Andrei Şerban spune adevărul despre „Oedipus”

Adevărul poate fi o binecuvântare şi poate fi un blestem. Dreptatea nu îl iartă nici pe vinovat şi nici pe cel care îi slujeşte. Preţul justiţiei absolute e scump. Adevărul e periculos şi pretinde celui care îl poartă pe buze şi la rever un sacrificiu mai greu, poate, decât pedeapsa celui mincinos. Şi care mai e, de fapt, adevărul, astăzi? Care îi sunt mărcile, cum îl mai recunoaştem din hăţişul de impresii, cioturi boante de informaţii schingiuite de interese mici şi mari, bătălii meschine pe terenul de luptă al timpului cheltuit ca monedă forte şi oboseala cronică a conştiinţelor din ce în ce mai transparente.

            Spectacolul „Oedipus” de Robert Icke, după Sofocle, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj priveşte drept în ochii orbiţi de adevăr ai unui prezent înnebunit de durerea minciunilor. Forţa pe care o degajă această montare de două ore şi jumătate e copleşitoare pe mai multe planuri: estetic, politic, simbolic, emoţional şi intelectual. Intensitatea jocului actoricesc, densitatea de gând, impactul rezolvărilor mereu surprinzătoare, trimiterile culturale, ritmul strunit, tonusul perfect al acestei tragedii perpetuate peste secole – fiecare element compune o polifonie de gânduri şi sentimente.

Existăm în plină degringoladă artistică şi socială în care ne căutăm cu înfrigurare relevanţa şi pretindem a reinventa şi redescoperi „forme noi” negându-le ţanţoş, dar cu orbire, pe cele vechi. „Oedipus” e un spectacol ce spune una dintre cele mai vechi poveşti ale teatrului cu vorbe noi, dar fără ostentaţia şi teribilismul pretenţiilor de a nega valorile trecutului; iar asta e o performanţă. Fantoşele aparenţelor care ne vând iluzii pe care le cumpărăm grăbiţi sunt expuse, deloc tezist, în convenţia generoasă a serii finale în care Oedipus urmează să câştige alegerile într-o campanie electorală gălăgioasă, pe model american. Imaginea impecabilă a unui bărbat sigur pe sine, învingătorul cuceritor prin demnitate şi verticalitate, mândru de reuşită, cu toate calităţile pe care le presupune jobul, se transformă în câteva ore, contracronometru, sub secundele care se scurg nepăsătoare deasupra capului său, în chipul transfigurat de durere şi nebunie al eroului tragic. E simplă şi de efect această situaţie speculată în toate faţetele ei în spectacol.

Imaginile video care jalonează sau îmbracă scenele sunt, cumva, inegale în impact. Dacă ilustrarea accidentului petrecut cu 27 de ani în urmă sub forma unui joc GTA are sens şi completează această lume absorbită de ecrane de la care aşteptăm să aflăm adevărul, imaginile cu bătrânul tată adoptiv al lui Oedipus intubat pe un pat de spital nu au aceeaşi relevanţă. Clipurile electorale în care zâmbetele profesioniste în relanti promit prosperitate şi fericire acompaniate de entuziasmul general spun aceeaşi poveste a minciunii media care îmbracă frumos trupurile chinuite ale conştiinţelor pervertite. Pădurea prin care o însoţim pe Merope şi îl găsim, parcă, noi înşine pe Oedipus nou-născut la trunchiul unui copac aduce ritm şi suspans prin mişcarea alertă a obiectivului, însă întunericul din scenă înjumătăţeşte impactul monologului.

            Emoţia de tip intelectual pe care o întreţin rezolvările găsite de Andrei Şerban o completează pe cea profund umană pe care o presară din ce în ce mai abundent, în crescendo, în partea finală a spectacolului. Micile inserturi de politically correctness din construcţia personajului Antigonei sau a unui Eteocle gay stau singure într-un echilibrul stabil între tribute şi ironie la adresa unui discurs prefabricat, învăţat conştiincios. Iocasta care îşi retrăieşte drama unei adolescenţe trăite în abuz pe o canapea întoarsă, ca într-o şedinţă de psihanaliză cu semn schimbat rămâne cea mai intesă scenă din spectacol – un recital actoricesc pe care ambele actriţe, Emőke Kató şi Enikő Györgyjakab, îl construiesc din detalii de gând topit în cele mai puternice explozii de expresie.         

