Bucuriile Alinuţei: Astăzi – Bucureşti, mon amour!

Dimineaţă. Un cârd leneş de fierătănii ieftine şi scumpe de-a valma se târăşte prin praf. Miriaopdul metalic se odihneşte des între stâlpii care le ordonă colorat când să înainteze şi când să îşi tragă sufletul negociat isteţ de dealeri spilcuiţi. Claxon. Ochi injectaţi – de somn sau nervi așteptânzi să pocnească de sub controlul căpătat cu multe ore de life coaching şi meditaţii cu clopote tibetane – degete tremurânde care mângâie spasmotico-erotic ecranele de sticlă: cea mai intimă atingere din vieţile noastre scăpate de sub controlul destinului şi intrate în imperiul pervers al libertăţii virtuale. Încă puţin praf în plămânii inundaţi de fum şi gudron, încă o porţie de moarte sigură. Şi ai mai parcurs cu succes câţiva metri calculați cu precizie de linia albastră pe care o urmăreşti cu sfinţenie pe ecranul care îţi contorizează minutele până la victoria de etapă unde te aşteaptă alte bife pe care să le aşterni pe lista de „trebuie”uri ale zilei. O sorbitură de cafea din paharul de carton reciclat. Fără sirop, fără zahăr, fără lactoză… poate şi fără cafea. Şerpii kundalini ai oraşului urcă soios pe şira unei spinări cocoşate de boli degenerative.

            Bucureştiul e un ghem de senzaţii şi simţuri înnodat fedeleş în jurul gâturilor sufocate ale celor care se adaptează şi îl numesc „acasă”. Simţi pe piele arsura soarelui de câmpie filtrat ca de o lupă prin smogul betoanelor stivuite, cu numele generic de „bloc”, scuipate fără pic de simţ estetic într-o puzderie angoasantă ca de un uriaş nesimţit. Aici mai toată lumea scuipă; sau foarte puţini, dar foarte eficienţi şi harnici. Dacă încerci să îţi cruţi puţin din energia, şi aşa vlăguită, şi alegi să nu admiri fizionomiile demne de studii de caz ale concitadinilor, şi eşti atent la paşii de pe caldarâmul deformat de cratere cartografiate în fel de fel de forme contondente ca de un artist inspirat, poţi admira mostre de ADN la fiecare 4 paşi. Asta pe lângă petele negre de gumă de mestecat care adaugă artei urbane de pe orizontală propria nuanţă dalmaţiană.

Pe verticală e, încă, şi mai spectaculos acest spectacol stradal fără sfârşit. Este un veritabil continuum de extaz în faţa experienţei aventuroase oferite generos de un oraş feroce ca un zombie însetat de energie vitală pe care o hălpăne hulpav din orice baterie umană dornică să îi devină rezident. Mai întâi mirosul. Asflat încins, cauciuc ars, shaorma – obligatoriu cu de toate – transpiraţie, parfum de firmă fake, urină (şi nu numai) – de câine şi de om – alcool ieftin, respiraţii certate cu pasta de dinţi, pâine caldă, găinaţ de ciori şi porumbei, pizza cu blat subţire pe vatră cu foc de lemne, iarbă pârjolită de arşită, iarbă tăiată prea târziu, alt fel de iarbă, şi un pic de Dâmboviţă un pic mai curată. Cu acest balsam în nări ne acompaniem aşteptările – la semafoare, la coada la îngheţată pe „pietonala” de weekend, la coada la singura pizza non-stop din centrul mai degrabă învechit decât vechi, la coada la covrigi care cândva au fost ieftini, la coada la restaurantul cu punctajul cel mai mare pe aplicaţii şi cu scorurile cele mai mari în meniu, pe care îl vizităm ca pe un obiectiv cultural-turistic fărădecare Instagramul ne-ar fi mai sărac. Aşa cum suntem şi noi, de fapt – şi conturile noastre şi sufletele noastre.

Cacofonia olfactivă e completată de cea sonoră: un zgomot alb amalgamat din jumătăţi de măsură de claxoane, sferturi de notă de frâne, arii întregi de înjurături talentate, scheuneli, lătrături, mieunaturi, ciripituri, scâncete, fluierături scurte admirativ-ofensatoare, refrene urlate din boxe spânzurate deasupra meselor de plastic – obligatoriu mereu altele decât ale vecinului de afacere prosperă cu minimul de igienă şi maximul de amenzi – şi, peste toate, foşnetul milioanelor de paşi în papuci purtaţi cu şosete şi tocuri scâlciate de mersuri deformate din preadolescenţă. Iar peste toată sinfonia din care decupezi fără voia ta câte un „futu-ţi”, câte un oragan de reproducere – masculin ori feminin, fără nicio discriminare, într-o armonie perfectă şi egalitarism absolut – citat cu toată voluptatea cât să umple gurile lipsite de măsele, dar lăbărţate de pofta răzbunării orale pe orice neajuns răsplătit cu asemenea blagosloveli, peste toate aceste desfătări lipsite de muzicalitate, se înalţă corul de rugăminţi al mâinilor mereu întinse. E greu să nu te simţi vinovat; din ce în ce mai des ochii ţi se intersectează cu privirea implorândă care nu mai are nevoie de cuvinte pentru a spune povestea care să merite pomana. Şi îţi e ruşine; pentru că ştii că e puţin şi vina ta.

Apoi mai e şi dezmăţul colorat şi bahic, şi răsfăţul orgiastic al gustului din cârciumi mai mult sau mai puţin tradiţionale, dar mereu gata să te îmbuibe cu plăceri gastronomice la supra-preţ, mai e şi alaiul de patrupede plimbate semeţ de stăpâni mai grijulii decât armata de mămicuţe cu bebeline în cărucioare cu extra-opţiuni, mai sunt şi tatuajele care umplu braţe, şi gâturi, şi gambe, şi frezele bibilite milimetric, şi bărbile spilcuite, şi gleznele dezvelite şi plasticul exorbitant de scump din diverse componente anatomice, şi genele-păianjen şi „gen” şi „fată,…!” şi „boss” şi „frăţioru’ meu” şi „doriţi punguţă?” şi „da’ unde mergeţi?” şi „fiaaaaaa-reeeeee, fiaaaaaa-reeeee luăăăăăm!”.

Dar aşa babilonian, precum a fost dintotdeauna Bucureştiul, el înseamnă „acasă”. Şi îţi e dor de el când îl trădezi pentru o vacanţă adulterină. E mizeria ta, e apa ta rece pe care o încălzești pe aragazul tău, cu gazele tale plătite scump pentru a o turna apoi în ligheanul tău. E chiria ta nejustificat de aberantă, e omul lipsit de adăpost căruia tu îi dai casolete de la Mega-ul tău, e blocajul din traficul tău, e gunoiul tău măturat de angajatul primăriei cu primar votat de tine, e vecinul tău cu bormaşina lui, e job-ul tău, e alegerea ta, e viaţa ta. Şi dacă nu o iubeşti, dacă nu îţi e drag Bucureştiul la bine şi la rău, fii-ţi propriul erou şi pune mâna să faci ceva – ori pentru tine, ori pentru el.

„Fete și băieți” pe care i-am pierdut

de Raluca CÎRCIUMARU

Atenție, „Fete și băieți” de la Teatrul Act este un produs artistic feminist în măsura în care înțelegem, prin feminism, nu termenul umbrelă sub care se ascunde misandrinie și radicalizare, ci realitatea inegală, tragedia sistemică în modul crunt de diferit în care suntem educați, noi, fii și fiice ai acelorași oameni. Nu ne place întotdeauna subiectul, dar încă ne aflăm într-o societate în care femei și fete construiesc familii și, în joacă, blocuri din noroi, iar bărbați și băieți nu respectă regulile jocului – până în grotesc. Generalizarea este periculoasă, însă generalizarea este statistică. Iar partea de adevăr greu de înghițit este cea mai importantă de digerat.

Este trist și bine punctat că montarea a trebuit să precizeze că nu este o opinie, ci o realitate în cifre a faptul că, în procent de peste 90%, anihilarea familială este un impuls masculin. Nu-i ficțiune că mai mult tații – bărbații, băieții cărora le dăm puști și săbii de jucărie din copilărie (și impresia că orice li se cuvine, și siguranța unor fapte oribile) – sunt cei care sunt mai târziu în stare să scoată cuțitul și să îl înfigă în cei pe care îi iubesc.

