicită în prima parte printr-o frazare obositor de mitraliată, destul de greu inteligibilă în primă fază. Odată ce trece dincolo de forma de suprafaţă şi îşi căptuşeşte rolul cu intenţii şi sentimente mai bine motivate intră pe o şină turnantă spre abisul acestei minţi rătăcite pe care o apără cu emoţie în scenele finală.

            „Punk Rock” e un spectacol care îşi propune să fie un hit fără a avea, însă, versuri prea catchy. Energia există, vibe-ul se amorsează încet-încet, actorii fac tot ce trebuie, sună bine, luminile fac atmosferă, şi, totuşi, nu e suficient să vrei să ridici stadioane întregi în picioare ca să şi reuşeşti asta. Când pe scenă apar din senin manechine ilustrative şi când personajul principal feminin dispare pur şi simplu din poveste la final fără a se mai elucida şi ce anume se întâmplă cu el, oricât de fresh ar fi soundul, vuietul corzilor metalice nu poate acoperi sentimentul de pană de inspiraţie reconvertită în gălăgie şi haos.

Teatrul Excelsior

Punk Rock

de Simon Stephens

Traducerea Bogdan Budeș

Distribuția:
William Carlisle – Dan Pughineanu

Bennett Francis – Matei Arvunescu

Chadwick Meade – Alex Popa

Lilly Cahill – Ioana Niculae

Cissy Franks – Ana Udroiu

Nicholas Chatman – Alex Călin

Tanya Gleason – Teo Dincă

Dr. Richard Harvey – Oliver Toderiță / Robert Radoveneanu

Regia: Vlad Cristache

Scenografia: Andreea Tecla

Lighting design: Cristian Șimon

Asistent lighting design: Nicoleta Ivan

Sound design: Andrei Doboș

Preparator muzical percuție: Lucian Maxim

Preparator muzical chitară și bas: Adi Coman

Grafică covor scenă: Karla-Maria Broșteanu

Producător delegat: Vasea Blohat

Video și grafică afiș: Iustin Șurpănelu

Photocredit: Andrei Gîndac