„House of Gucci” – comerţ cu şerpi din cristale pe papuci de plastic

Produsele „de artă”, de cele mai multe ori, nu fac altceva decât să promoveze aceeaşi ipocrizie bănoasă. „House of Gucci” celebrează cu surle şi trâmbiţe acest zeu puternic, seducător, periculos şi cât se poate de pervers: comercialul

Un critic de teatru român la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională din Varşovia

Gnoza omului răspunde la întrebarea „Cine sunt?”. Omul viu, preocupat de sinele interior, total, spiritual cel care a găsit calea spre aflarea motivelor sale profunde înglobează trăsăturile umanului superior.

FNT 31 – la jumătatea plină/goală a paharului

E complicat de alcătuit un best of atunci când superlativele nu prea au cum să răsară din restricţii, frustrări şi frici. Nu ne aflăm într-o situaţie convenţională, suntem departe de una ideală şi în aceste condiţionări continuăm să existăm – „a fi” e performanţa însăşi.

FNT 31 – trei spectacole, două zile şi o primă impresie

Curiozităţile, mai bine spus – pentru că fiecare se miră din alte motive: noutatea, originialitatea, inovaţia, o uitare reactivată, opţiuni eclectice, aşteptări depăşite, aşteptări dezamăgite – să tot ai motive să îţi scormoneşti plăcerea de a fi curios

„Regele moare” 8 octombrie 2021 – Ascultarea, Tăcerea şi Aplauzele

„A fi” – un verb din două litere între care se înghesuie viaţa. Într-o fracţiune de suflare, în mai puţin de o secundă, se întâmplă miracolul prezentului pe care, de cele mai multe ori, nu îl băgăm de seamă.

Bani şi sănătate – Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Cu cât mai necunoscut îţi e interlocutorul şi cu cât mai de scurtă durată urmează să fie interacţiunea, cu atât mai mare şi mai bogată va fi curiozitatea. „Cât a costat?” şi „Da’ de ce suferiţi?” ţin loc de „Pare că va ploua astăzi”.

O seară. O breaslă. Gala UNITER 2021

Sau, cel puţin, aşa am simţit eu – copilul fericit de sărbătoare cocoloşit în sufletul unei dudui îmbrăcate cum a ştiut ea mai frumos. La final, când toate s-au spus şi s-au aplaudat, când live-ul s-a terminat, am pregetat să plecăm. Momentul acela în care am rămas pe scaune încă puţin, cu toţii, a fost clipa în care un „împreună” nerostit s-a simţit mai frumos decât declaraţii meşterite isteţ. Sau, cel puţin, aşa am simţit eu.