Spectacolul, un one-woman-show care debutează drept sesiune de stand-up acustic, în picioare goale, în blugi deschiși la culoare cu un croi lejer și glume calde, nu dă semne că ar avea colții pe care și-i arată, până la. Gradual, se plonjează din comedie romantică (presărată cu accente pragmatice, de femeie independentă și de gașcă), în știrile de la ora 5 – explicit, tulburător, grafic și aproape matematic din prea multă durere.

Raluca Aprodu își varsă sufletul cu maturitate artistică și șarm așezat, neintenționat, pe care doar îl emană. Cu durere conținută, pe care o deduci doar din tăceri, fără traduceri exacte și îmbibate în suspans subtil, actrița își dă măsura (cu măsură și simplitate). Se simte ca momentul ei de glorie, ca acea partitură mult așteptată, în care, în sfârșit, are loc tot potențialul.

Numai ulterior înțelegem de unde provine senzația de gol în stomac pe care o produc momentele frustrante și duioase, pe întuneric, în care aceasta încă își permite să se joace de-a mama cu fantome pe care aproape reușește să ne facă să le vedem. Nespusul, acest actor plătit care coase cu ață transparentă inciziile pe care spectacolul urmează să le producă, este cel mai mare atu – și curge și din jocul actoricesc al Ralucăi Aprodu, și din regia lui Cristi Juncu, și din scenografie.

În calitate de mix armonios dintre teatru cu o vedetă și proiect de suflet care chiar înseamnă ceva, montarea lovește cu un oarecare catharsis social fără a vira în tezist, fără a lăsa loc de  contraziceri. Această puritate a argumentului se naște natural, dintr-o pasiune care se vede, ba chiar iese în întâmpinare și pornește conversația. Nu se scandează motto-uri ideologice, nu se urmăresc agende politice – așadar, nu se contestă.

„Fete și băieți” devine pe neașteptate un spectacol ca o înjunghiere pe la spate, cu toate premisele inițiale ale unei comedii pe care numai flerul de chick-flick-eriță protagonistă al Ralucăi Aprodu îl poate disimula. Dozează suspansul fără a mistifica, fără a ascunde dinadins de specatori detalii semnificative. În schimb, dezvăluie încă puțin, și încă puțin, din sufletul ei, treptat și organic, cu un simț incredibil al măsurii.

Cu aceeași măsură și simț, o oră și jumătate se strecoară pe nesimțite pe la spatele spectatorilor. Nici nu sunt necesare decoruri și proiecții complicate când, în fața audienței este un om viu, într-o stare de înțelegere reală a situației, de asimilare a problematicii. Aparenta simplitate regizorală și scenografică doar încununează prestația, și o îmbracă subtil, accentuând dedesubturile actoricești.

Decorul se rezumă la șifonierul cochet în care protagonista și-a clădit familie cu acest bărbat intrigant, cu fler real pentru afaceri cu piese de mobilier vintage – șifonier care devine, plasat orizontal, și sicriu, și groapă. Cu accente de loc de joacă într-o groapă cu nisip, aspectul de șantier are mai mult de a face cu urmările unui măcel din care n-au rămas decât cocoloașe de nisip ud, pe care Raluca Aprodu le ține matern și le modelează compulsiv în copii.

Cu luciditate de documentar (în spiritul profesiei protagonistei), se face precizarea seducătoare – un real trigger warning – „Trebuie să vă amintiți că nu se întâmplă acum și că nu vi s-a întâmplat vouă”. Replica asigură distanțarea necesară pentru acest hibrid de public service announcement și strigăt de ajutor umanitar; iar deși știi că urmează, șocul te prinde complet dezarmat.

Montarea este zguduitoare; și, în calitatea spectatorului nenorocos care a fost introdus în convenție și scuturat bine de umeri (ca și cum aș fi fost fiica pe care Raluca Aprodu a pierdut-o prin magazin), experiența a fost la propriu zguduitoare. Deși un astfel de gest devine real deranjant, tensiunea de a-ți fi pierdut copilul, chiar și simulat, și chiar și pentru câteva minute, justifică și cere o reacție fizică, nu mâini pe lângă corp și declamație. Și oricât sens ar avea soluția găsită, fără o avertizare sau consimțământul persoanei zgâlțâite, nu se numește decât un microabuz față de public.

Agresivitatea masculină face trecerea șocantă și firească de la a strica jocurile și jucăriile care nu le convin, la violență și crimă. Fără umflături, este necesar de văzut și asimilat, și de băgat la cap fără ofensă – iar Raluca Aprodu este mesagerul ideal. Livrează cu acuitate și toate punctele pe i-uri – frumoasă, factuală, sinceră și nepărtinitoare – și pune spectatorii față în față cu un argument inconfortabil, de neignorat și mult prea nod în gât (nu, junghi în inimă) pentru a fi negat.

Astfel, „Fete și băieți” devine vivisecția contemporană a sufletului unei mame care spune lucruri de neauzit și fapte incredibile, de care nu te îndoiești nicio clipă. Creația nu face referire la celebrul flori, fete și băieți – florile s-au dus și, din jocurile de copii a mai rămas doar războiul dintre sexe, în care unii suntem înarmați cu gloanțe și testosteron, și unora ne sunt băgate sub preș strigătele de ajutor că sunt prea pițigăiate.

Teatrul Act

Fete și băieți

Autor: Dennis Kelly

Distribuţie: Raluca Aprodu

Traducerea: Raluca Aprodu și Cristi Juncu

Regizor: Cristi Juncu

Lighting design: Bogdan Gheorghiu

Restricție vârstă: 16 ani

Durata: 1 h 30 min (fără pauză)

„Oedip Rege” – un om mic pentru un destin atât de mare

Cine suntem? Ce ne defineşte pe fiecare dintre noi, ce ne identifică a fi unul sau altul, care e fibra exhaustiv personală şi indivizibilă ce ne individualizează pe noi şi numai pe noi? „A fi” – acest verb scurt şi complicat ne tot ia la întrebări şi ne pretinde a şti răspunsuri pe care cu greu le primim, cu răbdare, curaj ori sacrificii. Trufia de a fi şi smerenia de a fi stau faţă în faţă peste tabla de şah a mutărilor unui destin cam năzuros. Alegerea de a juca ori cu albele, ori cu negrele e începutul acelui capăt de fibră autentică din care se spiralează ADN-ul insului unic.

            „Oedip Rege” de Sofocle, în regia lui Declan Donnellan, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova vorbeşte foarte acut despre îndârjirea de a fi. Un bărbat hotărât şi prea sigur pe sine, lider înnăscut, tentează toanele sorţii pentru a-şi dovedi superioritatea mascată în cele mai altruiste intenţii. Într-un spaţiu de joc generos, larg, oferit de toată suprafaţa scenei mari, spectatorii devin cetăţeni ai Tebei, martori şi complici la tragedia inevitabilă scrisă de un blestem aprioric. E foarte activ şi foarte personal acest spectacol din care la modul cel mai propriu faci parte. Cauţi constant cu privirea actorii care joacă făcându-şi loc prin mulţime. Eşti responsabil, cumva, de ce se întâmplă şi această energie susţinută a unui demers cu suspansul de thriller poliţist se compune din atenţia însumată a tuturor actanţilor de sub lumina rece a reflectoarelor ce arată totul.    

            Pentru ca acest du-te vino al punctelor focale să funcţioneze ca pe un teren de tenis în care mingea e însăşi adevărul pasat cu vigoare de la un personaj la altul e nevoie de prezenţe scenice extrem de puternice. Nu poţi controla o masă compactă formată din multe zeci de voinţe individuale, nu poţi fi acest lider carismatic ce îşi descoperă vina tragică dacă nu ai anvergura unui veritabil erou. Claudiu Mihail în rolul lui Oedip rămâne departe de această statură atât de necesară pentru reuşita deplină a propunerii ambiţioase. Miza cea mare e să parcurgi odată cu Oedip slalomul descendent de la încredere virilă spre deznădejde disperată. Formalismul impus atât în gesturile precise, trunchiate, decupate din muchii ascuţite şi de frazarea monocordă rămâne doar la nivelul unui exerciţiu de stil ce macină inexpresiv o energie viguroasă. Ochii ce privesc în gol, privirea fixă, gândul care nu pune în mişcare corpul, ci atenţia exclusiv dedicată intensităţii şi vivacităţii tehnice sunt semnele unei pseudo-performanţe ce funcţionează doar parţial. Cauţi reacţiile lui peste capetele celorlalţi spectatori, îi găseşti chipul atunci când află cele mai groaznice adevăruri şi nu observi nicio modificare în interiorul acestui personaj cu alură, doar, de erou. Un ambalaj impecabil pentru un conţinut contrafăcut. Rămâne un chip de marmură care şi atunci când ameninţă şi atunci când se vede el însuşi ameninţat şi răpus se menţine pedant şi constant în afişarea unei forme impecabile, dar sterile.

