E greu de scris şi de spus Ion Caramitru „a fost” şi apoi să treci între virgule ipostaze şi cuvinte ce definesc statura unei figuri a lumii culturale pe care, încă, nu o cuprindem în toate faţetele interdependenţelor pe care nici nu ştiam că le avem.
Arhive categorie: Fel şi fel
„Cabaret”ul decadenţei şi al terorii
„Cabaret” dă sentimentul de reflexie a unei lumi aflate între două timpuri, într-un limbo perpetuat orbeşte în decadenţă înmuiată în gin, făcând efortul de a ignora sfârşitul umanităţii bestial şi atroce care se instalează cu zgomot de cizme mărşăluind şi imnuri răstite.
Realitatea şi realismul fantastic din „Vitrine imposibile”
Precum expresia mirată din bancul în care un om vede pentru prima dată o girafă şi exclamă „Aşa ceva nu există!”, la fel de bogată în sensuri este această metaforă artistică în care focusul nu e concentrat doar pe o singură parte a convenţiei.
„Ian Mckellen on stage” şi în foyer cu o găletuşă galbenă în mână
În partea a doua a spectacolului scoate din „lada sa de zestre” teancuri de volume cu cele 37 de piese şi are câte ceva de spus despre fiecare în parte. Iar când poveştile se opresc şi începe monologul îl vezi cum se transformă sub ochii tăi. E acelaşi, însă trăsăturile i se modifică pentru că în acel moment gândeşte cu mintea lui Aufidius din „Coriolanus” ori cu cea a lui Romeo sau chiar a Julietei sau a lui Macbeth. E modern şi clasic în acelaşi timp. Fără vârstă. Înţelegi frumuseţea perenă a celui mai cunoscut dramaturg din lume auzind rostogolirea silabelor în cadenţa acelei şcoli de viţă nobilă, cu o voce plină de carismă pusă în slujba unui gând sincer, cu o inimă bubuind de sensibilitate şi iubire. Cu energia unui spiriduş şi forţa unui Prospero, senzualitatea unei domniţe elisabetane şi isteţimea unui Bufon şi înţelepciunea unui Rege, Ian Mckellen îţi arată de ce iubeşte el teatrul şi te face şi pe tine să te îndrăgosteşti de această artă pe care o emană cu fiecare fibră a fiinţei sale.
„Urzeala lui Prospero” – un reality check la ieşirea din bulă
Un sector întreg de spectacole pare a rămâne în mod deliberat sub radarul unei analize – evenimentele organizate de impresari, spectacole ce nu aparţin unei instituţii anume, găzduite în săli mai mici sau mai mari, care străbat ţara mai în lung şi în lat, mai pe diagonală, aplaudate de sute şi sute şi mii de spectatori plătitori de bilete deloc ieftine.
Squid game – tentaculele unui fenomen
Metafora unei lumi în care banii sunt mai presus de viaţă pentru cei care nu îi au, iar pentru cei care au prea mulţi sunt doar manifestarea dementă a puterii absolute
„câine cu om. câine fără om” – om cu suflet. om fără minciuni
Durata universului personal revărsat din sensibilitatea şi visele lui Radu Afrim anulează „perfecţiunea” ceasurilor fixiste. Percepi altfel durata în acest spaţiu-timp fluid, în care personajele vin, îşi spun povestea şi pleacă, într-un alai de sentimente şi imagini.
„Regele moare” 8 octombrie 2021 – Ascultarea, Tăcerea şi Aplauzele
„A fi” – un verb din două litere între care se înghesuie viaţa. Într-o fracţiune de suflare, în mai puţin de o secundă, se întâmplă miracolul prezentului pe care, de cele mai multe ori, nu îl băgăm de seamă.
Bani şi sănătate – Aşa să ne-ajute Dumnezeu!
Cu cât mai necunoscut îţi e interlocutorul şi cu cât mai de scurtă durată urmează să fie interacţiunea, cu atât mai mare şi mai bogată va fi curiozitatea. „Cât a costat?” şi „Da’ de ce suferiţi?” ţin loc de „Pare că va ploua astăzi”.
„Sherlock Holmes şi Jack Spintecătorul” – cine-i criminalul?
Motivul pentru care spectacolul funcţionează ca o seară de entertainment pentru toată familia este bifurcat: povestea şi actorii.