Vulnerabilitatea pe scenă înseamnă curaj. Emoţia întâlnirii faţă în faţă cu prilejul de a da jos mantia de erou are un filon autentic; actorul sincer, privind spectatorii în ochi, începe, poate, cel mai frumos dialog între suflete. Nu e uşor să renunţi la trucurile care ameţesc atenţia şi încântă pe toată lumea. Aplauzele garantate de aume gesturi şi anume tonuri aşteptate de publicul fidel, subjugat de statura aurei de maestru, sunt o tentaţie primejdioasă. E uşor să înveţi placul spectatorilor tăi şi să îi dedulceşti la clişee la îndemână. A fi vulnerabil nu înseamnă a te arăta slab, sau gol, sau nesigur. Mai mult decât atât, această fragilitate performantă conţine sinceritatea plăcerii de a fi pe scenă, voluptatea prezenţei înainte de orice, calitatea rostirii unui text descusut pe toate părţile, filigranat cu migală în lucru bine chibzuit cu răbdare de chinez bătrân.
„Creatorul de teatru” de Thomas Bernhard, în regia lui Alexandru Dabija de la Teatrul Naţional „I.L. Cargiale” Bucureşti este un spectacol în care curajul vulnerabilităţii face performanţă. Reluarea unui succes incontestabil poate fi făcută cu vanitate, cu inconştineţă sau cu demnitate şi verticalitate. Nu este vorba de o reluare a spectacolului de atunci, nu e o invitaţie nostalgică spre analize comparative. Regretele sau dorinţele personale, amintirile intime legate de experienţa vizionării de acum cincisprezece ani din sala intimă a Teatrului Act rămân impresii ale orizonturilor de aşteptare şi nimic mai mult. Premiera din Sala Studio a TNB stă sigură şi singură pe două picioare, fără nicio nevoie de cârjele de marketing ale triumfului ce va fi fost să fie. Bruscon cel de acum interpretat de Marcel Iureş nu are nevoie de duhul hamletian al Bruscon-ului de atunci.
Monologul acestui cabotin ideal expune maniile egocentrice ale unui artist emerit care colindă cătunele într-un turneu decrepit alături de familia-companie ad-hoc, laolaltă cu cele mai precise sinteze ale reflecţiilor despre arta dramatică. E cinic să auzi din gura unui misogin nesuferit şi îngâmfat cele mai sincere adevăruri despre condiţia actorului. Nu e confortabil, dar e foarte necesar. Paradoxul acestui rol se bazează tocmai pe sentimetul de iubire-ură pe care îl construieşte Marcel Iureş cu atâta carismă şi aparentă uşurătate; nonşalant, degajat, ca un copil plictisit de toate jucăriile care le bagă pe rând în seamă pentru a se amuza scurt şi lipsit de interes real, cu un impact imediat al unei prezenţe hipnotice, vocea lui sigură, plină de şarm, articulează perfect nuanţele acestui discurs mitraliat timp de două ore către fantoşe de inşi care gravizează liliputan în jurul lui. E teribil de cuceritoare interpretarea acestui urâcios fanfaronard actor auto-declarat genial. Savurezi fiecare vorbă şi totodată îţi devine tot mai respingător personajul. Pare extrem de simplă relaţia unilaterală dintre Bruscon şi lume: el perorând sâcâit de la înălţimea artei sale şi toţi ceilalţi roind harnic şi de prisos în jurul lui. Ca un demiurg pune în mişcare o lume lipsită de vlagă şi voinţă proprie prin simpla prezenţă şi supune cu sânge rece marionetele destinelor microscopice în raport cu grandoarea conferită de talentul său. E hilar, e inconfortabil, e cinic, uşor trist, revoltător şi atât de mirabil – e teatru.