            Ramona Drăgulescu (Iocasta) are aceeaşi răceală neutră. Nu există, de fapt, posibilitatea unei relaţii altfel decât declarative între aceşti doi damnaţi care se caută ineficient printre cei mulţi. Iar atunci când se găsesc şi sărbătoresc scurta fericire mincinoasă de a fi absolviţi de vină, chimia dintre ei nu poate suplini distanţarea formală. Replicile cad în gol, ascultarea nu poate fi autentică, atenţia e dinamitată şi înlocuită cu un joc mult prea general; un pericol demonstrat pluteşte în aer, nesusţinut şi de un for interior, intelectual, la fel de bine articulat. Vlad Udrescu (Creon) e mai prezent, are mai bine definite intenţiile personajului şi dincolo de prestanţa şi alura expresivităţii sale comunică mult mai cinstit, ascultă sincer şi reacţionează just, în acord cu informaţiile primite. Tamara Popescu (Tiresias) îşi foloseşte umorul şi, cu un firesc artistic negociat just, are o apariţie pitorească, tonică şi, totodată, percutantă. Iulia Colan reuşeşte să verbalizeze cu intensitate şi expresivitate ororile petrecute în spatele uşilor închise şi să transmită stupefacţia unei cetăţi orfane în faţa unei pedepse divine cumplite. Eugen Titu (Ciobanul) ascultă cu răbdare, iar postura, privirea, tonul său au încărcătura unei sincerităţi asumate.

            „Oedip Rege” e o propunere viabilă, o montare ce foloseşte spectatorul drept actant pentru a mări impactul unei tragedii greu de cuprins. Responsabilizarea martorilor, privirea care se intersectează de aproape cu cele ale partenerilor de scenă, concentrarea constantă, această ipostază în care Declan Donnellan îşi pune spectatorii e o tehnică utilă pentru a mări impactul acestei întâlniri cu o tramă impresionantă. Dincolo de acest atu evident, însă, împlinirea deplină a demersului ambiţios de conciliere a scenei cu sala nu poate avea loc în lipsa unui ax central solid. Cu un trup masculin dezgolit gratuit, ca un deus ex-machina anatomic, cu efect nici măcar şocant, şi cu un dans al morţii frumos, dar previzibil, nu se poate ajunge în preajma catharsisului.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

Oedip Rege

de Sofocle

Traducerea tragediei: Theodor Georgescu și Constantin Georgescu

Regia: Declan Donnellan

Scenografia: Nick Ormerod

Asistență de regie: Laurențiu Tudor

Asistența de scenografie: Adelina Galiceanu, Petri Ștefănescu

Muzica: Cári Tibor

Din spectacol fac parte actorii colaboratori: Ovidiu Cârstea, Bruno Noferi, Ioana Andone, Adelina Galiceanu, Roxana Mutu, Mihai Alexandru Purcaru, Petri Ștefănescu, Cătălina Vînătoru, Iarina Zidaru Din spectacol fac parte copiii Ioana Vicol și Romana Vicol

Consultant dramaturgie: Haricleea Nicolau

Distribuția:

Claudiu Mihail

Ramona Drăgulescu

Vlad Udrescu

Tamara Popescu

Alex Calangiu

Nicolae Vicol

Iulia Colan

Angel Rababoc

Raluca Păun

Eugen Titu

Corina Druc

Cu drag, cu emoţie, cu demnitate despre Gala UNITER 30

Photocredit Andrei Gîndac

Sensibilitatea este o calitate pe care unanim o declarăm la mare căutare în tagma artistică. E de dorit să te dovedeşti a fi foarte sensibil şi empatic şi receptiv şi generos şi din preaplinul acestor comori să reverşi în valuri emoţii peste sala fermecată de carisma ta. Vorbele sunt frumoase şi rupte ca din rânduri scrise dibaci de poeţi cu har. Declaraţiile iscusite şi mereu rostite cu urma unui nod în gât ne conving că într-adevăr sensibilitatea şi fragilitatea sunt atrubite pe care punem preţ în breasla noastră. Prea rar, însă, probăm concret, în viaţa coborâtă e pe scenă, aceste trăsături frumoase. Nu sunt multe ocaziile în care să ne putem împărtăşi fără frici şi calcule vulnerabilităţile.

A treizecea ediţie a Galei UNITER de la Bistriţa-Năsăud a fost un moment de acest fel; în care nu ne-a mai fost teamă să renunţăm măcar la una din măştile stivuite pe chip, dându-ne voie să ne trăim sensibilitatea cu demnitate şi sinceritate. Desigur, aşa cum era firesc, absenţa lui Ion Caramitru a adus în sală o atmosferă mai puţin veselă decât ar fi fost de dorit pentru o sărbătoare. Dar e profund uman şi cât se poate de firesc să resimţi lipsa celui care a creat această gală şi care an de an o aducea la viaţă. E cel mai elementar semn de respect al unei comunităţi să onoreze moartea unui semen în contextul care poartă cea mai adâncă amprentă a personalităţii sale. Iar cei care şi-ar dori altfel, care simţeau din faţa televizorului nevoia de glume şi poante şi chill à la Hollywoodul cel grabnic vânzător pe bani mulţi de glam şi sclipici, sau de statmenturi de toate felurile care au devenit refrene pentru militanţii ce caută cu ferocitate orice colţ de scenă de pe care să îşi strige nevoia de validare, cei care sunt deranjaţi că bunul simţ încă mai răzbate printre multe perechi de dinţi scrâşniţi şi înverşunări, se pot consola că nu au fost prezenţi acolo, ci au avut şansa de a schimba canalul din telecomanda personală.

Photocredit Adi Bulboacă

Gala UNITER este acea seară din an în care se întâmplă un paradox greu de explicat. Ne îmbrăcăm frumos, ne străduim și să fim frumoşi şi ne întâlnim unii cu alţii. Poate pentru că preţ de câteva ore suntem acaparaţi sincer de emoţiile proprii: ne concentrăm mai mult pe noi înşine, pe cum mergem, pe ce vrem să spunem dacă luăm premiul, pe cum ne menţinem postura elegantă atâta timp ca să ne vedem frumoși la televizor, pe cum ne comportăm dacă nu luăm premiul, pe cum stăm în poza de la panou, pe toate detaliile care vorbesc despre noi puşi sub lupaa acestui context special şi rar. Şi în fluxul continuu de taskuri pe care trebuie să le coordonăm, nu mai avem prea mult timp pentru a ne comuta atenţia pe ceilalţi; pe defectele şi greşelile celorlalţi mai exact. Suntem cu toţii fini observatori antrenaţi pentru a culege material de discuţii (bârfe) spumoase. Şi, de cele mai multe ori, prilejul de a ne întâlni ne pune pe tavă un material bogat pentru ore bune de analize specializate în domeniul Ceilalţi şi hibele lor. La Gala UNITER nu se întâmplă asta. Emoţiile netrucate şi sensibilitatea se manifestă sincer şi efectul e cu adevărat frumos: ne bucurăm să fim împreună. Zâmbetele sunt mai puţin formale; îmbrăcate în rochii elegante sau în costume care vin împecabil. Ochii se privesc unii pe alţii şi caută în Celălalt o ancoră de sprijin a emoţiilor. Mirarea de a-l descoperi pe Celălalt mai frumos decât îl știai, de a-l vedea altfel decât eşti obişnuit, de a-l privi, e mai autentică decât cea jucată cu talent pe scenă. În seara Galei UNITER ne e mai drag unii de alţii. Doar pentru câteva ore.

Photocredit Andrei Gîndac

Spectacolul regizat de Radu Afrim nu a venit să nege tradiţia de treizeci de ani a Galei. A păstrat tipicul şi a nuanţat impotanţa unui dialog încă timid între formele de expresie teatrală. Colorate şi curajoase, colajele din proiecţiile realizate de Les Atelier Nomad au fost accentul de care era nevoie pentru a fi cu adevărat împreună. Tinerii care îşi aşteaptă şansa de a demonstra că pot atinge excelenţa pe care o celebrează an de an Gala UNITER au timp să ducă mai departe, să transforme şi să perfecţioneze ceea ce lasă în urmă cei cărora timpul le e încremenit în ceasuri.