Forţa convenţiei teatrale din scena în care Laios comite violulul asupra unui copil e una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru artă în defavoarea portavocilor aggressive care de bună voie renunţă la simbol de dragul unui concret crispant. Două trupuri de bărbaţi desprinse, parcă, din bazoreliefurile greco-romane, în planul îndepărtat al scenei, sub apa unui duş în care cele mai nevinovte gesturi de grijă paternă sau camaraderie devin crimă, acompaniate de vocea unei femei care povesteşte cu durere faptele. Iar contrapunctul unei îmbrăţişări tandre care sugerează, de fapt, violul, taie respiraţia unei săli întregi.

            Ultima parte a spectacolului conceput ca un tobogan descendent de la firescul cotidian spre simbolistica unor imagini ce desacralizează totemuri mincinoase, conţine poezia simplităţii gestului. De la oglinda ce îţi arată un adevăr diform şi până la încercarea disperată a celor doi îndrăgostiţi mamă şi fiu/soţ şi soţie de a-şi mai împărtăşi dragostea. Corpurile care nu se mai regăsesc, care încearcă disperat să îşi ofere iubirea, dar nu mai ştiu cum, care se pierd unul pe altul şi nu mai ştiu cum să se atingă, disperarea acestor trupuri care se frâng din dorinţă şi neputinţă devine expresia teatrală a întregului complex oedipian atât de studiat şi conceptualizat în stive de tomuri. Iar paşii lenţi ai unor oameni ce merg umăr la umăr, mână în mână, cu ochii legaţi, conduşi de cel orbit, această umanitate credulă ce păşeşte spre sală cu energie vitală, în acorduri de chitară electrică, „Knocking on heaven’s door”, e oglinda frapantă, dură şi dureroasă de care avem nevoie.

            E redundantă observaţia că trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj face performanţă. O face cu fiecre prilej şi îşi reconfirmă statutul. Cele două distribuţii sunt complementare şi arată feţele medaliei acestei lumi în cre adevărul nu iartă. Dacă Erwin Szűcs în Oedipus e o forţă dezlănţuită, e imaginea perfectă a trufiei învingătorului aprioric al cărui păcat e trufia de a tenta adevărul fără a-şi spune până la capăt propriul adevăr, Balázs Bodolai e individul metodic, underdogul care şi-a construit pas cu pas drumul unui ins banal cu ambiţii impresionante. Emőke Kató are un farmec lejer atunci când compune masca frivolităţii Iocastei – scutul de protecţie în jurul traumei ce o defineşte. Enikő Györgyjakab are mai multă vigoare în accentuarea contrastelor, însă, de multe ori, forma îi scpă de sub controlul necesităţii din cadrul scenelor. Un amănunt care contribuie consistent la trasarea liniilor de forţă în relaţi dintre Oedipus şi Iocasta este chimia perfectă dintre Erwin Szűcs şi Emőke Kató.

            Miklós Bács îl defineşte foarte precis pe workaholicul Creon – cu pusee de furie, cu anxietate şi tăceri, mobilate de multă intensitate, ce acompaniză deziluzia în faţa unui crez care i se năruie printre degete. Tiresias e un personaj compus din lumini şi umbre – un Joker şi un Heremit din cărţile de tarot reuniţi sub privirea imobilă a lui Gábor Viola sau Lóránd Váta. Stranietatea grosplanului proiectat, rânjetul abia iţit, tonul de metronom impasibil, acei ochi goliţi de expresie, dar plini de adevăr – totul concură spre o prezenţă care marchează întreg spectacolul.

            „Oedipus” în regia lui Andrei Şerban este spectacolul ce rezonează perfect cu vina noastră de a căuta adevărul în cantitatea de informaţii de care ne lăsăm înecaţi. Noi înşine suntem Oedipus; şi „eu sunt eu”, la fel de egoişti şi la fel de păcătoşi. Arta de dragul artei şi arta de dragul mesajului devin pe scena Teatrului Maghiar de Stat Cluj una şi aceeaşi: arta teatrului.

Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Oedipus

de Robert Icke, după Sofocle

Regia și Luminile: Andrei Șerban

Dramaturg, Colaborator regie: Dana Dima

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Video: Radu Daniel

Asistent de regie: Kinga Kovács

Asistent decor, costume: Gyopár Bocskai

Regia tehnica: Réka Zongor

Distribuţie:

Oedipus: Ervin Szűcs / Balázs Bodolai

Iocasta: Emőke Kató / Enikő Györgyjakab

Creon: Miklós Bács / Loránd Farkas

Merope: Tekla Tordai / Gizella Kicsid

Tiresias: Gábor Viola / Lóránd Váta

Antigona: Zsuzsa Tőtszegi / Eszter Román

Eteocles: Zsolt Gedő / Tamás Kiss

Polynikes: Tamás Kiss / Zsolt Gedő

Corin: Áron Dimény / Gábor Viola

Lichas: Eszter Román / Zsuzsa Tőtszegi

Șoferul: Alpár Fogarasi / András Buzási

Tânărul Oedipus: Zsolt Gedő / Tamás Kiss

Laios: Gábor Viola / Lóránd Váta

Un copil: Ádám Ferencz, Sebastian Topan / Alex Hegheduș

Agent secret: László Kovács

Fetițele de la hotel: Eszter Román / Zsuzsa Tőtszegi , Krisztina-Hanna Fehér, Petra-Panna Kristály

Orchestra: Gábor Bajusz (Percuție), Szabolcs Balla (Chitară Bas), Viktor Dubovan (Clape), Loránd Farkas (Vocal), László Kovács (Chitară), Gábor Viola (Chitară, Vocal)

Durata: 2h30m

sub fiecare piele de om este un câine nelegat, și alte lucruri sălbatice

de Raluca CÎRCIUMARU

Putem vorbi despre o serie de temeri firești la primul impact cu câine cu om. câine fără om., spectacolul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” Craiova. Nu numai că pare agresiv de lung – aproape patru ore separate de o pauză de o oră – dar și pericol de clickbait emoțional pentru iubitorii de animale. Adică, dacă aduci un animăluț pe scenă sau dacă exploatezi, stil Hachiko, sentimentele audienței, nu se numește propriu-zis că trișezi, dar există şi un strat extra-artistic consistent, nu?

Dar nu, câine cu om. câine fără om râde victorios în fața preconcepțiilor, trece testul Bechdel, deopotrivă picant și nobil, jonglează dibaci cu o serie amețitoare de probleme sociale (cu finețe, fără a se confunda nicio clipă cu activismul flagrant) și de sentimente acute.  Reușește, aproximez eu, să placă inclusiv oamenilor care nu iubesc animalele. Pentru că, așa cum avertizează și monologul de început, nu este despre câini, ci despre umanitate, și speranță, și suferință – câte ceva pentru sufletul fiecăruia. Prietenii omului care latră sunt doar firul roșu care unește o serie de povești simpatice și, cel puțin pe-alocuri, emoționante.

Minimalismul binevenit al decorului semnt de Irina Moscu aduce limpezime, claritate și așezare.  Se pot face mai multe cu doar o canapea și o perdea decât cu o întreagă groapă de gunoi kitsch. Radu Afrim își păstrează camp-ul specific și nu devine cuminte, însă asistăm la o esențializare valoroasă, la o întrebuințare mai sinceră și mai puțin excesivă a unei imaginații care s-a dat de gol de la debut că zbârnâie. Sfidarea convenției prin travesti și compoziție de vârstă (și de specie) până la ridicol asumat schimbă jocul – iar trupa de la Craiova reușește performanța de a motiva mai toate dedesubturile, cu fidelitate și siguranță. Pentru prima oară, nu e nimic cabotin sau ostentativ nici chiar în cele mai frenetice și neverosimile scene. Se disting clar actorii de sub formele groase voit aduse în scenă de Radu Afrim. Și acești oameni care latră ajung mai plauzibili decât dacă s-ar fi adus animale reale pe scenă.

Recunoaștem tușele personale, de la capete stilizate de animale, la picioare păroase peste care curg rochii strălucitoare, dar în acest caz, sunt acordate la spectacol cu maturitate. Stridențe, ieri demonstrative și nemotivate, devin astăzi șarmante și cărnoase, fiindcă își au rădăcinile în necesitate. Accesoriile specifice Radu Afrim se conturează altfel atunci când sunt mai puțin globuri de Crăciun, și mai mult portavoce pentru mesajul spectacolului. câine cu om. câine fără om nu reconfigurează rețeta „afrimiană” – o confirmă. Avem parte de un colaj la fel de pestriț ca de obicei, de același umor tranșant, semi-ironic, și de poezia clasică, intenționat melodramatică, de divă. Dar, în acest caz, întâlnirea norocoasă dintre o mână de actori ascuțiți bine, și calzi, și vii, și un subiect care impune de la sine o măsură elevează această rețetă.