Echilibrul pe care Alexandru Dabija în dereglează şi îl restabileşte la intervale bine drămuite e constanta care ţine drept în faţă azimutul neabătut. Frăsuiala civilă, pe care personajele lipsite de glas o generează în jurul acestui demagog răsfăţat căuia talentul i-a scăpătat într-o regală mediocritate a unui cătun numit Utzbach, e organizată într-o cheie de film mut; apariţii absurde însoţite de de satâre şi cârnaţi nici bine ieşiţi din tulumbă compun publicul adulator al marelui Bruscon. Moştenitorii comorii teatrale, copiii netalentaţi dar inimoşi, omaeni de bine, nevinovaţi şi perfect inapţi pentru scenă robotesc pentru a fi pe placul tatălui cu mofturi de copil-bătrân pe care îl îngăduie cu omenie. Soţia prima donna îşi tuşeşte expresiv şi demonstrativ rolul de divă, învălurită în mătăsuri curgătoare şi clipeşte din ochi a feminitate exersată în oglinda liminată cu două becuri pâlpâitoare alimentate la manivelă. E atât de gri această lume de han din mijlocul unui nicăieri extins cât o planetă întreagă E atât zgură şi nepăsare în oamenii cărora nu le pasă de comedia presupusă a fi enială a unei foste glorii a teatrului. Tragi-comedia acestor jumătăţi de adevăr trăite cu jumătăţi de inimi e atât de concretă, de emoţionantă, poartă cu eleganţă semnătura umorului inteligent şi spune povestea de când lumea a teatrului.
Marcel Iureş nu încearcă nicio secundă să se arate pe sine, nu epatează şi nu dă lecţii de teatru. Generozitatea sa faţă de personaj e 100%. În felul foarte loial în care îl interpretează pe Bruscon se intuieşte dragostea şi recunoştinţa pe care i le poartă. Nu îl ocroteşte de judecata publicului şi îl joacă aşa cum e – un înfrânt al soartei care poartă şi ultima bătălie cu umilinţa. Nu vom şti niciodată dacă „Roata istoriei” e sau nu un text genial. Putem crede că acest bătrân urâcios şi plin de hachiţe chiar e un mare actor pentru că e foarte credibil ce spune despre teatru, ce simte pentru arta lui pe care o pune mai presus de orice. Între aprecierea dezolantă a supei cu tăiţei şi elogiul lui Mozart sau Goethe nu e decât o respiraţie. Fluenţa bodogănelii continue pare un scut de vorbe ce se ridică pentru a flanca disperarea în faţa bătrâneţii şi a uitării. Bruscon nu mai e vedeta de la Viena; publicul său nu mai stă în lojele pe care spune că le detestă şi el însuşi nu mai joacă în teatrele de stat pe care le renegă. Amabilitatea, politeţea, bună-voinţa autoritară pe care o foloseşte cu parcimonie pentru a deretica prin cuvinte în voinţele amorţite ale oamenilor cuceresc prin jocul dublu perfect armonic: spune atrocităţi şi consideraţii haine cu o carismă înduioşătoare. Îţi devine drag acest mic monstru de scenă tocmai pentru că în spatele răutăţilor inerente ne lasă deschisă fereastra către un suflet înrobit de teatru.
Într-un han cu podele putrede, măcelarii se adună cuminţi după ce isprăvesc de tocat sângeretele. Dar viaţa e mai presus de teatru şi un incendiu îi alungă pe toţi. Iar Bruscon şi ai lui râd. Râd şi lacrimile de neputinţă, de disperare, de viaţă risipită pe iluzii, de amărăciune a unui destin decăzut din glorie acompaniază icnetul veseliei tragice care acoperă tristeţea.
Teatrul Național „I.L. Caragiale” Bucureşti
Creatorul de teatru
de Thomas Bernhard
Traducere: Alexandru Dabija
Regie: Alexandru Dabija
Scenografie: Gabi Albu
Asistent regie: Mădălina Ciupitu
Photocredit: Florin Ghioca
Distribuție:
Regia tehnică: Laurențiu Andronescu, Tudor Dobrescu
Bruscon: Marcel Iureș
Hangiul: Alexandru Bindea
Dna Bruscon: Ana Ciontea
Sara: Alexandra Sălceanu
Feruccio: Lucian Iftime
Soția hangiului: Afrodita Androne
Erna: Victoria Dicu
d'E-pîn-geac 