Mesajul puternic, foarte clar, spus cu emoţie şi demnitate de Preşedintele UNITER Dragoş Buhagiar e o ştafetă preluată cu eleganţă şi voinţă statornică – avem nevoie unii de alţii; cu iubirea explicată atât de cald de Lóránd Váta, câştigătorul trofeului pentru Cel mai Bun Actor în Rol Principal şi cu emoţia, fragilitatea, feminitatea şi curajul Marinei Constantinescu rostind drept tribut versuri din Mihai Eminescu. Aceasta e asumarea de care avem nevoie: a unui Împreună în care trecutul şi viitorul stau în aceeaşi sală şi îşi construiesc scena de iubire cu talent şi profesionalism, repetând iar şi iar până când performanţa merită premiată.

„Fetele Pelican”. O casă și un spectacol foarte roz

de Diana PARPALEA

Manipularea este un joc parșiv, practicat de mulți și folosit în multe meserii, un joc care ar trebui să fie interzis. Iar când acesta se folosește ca un joker ascuns sub pălărie în relațiile de familie, știm sigur că lucrurile nu vor fi prea roz. Uzul de putere pentru a domina și a isca ceartă doar de dragul artei nu e prea plăcut pentru victime, dar ar putea deveni un subiect pentru o comedie cu umor negru.

            Spectacolul „Fetele pelican” de la Teatrul Nottara din București, regizat de Horia Suru este o comedie de bulevard cu ștaif despre (ne)sacrificiul familiei pelican de a fi fericită. Spectacolul propune un subiect de familie cu momente dramatice, de umor, dar și burlesc. Toate aceste elemente și rozul mult al casei creează un spectacol plăcut și echilibrat.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

            Povestea fetelor pelican și a singurului băiat din familie e despre sacrificii și regrete, despre nemulțumiri continue din cauza sacrificiilor. Mama pelican, continue să bântuie prezentul fetelor sale, chiar și după moartea acesteia. Cele patru fete se strâng în casa roz cu multă muzică pentru a bea un pahar, sau mai multe, de proseco în timp ce problemele intime din viața fiecărei reies la suprafață printre pașii de dans. Au loc discuții despre frumusețea zilelor pe când mama lor era în viață și făceau diverse lucruri: furau din magazinele corporatiștilor ori se strângeau de ziua ei și se înfruptau dintr-un tort imens. Apoi se discută despre nefericita și trista viață a timpurilor din prezent. Astfel, Horia Suru, regizorul spectacolului, creează în acest univers pestriț mici universuri ale fiecărui personaj. Aduce și elemente de show, dar creează și momente de familie cu emoție. Nu se pierde niciodată umorul, dar ar fi putut exista mici retușuri ori renunțări ale unor scene – scena de la final, din dormitorul mamei, în care există un moment coregrafic, care nici nu ajută spectacolului, nici nu este unul reușit.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

            Decorul este unul pentru un teatru de bulevard, așa cum este și Teatrul Nottara. Sigur, se potrivește și cu atmosfera spațiului în care au copilărit fetele pelican, dar tocmai pentru că este un spațiu în care ele au copilărit, te aștepți să vezi elemente mai umane și apropriate de ele. Nu doar mult roz și niște desene cu negru pe tapet. Iar o altă întrebare al cărui răspuns nu-l găsesc este: de ce doar trei din cele patru fete poartă peruci? Se înțelege că e voit să fie peruci? De ce Sonia este diferită? Această alegere nu se traduce în nici un fel. Și poate este un detaliu mic sau pueril, poate nu s-a gândit nimeni la el, dar din punct de vedere vizual, este important, deoarece este singurul element diferit din acel spațiu.

            Cele patru fete pelican sunt jucat de patru actrițe bine distribuite după asemănarea cerințelor fișei personajului: Letiția (Crenguța Hariton) – tipul omului superficial care ascunde o sensibilitate neimaginată; Indra (Isabela Neamțu) – lacomă și doritoare să fie văzută; Sonia (Sorina Ștefănescu) – artistul care-și dă viața pentru un public neexistent și Maya (Alexandra Murăruş) – copilul rebel în căutarea formelor noi. Despre Iasmina, interpretată de Victoria Cociaș nu poți spune multe lucruri, deoarece este doar o prezență ajutătoare pentru spectacol, dar încurcătoare pentru personaje. Cui i-ar plăcea să simte fantoma mamei moarte în casă?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Muzica compusă de Petre Ancuța respectă rețeta unui spectacol burlesc de la care pleci cu versurile învățate și fredonându-ți în cap timp de câteva zile. Și ar fi de menționat, chiar dacă ușor după tipar, personajul Aurora, mama mamei pelican, interpretată de Anda Caropol, care este cireașa de pe tortul foarte roz al pelicanilor.

Spectacolul „Fetele pelican” nu este doar despre comedie ori doar despre sacrificii și dramele familiale. Este și despre empatie, înțelegere și acceptare a faptului că lucrurile nu merg mereu așa cum ne dormi, cu toată bună-voința primită din partea familiei. Iar toate aceste probleme și sentimente sunt descărcate și rezolvate tot în familie, oricât de toxică ar fi relația cu unii membrii ai acesteia.

Fetele Pelican de The Wardrobe Ensemble

Teatrul Nottara București

Regia: Horia Suru

Traducerea: Monica Andronescu

Scenografia: Doina Levintza

Coregrafia: Sophie Duncan

Muzica originală: Petre Ancuța

Make-up artist: Alexandru Abagiu

Grafica: Victor Diaconu

Lighting design-ul: Mircea Mitroi

Ilustrația muzicală: Horia Suru

Distribuția:

Letiția – Crenguța Hariton

Indra – Isabela Neamțu

Sonia – Sorina Ștefănescu

Maya – Alexandra Murăruș / Daria Pentelie

Iasmina – Victoria Cociaș

Danni – Alexandru Mike Gheorghiu

Dodo – Șerban Gomoi / Rareș Andrici

Aurora – Anda Caropol / Anca Bejenaru

Lara / Avocata – Mihaela Subțirică

Luca – Răzvan Bănică

Photocredit: Maria Ştefănescu

Lecţia poloneză de generozitate, omenie şi profesionalism. Festivalul „Laleknielalek” din Białostock

Călătoriile sunt, poate, ocaziile cele mai de preţ pe care le avem să învăţăm câte ceva despre noi şi despre ceilalţi. Ştii când pleci la drum, poate şi unde anume, dar experienţa ce urmează să devină parte din memoria depozitară a fiinţei tale e frumoasă încă înainte de a începe tocmai pentru că nu e predefinită. Curiozitatea, spiritul practic, puţină aventură, puţine emoţii, necunoscutul, acest mix de situaţii mereu gata să schimbe perspective stă mereu în centrul bucuriei de a cunoaşte locuri şi oameni noi.

            Una dintre cele mai frumoase, nobile şi constante meniri ale artei, ale teatrului, a fost şi va rămâne aceea de a aduce oamenii împreună. Ochi în ochi, suflet lângă suflet, într-o sală de teatru întunecată sau sub cerul liber, în jurul unei mese, indiferent de forma ei, împărţind şi împărtăşind acelaşi spaţiu şi oferindu-ne reciproc – spectatori şi artişti – timp unul celuilalt, odată cu atenţia atât de greu încercată de prezentul bezmetic, reînvăţăm să privim, să ne lăsăm priviţi şi să ne bucurăm de întâlniri. Festivalul „Lalkanielalka” (Puppetnouppet) organizat de Akademia Teatralna im. Aleksandra Zelwerowicza w Warszawie z Filią w Białymstoku, Białostocki Teatr Lalek , Białostockie Stowarzyszenie Artystów Lalkarzy, ajuns la cea de-a zecea ediţie, este un loc şi un timp al unor asemenea întâlniri. Într-o săptămână, la Białostock, în Polonia, şcoli de teatru de prestigiu din Europa, au prezentat spectacole de păpuşi şi marionete…sau nu; aşa cum o spune şi numele foarte ludic al evenimentului. Pentru prima dată un workshop al tinerilor critici dedicat teatrului de păpuşi şi marionete a fost iniţiat şi găzduit în cadrul acestei sărbători a creativităţii şi seninătăţii artistice. Tineri critici din Hong Kong, India, Taiwan, Brazilia, Ucraina şi ţara gazdă, coordonaţi de tutori din România şi Polonia s-au întâlnit în spiritul atât de complex al discuţiilor profesionale axate în jurul gândirii critice aplicate asupra acestui gen atât de ofertant şi mereu surprinzător.

            Un asemenea cadru generos precum cel creat în jurul acestui festival nu poate rămâne niciodată doar o platformă exclusiv formal-academică, în care gândurile riguroase, dar reci, curg unilateral de la un mentor către cei care, cuminţi, joacă de această dată, rolul de cursanţi. E imposibil şi e o fericire că se întâmplă aşa. Atmosfera pe care am găsit-o în Białostock, atât de plină de omenie, drag de profesie şi oameni, grijă şi respect pentru fiecare participant în parte, acest simţ atât de bun al colegialităţii şi profesionalismului niciodată forţat, ci, dimpotrivă, dublat de o căldură sufletească atât de necesară în mediul artistic, a fost marele cadou primit în călătoria poloneză. Konrad Szczebiot, Vice-preşedinte al board-ului Asociaţiei Internaţionae a Criticilor de Teatru – Polonia, iniţiatorul şi coordonatorul workshopului, şi Marta Rau, Pro-rectorul filialei din Białostock a Academiei Teatrale din Varşovia sunt cei datorită cărora acest binom de emoţie şi gând, de profesionalism şi prietenie a însoţit fiecare invitat.

            Cel mai bine înveţi tu însuţi încercând să împărtăşeşti altora câte ceva din ce ai învăţat. Şi ascultând. Ascultând mereu curios, cu reală deschidere şi fără încrâncenări sau convingeri absurd-fixate. Lecţia generozităţii e foarte bine ştiută de fiecare dintre cei care am discutat preţ de câteva zile ore în şir despre spectacole, teatru, cultură, critică, şi prezentul acut al vieţilor noastre legate indisolubil de mediul teatral. Indiferent de colţul de lume din care ne-am reunit în mijlocul Europei, în cea mai înverzită regiune a Poloniei, bucuria de a descoperi puncte comune şi de a primi teme de gândire pentru acasă ne-a ţinut companie în sala de spectacol, pe străzile oraşului, la masă, în sala atelierului, la hotel. A fi împreună, a-l asculta pe celălalt, a-i respecta punctul de vedere argumentat, a găsi noi şi noi interpretări şi conotaţii, a descifra sensul unui spectacol a cărui limbă îţi e străină prin intermediul sensibilităţii artistice aplicate limbajului teatral universal – o adevărată delectare pentru spirit şi suflet, ce a făcut ca orele să pară mereu insuficiente. Între cele 4-5 spectacole ale zilei, fie oficial în cadrul workshopului, fie la pas, fie la micul dejun, fie în foyer, dragul de a discuta, de a ne asculta, de a împărtăşi colegilor impresii şi gânduri a fost motorul care a transformat tinerii critici din toată lumea în buni prieteni.

            Călătoria în Białostock, profesinală mai ales, a devenit motiv de bucurie personală – o întâlnire cu oameni care m-au adus mai aproape de mine însumi prin darul lor de omenie şi spirit, prin empatie şi colegialitate dincolo de formalism. Iar imaginea care mi-a adus lacrimi în ochi şi care m-a învăţa, încă o dată, ce înseamnă cu adevărat să fi lider e un gest pe care cu respect şi recunoştinţă îl descriu acum: la ceremonia de închidere a festivalului, Pro-rectorul Marta Rau, o femeie mereu zâmbitoare, foarte naturală şi emoţionată, a numit fiecare membru al echipei festivalului şi fiecare student voluntar, în aplauzele continue; iar când toţi au fost pe scenă, a făcut un pas în spate şi a făcut o reverenţă largă, înclinându-se în faţa lor. Iar preţ de o secundă, la fel ca la marile spectacole, respiraţiile tuturor au fost în sincron, simţind lacrima ce urca spre ochi.

„8 tați” – Imn al copiilor aproximativ abandonați

de Raluca CÎRCIUMARU


Despre familii destrămate, sub ale căror ruine se mai găsesc, din când în când, oase de adolescent se vorbește fără încetare. Și, totuși, nu se vorbește suficient. Nici despre imaturitatea adulților, despre menirea (sau, respectiv, lipsa de vocație) de a fi părinte, despre copii abandonați – nu neapărat la orfelinat, cât uitați singuri ani la rând în camerele lor – despre neputințe de mamă, despre absențe de tată. Despre ele vorbește, totuși, Irisz Kovacs; fără să arunce cu verdicte, fără didacticism, fără să stea pe vine și să-și îndulcească vocea în fața mulțimii de copii cărora le-ar face bine să stea, pentru o oră și jumătate, față în față cu Nico.

„8 tați” de Tina Müller urmărește traseul inițiatic al unei „puștoaice problemă”, care, în goana după un reper patern, pierde pământul de sub picioare. Crescută de mamă, de bunica și de „grasul de bunicul” într-o atmosferă care convinge, pentru câteva momente, de banalitate, Nico este prinsă într-o vâltoare de decizii ale altora care mușcă, în schimb, din sufletul ei. Undeva între moartea bunicului, nașterea surorii mai mici, separarea de mamă, încurcarea cu niște anturaje dubioase, închisoarea, abuzul din sistemul foster și îmbolnăvirea singurului părinte pe care l-a avut vreodată, protagonistei îi crește piele de crocodil. Se adaptează la suferință; n-are nevoie de toți dinții în gură. Iar Ecaterina Lupu, care începe timid și stângaci, devine o bătăușă de nevoie, și toate stridențele de copil dur sunt dozate, plauzibil și emoționant, la limita dintre teribilism și bravare.
Cristiana Luca, în perspectiva de mamă imatură și singură, are momente de sclipire, șocante cu cât sunt mai condamnabile și mai de înțeles. Și reușește să înțeleagă cu luciditate și resemnare, fără să-și ceară scuze, o partitură care cere compoziție de vârstă. Cei trei actori, Theodor Șoptelea, Andrei Bibire și Florin Aioane, fac trecerea în revistă a zecilor de fețe cu care se intersectează Nico – bunicii, prietenii, tatăl vitreg, sora mai mică, familia adoptivă, alunecând în toate spațiile vacante ale montării și animându-le.
Un spectacol despre fragilitate, despre nevoia de a îmbrăca vulnerabilitatea în oțel, „8 tați” este un exercițiu de imaginație și o demonstrație de inocență modernă în plină desfășurare. Mâna de regizor tânăr a lui Irisz Kovacs trasează, în linii concise, fără bucle, scheletul unui spectacol proaspăt, pe care gașca de tineri actori de la Teatrul de Stat Constanța îl însuflețesc. Montarea reunește din toate părțile o echipă de artiști tineri – o mână de puști cărora li se dă o scenă și multă încredere, și care, în schimb, primesc o nominalizare în cadrul Galei Premiilor UNITER. Adevărul este că mai fresh și mai debut de atât, pe toate planurile, nici nu se poate.

În mod invariabil, o concentrație atât de mare de entuziasm de la început de drum, suprapusă peste o temă la fel de crudă și de instabilă ca o minte de adolescent, se simte puțin necontrolată, și precipită tocmai din pasiune. Puțin cu iz de spectacol de trupă de liceu bine făcut, abordarea devine reconfortantă tocmai prin felul în care nu se scufundă în gravitate până la capăt și în care actorii au evidentă poftă de a se juca printre subiecte tăioase și grele. Această dualitate puțin naivă este puntea care asigură și caracterul relatable al montării – o tragedie modernă trebuie să fie puțin inconștientă față de sine, să nu își bănuiască singură toate rănile.
Pe-alocuri greu de luat în serios (în mod voit), convenția nu are nevoie de batic și naftalină pentru interpretarea în travestit a bunicii, și nici de tutu și moțuri de păr colorate pentru sora mai mică. În schimb, mai ales în măsura în care toată distribuția este aproximativ de-o seamă, spectacolul se simte ca un show de improvizație. Actorii spun și compun o narativă împreună, parcă în timp real. Senzația de spontaneitate este regizată cu finețe și, per total, dă impresia de poveste spusă în șoaptă, tiptil și după ora de culcare. Mai mult, în al doilea plan, aceștia inclusiv își permit să schimbe povestea, să se revolte împotriva părților care nu au sens, să creeze un mic univers în care tatăl anonim al lui Nico poate să fie doctor, sau mort, sau Johnny Cash.
Joaca de-a mama și copilul, de-a soții, de-a familia perfectă și, ulterior, de-a cearta sunt dublate cu lalala-uri și onomatopee, cu mișcări dinamice și lumini roz. Toate acestea accentuează senzația de casă de păpuși, în conflict direct cu cicatricele pe care le lasă seria de momente în care adulții din viața protagonistei o trădează, chiar și accidental. Nevoia de susținere, acută, și respinsă, și bravată, și profund umană este subliniată de fiecare dată mai ales prin felul în care Ecaterina Lupu resimte mai adânc dezamăgirea de a exista.

Imaculat, infantil și asortat, universul vizual al spectacolului (pe care îl semnează, tot în debutul carierei sale, Theodor Niculae) face trimitere, cu o simplitate de săgeată, la aparenta comoditate din copilărie, și la familiaritatea puțin sumbră din poze vechi. Pastelați, profund 60s, în sarafan, helănci și șosete colorate ca în orice suburbie care se respectă – actori fac notă discordantă într-un spațiu steril, care jonglează cu volumele: case mici cât niște cutii și o ușă mai înaltă decât cei mai înalți dintre adulți. Și, în mod previzibil, spectacolul este demonstrația faptului că viața nu este la fel de roz ca rochia lui Nico. Lucruri groaznice, traduse prin ludic și un fel de înscenare de devised theater, i se întâmplă fetiței cu codițe.
De fiecare dată, totul se întoarce la momentul în care Nico ajunge în fața casei în care locuiește acum tatăl ei. Cu repetitivitate onirică, în buclă, rămâne înghețată lângă pragul ușii. Totul se rezumă și se oprește la tatăl ei natural, la ușa lui de la casă, la căutarea unui răspuns care să înlocuiască tot acel gol. Ceea ce, desigur, este un șablon recognoscibil, un model prefabricat – găsești astfel de copii, cu astfel de lipsuri familiale, pe la toate colțurile. În asta stă și problema.
Ce se află dincolo de ușă? Vrei să știi? În fapt, un tată absent poate fi oricine, chiar și cea mai frumoasă variantă (și, poate, mai ales ea). „8 tați” nu este un test de paternitate; puțin are importanță genetica în procesul de creștere al unui copil. În schimb, spectacolul este despre mama, cea pe care toți copiii o resping pentru că nu este tata, pentru că ea a fost acolo. Și este despre Nico, și despre toți puștii care trec printr-o grămadă de case și niciun cămin.

Teatrul de Stat Constanța
8 tați
de Tina MÜLLER
Traducere: Ciprian Marinescu
Regia: Irisz Kovacs
Scenografia: Theodor Niculae
Durata: 1h 30min, fără pauză

Distribuție
A: Ecaterina Lupu
B: Cristiana Luca
C: Theodor Șoptelea
D: Andrei Bibire
E: Florin Aioane

„Drumul Damascului” e pavat cu bune intenţii

Între iertare şi uitare se întinde un drum plin de capcane periculoase pentru suflet. Ce şi cât poţi ierta şi ce nu trebuie uitat niciodată? Cine merită iertarea şi ce anume atrage neuitarea? Nu e deloc uşor nici să ierţi, nici să păstrezi în amintire. Sentinţele morale sunt mai greu de dus decât cele juridice. Iar calvarul unei temniţe interioare în care păcatele se ispăşesc în libertate poate fi mai cumplit decât supliciile unei celule. Căinţa este, poate, cea mai nobilă şi mai dureroasă formă de mântuire. Iar neputinţa ispăşirii e iadul continuu al sufletelor iertate dar neuitate.

Spectacolul „Drumul Damascului” după Doina Jela, în adaptarea şi regia lui Mihai Măniuţiu, de la Teatrul Dramaturgilor Români este o întâlnire cu istoria suspendată ca o ghilotină fără călău deasupra conştiinţelor noastre. Crimele regimului comunist peste care anii aştern cu fiecare zi o tăcere ce invită la uitare devin păcate de neam de care, fără să avem habar măcar, ne facem răspunzători prin ignoranţă. Povestea halucinant de frustă a lui Franţ Ţandără, torţionarul care în anii 90’ cerea să fie judecat şi pedepsit pentru crimele comise cu cincizeci de ani în urmă în temniţele politice, e spusă cu multă decenţă. Articulată artistic şi într-o estetică ce capitonează cultural un fapt istoric abrutizant, destăinuirea disperată a unui om care ştie că e criminal şi cere răspicat să fie judecat şi pedepsit devine o experienţă cathartică social. Odată ce eşti martor al unui fapt artistic în care devi părtaş al acestui mărturisitor simbolic nu mai poţi rămâne doar un spectator care aplaudă satisfăcut din fotoliu într-o seară culturală.

Responsabilitatea pe care acest spectacol şi-o asumă depăşeşte contururile formei de expresie şi se revarsă abundent în actul de conştiinţă pe care îl atrage de la sine. Textul nu poate fi doar un pretext pentru o montare spectaculoasă, ori interpretări izbutite. Substratul moral pe care îl atrage cu sine gestul de a întruchipa o personalitate atât de reprezentativă pentru un întreg fenomen căptuşeşte cu sens demersul artistic. Şi această apropiere cu respect şi minte clară, coloană vertebrală dreaptă şi mesaj limpede este evidentă din atitudinea pe care spectacolul o respiră. Atmosfera sobră, ritmul aşezat, atenţia pentru nuanţe şi rafinamentul, până la urmă, al întregului construct scenic denotă multă băgare de seamă şi grijă pentur forma în care acest subiect grav este prezentat publicului. Sentimentul cel mai pregnant este acela că asişti la ceva important, că nu e doar încă un spectacol din program, că este esenţial să asculţi şi să înţelegi, pentru ca apoi să alegi tu însuţi dacă poţi sau nu ierta şi să ştii cu certitudine că nu vei mai putea uita niciodată.

Scenografia conotativă semnată de Adrian Damian reia un safe space pe care pereţii capitonaţi cu foi îngălbenite din dosare politice îl pun sub microcop. Într-un loc comun scos din uzul său colocvial prin semn teatral, cele trei personaje par că fac parte integrantă din lumea filelor mototolie; sunt, la rândul lor, pagini de dosar. Profesorul Fronea Bădulescu – Mircea Rusu – şi Doina Jela – Maia Morgenstern – se decupează ca într-un bazorelief prin contrastul tonurilor închise ale nuanţelor din costum. Franţ Ţandără – Răzvan Vasilescu – însă, e una cu lumea care îl îngroapă de viu şi îi revendică ultimul strop de pace. Video mappingul intervine la răstimpuri bine măsurate drept subtitluri, parcă, ale capitolelor din mărturia fostului ucigaş de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi subliniază vârfurile de intensitate ale chinului rememorării.

Personajul din montarea lui Mihai Măniuţiu pare mult mai uman decât cel din viaţa reală pe care îl păstrează filmările documentare. Răzvan Vasilescu realizează un mix de umanitate şi bestialitate; frânturi din inerţia morală a tânărului comunist fanatic care ucidea cu mâinile goale la douăzeci de ani revin în episoadele rememorărilor când controlul bătrânului ce agonizează pe drumul neiertării e înlocuit cu furia psihopată a uneltei lipsite de afecte. Glisarea între faţetele personalităţii contrastante e punctul forte al unei interpretări al cărei merit este tocmai redarea pe muchie a unui om scindat. Te emoţionează implorarea atât de prfund umană a celui care cere să fie ascultat, judecat şi condamnat, dar rămâne singur în faţa păcatului, neluat în seamă nici de autorităţi, nici de semeni. Apoi simţi frisonul fricii şi, ate, chiar al urii, când ochii cei rugători şi blajini se măresc şi sclipesc dement povestind cum deţinuţii îşi meritau bătăile. Răul în formă întrupată şi setea nepotolită de împăcare şi iertare sunt răsucite într-un filon foarte bine articulat, motivat interior, emoţionant şi redat expresiv de frazarea şi interpretarea foarte personală, cu impact frontal, a lui Răzvan Vasilescu.

Maia Morgenstern are sarcina de a pondera vria emoţională. Devine contrapunctul raţional şi foarte voit didactic al destăinuirii. Cu răceală, mereu în control, nicio clipă impresionată de subiectul din faţa ei, pune întrebările cu profesionalism jurnalistic şi o distanţare acuzatoare. Îşi alege foarte precis tonul şi nu lasă loc pentru empatie sau înţelegere faţă de cel pe care îl priveşte ca pe un exponat ce trebuie exploatat în numele demascării unui trecut întreg. Măsura şi felul în care ascultă, mai ales, al Maiei Morgenstern sunt mijloacele prin care personajul capătă nu doar o funcţie strategică în jalonarea poveştii, ci profunzimea unei atitudini. Mircea Rusu joacă paradoxal de neglijent şi dezlânat rolul unui profesor în filosofie care priveşte cu interes uman şi universitar mărturisirea lui Ţandără. Teza despre căinţă şi demonstraţia existenţei lui Dumnezeu tocmai prin exemplul acestui torţionar care cere cu disperare şi regre judecata sunt expediate cu un aer amuzat, aproape jovial, ce pare a masca lipsa de aprofundare a importanţei personajului, a mesajului pe care îl poart şi a sensului cuvintelor pe care le spune.

„Drumul Damascului” spune povestea unei convertiri sufleteşti a cărei miză nu e doar ispăşirea unui ins care se căieşte, ci a unui popor care se preface că poate uita. Sinceritatea demersului artistic, gândul serios asupra importanei acestui text pezentat azi, reznanţa cuvintelor care nu rămn doar replici dintr-o piesă, ci semne de rea purtare pe conşiinţe ce nu mai au voie să se prefacă a nu ştii ceea ce ştiu dintotdeauna, acest fapt de cultură ce devine un act de civism şi responsabilizare în faţa istoriei este o experienţă la capătul căreia căinţa, iertarea şi uitarea ne chestionează la persoana I.

Teatrul Dramaturgilor Români

Drumul Damascului

de Doina Jela

Adaptare scenică și regie: MIHAI MĂNIUȚIU

Scenografie: ADRIAN DAMIAN

Video design: MIRCEA ILAȘ şi IOANA BODALE

Sound design: MIHAI DOBRE

Light design: CRISTIAN ȘIMON

Distribuție:

MAIA MORGENSTERN

RĂZVAN VASILESCU

MIRCEA RUSU                

Photocredit: ADI BULBOACĂ

Să punem rap-ul în „Harap Alb”

de Raluca CÎRCIUMARU

Duelul dintre cărțile de povești și jocurile video face subiectul multor dintre îngrijorările părinților și profesorilor de astăzi. Nu este un secret că tableta și calculatorul au un magnet ceva mai puternic pentru cei mici, și nici că adulții scot la înaintare o grămadă de basme prăfuite, care poate să fi fost antrenante în copilăria lor. Violența pe care o asociem jocurilor pe calculator nu izbește atât de tare când lupul din poveste îi decapitează pe iezi, iar fantasticul și creativul n-au același efect stimulant, indiferent de cât de bogat este gameplay-ul.

Măsura în care aceasta este o luptă brută a binelui cu răul este incertă, însă este cert că stigma câștigă, și că puștii sunt desconsiderați când preferă varianta mai colorată și mai interactivă. Unele creează o dependență periculoasă, mai ales la o vârstă fragedă, altele plictisesc și abia mai sunt lizibile sub tot praful care stă pe ele. Nu există răspuns câștigător.

Așteptarea ca generația tânără să răspundă, totuși, cu același entuziasm pe care și-l amintesc adulții de când erau ei mici este mai ficțiune decât înseși „Albă ca Zăpada”, „Cenușăreasa” & comp. Poveștile trebuie resuscitate, dacă nu înlocuite, dacă vrem să avem pretenția ca puștimea să creadă, încă, în ele. Aici intervine cea mai nouă premieră a Teatrului pentru Copii și Tineret „Gulliver” din Galați.

„Harap Alb – play again” face un pariu îndrăzneț cu tinerii săi spectatori. Se distanțează de morala anostă care le bagă dragostea de lectură pe gât, și, în schimb, se aliază cu „dușmanul”. Spectacolul în regia lui Ștefan Lupu face dovada unei reinterpretări fresh, structurată ca joc video, căreia îi este presărat un damf revigorant de filozofie. Nu îi vorbește de sus spectatorului tânăr, nu îl ia peste picior prin fiecare element de limbaj TikTok, și, cel mai important, nu îl subestimează nicio secundă.

Nu numai la nivel de construcție, montarea elevează subiectul. Pe lângă transformarea conturului scenei într-un monitor de PC, acest „Harap Alb” se îndoiește de însăși structura de basm – binele și răul ca aceste două entități absolute, naivitatea forțelor binelui, dar și victoria lor iminentă, în final. Cu discursuri elocvente de maestru de ceremonii șarmant, Adrian Nour (și povestitor, și Spân, și cal al lui Harap Alb) sancționează repetitivitatea și orizontul stabilit de poveștile pentru copii, care nu conțin nicio nuanță de gri. Oare binele nu învață niciodată? Chiar trebuie să cadă victimă răului de fiecare dată?

„Altceva să povestim,” – acesta anunță, ca țâșnetul unui dop de șampanie, momentul să se șteargă praful de pe o poveste de altfel obosită, și să schimbe puțin paradigma. În loc să blameze telefoanele mobile, produsul artistic livrat este făcut întocmai să le substituie cu bună-voia publicului adolescentin. Iar publicul receptează, și lasă mobilele jos pentru a urmări scena. Într-un melanj de lumini, efecte și costume cu răsunet, spectacolul se transformă într-un concert feeric, compoziția muzicală aparținându-i lui Adrian Nour. Într-o împletitură inspirată de rap și pop with a twist, „Harap Alb”-ul de la Galați reușește un ansamblu eterogen, deloc plictisitor, și navighează prin poveste tăind fără frică din părțile alungite și greoaie din varianta inițială.

În același spirit, rama unui joc video, introdusă iscusit, face din teatru, ceva viu, interactiv, cu level loading-uri în intermisiuni și video-mapping de retro gameplay. Sarcinile pe care eroul le are de îndeplinit se transformă în quest-uri, iar băiețeala găștii Fomilă-Setilă-Gerilă-Ochilă-Păsări-lăți-lungilă, care „s-au întâlnit online” aparține real unui meci de Fortnite. Mai mult, între beculețe de Crăciun din geacă, osul uriaș ca accesoriu flagrant, pistolul cu apă, ocheanul steampunk, penele și platformele de circar, accesoriile personajelor adjuvante completează același peisaj eterogen, de caracter de joc pe calculator, customizabil după bunul plac.

Un fel de zmeul lui Victor Eftimiu (următoarea lectură, copii?), Spânul lui Adrian Nour face distincția dintre planuri – cu spectatorii, își depășește condiția, și propune teme întăltuțe de gândire (este Spânul inerent rău, sau îndeplinește așteptări?); cu Harap-Alb, este strălucitor de crud, cu un zâmbet de Jared Leto. Face show a’la Eurovision, fără să intre cu cizmele lui lucioase în caricatură sau măscăreală. Dozajul este impecabil, și nu face economie de mijloace doar pentru că se adresează celor mici.

Harap-Alb-ul lui Andrei Midișan este un adolescent neînțeles, cu plete și chitară, intenționat prea erou pentru judecată critică sau instinct de autoconservare. Iar unui spectacol pentru adolescenți îi stă mai bine ca niciodată cu această luciditate de a se lua singur peste picior, de a râde de lipsurile fiecărui personaj, fie el și protagonist. Andrei Ciugulea, în interpretarea tuturor Sfintelor, vrăjitoarelor și a lui Gerilă, virează ușor în „teatru de copii”, cu lipsa de asumare pe care ceilalți actori pivot o ocolesc, însă livrează cu real fler câteva dintre cele mai sensibile comic replici din montare.

Edgy, senzual fără exagerări și woke printr-o miștocăreală care nu se confundă cu peiorativul sau vorbitul de sus elevilor spectatori, spectacolul se adresează publicului țintă, cu limbajul, cu umorul și cu mijloacele care vorbesc real generației. Și, în această performanță, actorii și conceptul regizoral reușesc împreună să distreze și să reîmprospăteze o poveste arhi-știută și pentru adulții din sală.

Teatrul pentru Copii și Tineret „Gulliver” Galați

Harap-Alb – play again

Regie și coregrafie: Ștefan Lupu

Scenografie și costume: Raluca Alexandrescu

Compoziție muzicală: Adrian Nour

Asistență regie și co-coregrafie: Teodora Velescu

Graphic design, video mapping: Andrei Cozlac

Distribuție:

Adrian Nour, Andrei Midișan, Andrei Ciugulea, Miruna Dobrotă, Ramona Păuc, Nicoleta Miru, Valeria Taban, Cosmin Cosma, Gina Geru, Eduard Șișu, Andrei Dombrovschi, Ciprian Brașoveanu

Demnitatea nobilă a „Tatăl”ui

Demnitatea pare a fi devenit un fel de mit la care mai putem doar contempla. Privim cu respect şi drag spre figuri solemne care inspiră acest aer vertical de undeva, de la o distanţă apreciabilă, dintr-un timp de legendă, parcă. A fi demn la timpul prezent pare a-şi fi pierdut relevanţa, ori sensul originar. Punem la îndoială această calitate pe care nu mai ştim să o recunoaştem pentru că a devenit raritate. Suntem foarte corecţi, încă mai avem pusee de spirit justiţiar, încercăm să trăim frumos; dar demnitatea ni s-a diluat.

Spectacolul „Tatăl” de Florian Zeller, în regia lui Cristi Juncu, de la Teatru Bulandra vorbeşte despre demnitatea uitării; şi despre nobleţe – altă calitate pe cale de dispariţie. Un episod ce se reia îngrijorător de des în viaţa reală, despre un tată care îşi pierde memoria, devine un eseu teatral despre rafinamentul unei poveşti spuse simplu, cu toată sinceritatea artistică. Un univers casnic a cărui metaforă e sugerată elegant de Carmencita Brojboiu care semnează un decor din care culorile par că s-au şters, în nuanţe de gri estompate şi pereţi care încep să colapseze asemeni realităţii care îşi pierde sensul, se învârte derutant în jurul unui bărbat în vârstă. Personajele din jurul lui îşi schimbă derutant chipurile, iar ceea ce ştia că ştie se amestecă într-un coşmar politicos în care însemnătatea interacţiunilor devine test de memorie. Această lume ca un labirint de informaţii vechi şi noi care nu mai au sens e redată foarte concret, din perspectiva subiectivă a personajului principal. Alegerea regizorală de a construi acest crescendo al uitării foarte lin, fără artificii de efect, pe-ndelete, mizând pe normalitatea imediată dintr-o situaţie specială, pune într-o lumină foarte caldă declinul unei minţi care se rătăceşte. E foarte prietenoasă atmosfera acestui spectacol. E foarte colocvial tonul vioi care devine, scenă cu scenă, din ce în ce mai solemn. Iar contrapunctul, râsul amuzat ce îşi pierde din volum şi haz odată cu deteriorarea psihică a personajului, rămâne prezent ca un sprijin de încredere până la final, când se dovedeşte a fi catalizatorul ales inspirat pentru a potenţa drama însingurării în faţa pierderii de sine.

Ritmul pare să aibă răbdare cu acest domn respectabil, foarte tonic, de bună credinţă, care tot mai des întâlneşte străini în casa proprie sau îşi pierde ceasul. Nu vedem povestea prin geamul protector al unei diorame care să ne lase înafară; nu e o vedere generală a unei felii de viaţă. Unghiul pe care îl descoperim a fi subiectiv, odată ce parcurgem odată cu André labirintul derutant al memoriei în prăbuşire, ne conduce prin anticamerele uitării la pas, foarte docil şi, aparent, deloc spectaculos. Fiica pare sâcâitor de indecisă atunci când ba spune că se mută definitiv la Londra, ba susţine foarte sigură pe sine că nu are nicio intenţie de a părăsi Parisul. Chipul ginerelui se schimbă alarmant de des, însă atitudinea agasată rămâne aceeaşi. Casa pare mereu aceeaşi, dar, de fiecare dată, cu câte un element schimbat – ba un scaun, ba un tablou, ba obiecte care apar şi dispar. Acest fragmentarium de scene pe care abia pe parcurs îl descoperi a nu fi neapărat cronologic, e ajutat de mici momente de extra-text care întregesc şi clarifică această convenţie voit ambiguă a textului. Un cântec de leagăn cu versuri uşor cinice, o intervenţie care sparge al patrulea perete, câteva secunde dintr-un coşmar, reluarea în buclă a aceleiaşi conversaţii, un flash-back; aceste inserturi discrete oferă consistenţă şi coerenţă, într-un echilibru stabil.

Pentru ca jocul banalului devenit excepţional să funcţioneze este nevoie de o interpretare la fel de elegantă. Victor Rebengiuc nu îl prezintă pe André; nu interpretează filtrat o imagine a ceea ce ar trebui să vadă spectatorii că i se întâmplă unui om ce suferă de Alzheimer. Personajul construit de el trăieşte foarte concret tot ce i se întâmplă. E foarte sincer în mirarea lui care capătă proporţii giganteşti şi se transformă în frica cea mai înspăimântătoare. Cu multă măsură, cu un gând interior ghidat de o logică imbatabilă, felul în care răspunde atât partenerilor, cât şi situaţiilor cu care se confruntă acest bărbat aflat în vortextul minţii care nu îl mai ascultă, rolul interpretat aşa de Victor Rebengiuc are o calitate esenţială: umanitate. Nu dar empatizezi cu el, nu doar înţelegi, nu doar asişti la o dramă. Îl simţi acut aproape, găseşti în el o bucăţică din propia viaţă, din propriul tată, din propria uitare, din propria frică. Nu e nimic demonstrativ, nu e nimic teoretic în acest personaj alcătuit minuţios, care ia gândurile de-a valma foarte în serios şi le acordă toată importanţa. Are mult umor şi auto-ironie, e hachiţos ca orice bătrân ce refuză să îşi cedeze vârstei puterile şi refuză cu obstinaţia unui copil pe care nu te poţi supăra grija de care ştie că are nevoie, dar pe care o demontează printr-o vivacitate jucată voit stângaci – ca orice bunic încă în putere. Aşezarea în rol, ascultarea atentă, timpii de reacţie de precizie milimetrică, bucuria ludică şi ruperile de ritm şi intenţie venite, parcă de nicăieri, ce descoperă din loc în loc colţurile fricii pe care se luptă să o alunge cu paşi de step sau gesturi galante, această interpretare rafinată a simplităţii nobile pe scenă, sinceritatea de puritate aproape terapeutică, toate mijloacele bogate, lucrate în amănunt, pot fi rezumate cu un singur verb: a fi. Victor Rebengiuc este pe scenă; cu toată seriozitatea, demnitatea şi nobleţea. Iar prezenţa sa, întru totul, spune povestea acestui tată-arhetip, acestui ins pus faţă în faţă cu frica dintotdeauna a omului: de moarte, de singurătate, de uitare.

Alături de el Ana Ioana Macaria (Anne) e fiica împărţită între iubire, datorie şi viaţa pe care ar vrea să şi-o poată trăi. Cu mult suflet, cu multă emoţie şi o mână forte, îşi conduce personajul fără ostentaţii, cu gând atent, pe care îl potenţează cu reacţii ce îi denotă contradicţiile. Cătălin Babliuc (Bărbatul) păstrează o singură caracteristică dominantă şi marşează doar pe cinismul pe care îl afişează, poate, prea demonstrativ. Oana Tudor (Femeia) are un alint care îşi găseşte sensul pe parcursul dezvoltării acţiunii, iar frazarea ei uşor neglijentă devine contrapunctul de bun augur în scena finală. Maria Veronica Vârlan (Laura) pune în lumină cu lejeritate energia personajului fără a depăşi contururile. Constantin Dogioiu (Pierre) are o prestanţă pe care o dozează carismatic şi un gând bine articulat, pe care, însă, nu le duce mai departe de o caracterizare la obiect.

„Tatăl” în regia lui Cristi Juncu nu este un recital, nu este un eveniment datorat doar afişului şi aşteptărilor create în jurul său. Este un spectacol solid, o întâlnire fericită dintre un rol mare, un actor aflat pe calea de a deveni mare, aşa cum cu smerenie şi ambiţie o declară el însuşi, un teatru care îşi respectă tradiţia şi un regizor care ştie să construiască din detalii, gesturi, acţiuni şi semne elegante, cu arta simplităţii, relaţii dense care să pună în valoare o poveste foarte umană.

Teatrul Bulandra

Tatăl

de FLORIAN ZELLER

traducere CARMEN IERNILĂ
adaptare scenică RALUCA APRODU

Distribuţie:

VICTOR REBENGIUC (André)
ANA IOANA MACARIA (Anne)
CĂTĂLIN BABLIUC (Bărbatul)
OANA TUDOR (Femeia)
MARIA VERONICA VÂRLAN (Laura)
CONSTANTIN DOGIOIU (Pierre)

Regie CRISTI JUNCU
Scenografie CARMENCITA BROJBOIU

foto afiş COSMIN ARDELEANU