Încă ar fi loc de scurtat și cusut, dar nu se simt toate cele patru ore. Spectacolul curge, fără nevoia scenelor de a avea legătură între ele – și, poate de aceea, păstrând un fir roșu inerent și fin. Spectatorul este captat ca într-un vortex de texte fie scrise special pentru spectacol, fie adunate din cântece, din literatură sau din postări de Facebook, cu autori din spectrul Radu Tudoran – Lia Bugar – Fiona Apple, iar abordarea nu se repetă nici o dată.

George Albert Costea, un fel de majoretă a spectacolului, alunecă din babă cu ciorapi de lână, care sigur miroase a naftalină, într-o Andreea Esca surescitată, care dă lecții de lătrat și șezut în franceză. Apoi, ține pe umerii săi întreaga tragedie a proprietarului de animal de companie: această mică imortalitate solitară, comparată cu mâna de ani pe care o trăiește prietenul cel mai bun al omului. Duioșia și tactul de a lăsa unele lucruri neexplicate, la nivelul unei priviri sau al unei pauze, reușesc să egaleze performanța comică. Este un mic magician al convenției și al coregrafiei, a cărui libertate scenică permite și emoție complexă, și lejeritate copilărească. Are o nerușinare inocentă, de domnișoară, care ajută la livrarea oricărei replici şi a  oricărui gest oltenește, franc, magnetic.

Încă o victorie pentru universul afrimian este reușita de a scoate ceva profund și din clasica satiră îndreptată spre generația Z. Dacă înainte, mijloacele de a mușca din tineret erau critici pretențioase legate de dependența de telefoane, sau o vorbire surescitată, cu flori în păr și Lana del Rey în boxe, în câine cu om. câine fără om adolescentul are şi substanţă. Adrian Tudor schimbă placa şi are profunzime, seriozitate și credință, ca un veritabil erou tragic al secolului al XXI-lea. Sigur că tot este penibil (mai penibil ca niciodată, că doar vorbim de anime-uri), dar vorbim despre un penibil poziționat în interiorul problemei, tridimensional și asumat, nu unul care doar arată cu degetul și caricaturizează mici hipsteri. Este sinteza unei generații, cu rele, cu bune și iar cu rele.  

Tamara Popescu conturează copilul enervant perfect, interpretând, la 69 de ani, o fetiță cu codițe, pe o bicicletă invizibilă. Și fetița, și bicicleta devin reale (sau cât de reale permite montarea a’la caricatură intenționată), într-un dozaj reușit și asumat. Discrepanța dintre această primă ipostază de fetiță cu fundiță la grădiniță, și cea a bătrânei cu demență, nereceptivă la stimuli externi, pe fundalul unui monolog sfâșietor livrat de Vlad Udrescu rezumă perfect dualitatea spectacolului câine cu om. câine fără om.

Chiar şi declamația are cursivitate; până și frazarea afectată atunci când este alăturată unui context fumegând, abstract, cu copii ai nopții, vampiri și cucuvele. De un misticism nejustificat pe-alocuri și, uneori, cu detalii care doar lungesc fără să îmbogățească, montarea se salvează tocmai prin felurile în care nu se ia în serios. Dacă integrăm teatralitatea intenționată între expresii corporale penetrante, maniace, ca pe droguri, nu mai este un verdict atât de deranjant – pentru că spectacolul pare un fever dream preţios? Până și variațiunile de proiecții filmate cu telefonul sunt plasate cu un farmec al lor: cât trebuie, unde trebuie, pentru a consolida ambientul.

câine cu om. câine fără om este înglobarea unor simțiri care nu au mereu un nume – de la entuziasmul dezarmant de cățel loial, care se bucură, țopăind, că este împreună cu familia lui („Suntem toooți!”), la scufundarea ireversibilă într-o apatie-scut, fiică a unor dureri prea mari (o privire pierdută care urmărește muzică simfonică din milă pentru interpreți că „săracii, tre’ să se uite cineva și la ei”). Spectacolul nu este nici exclusiv despre câini, nici exclusiv despre oameni, ci despre trăirile care ne leagă – oameni de câini, și câini de oameni.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

câine cu om. câine fără om

Autori: Radu Afrim, Simona Goşu, Fiona Apple (traducerea Claudia Gorun), Lia Bugnar, Dan Coman, Radu Stănescu, Oana Pellea, Maria Manolescu, Kate Bush (traducerea Ramona Drăgulescu), Radu Tudoran (dramatizarea Radu Afrim)

Regie artistică, video și univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Coregrafie: Flavia Giurgiu

Asistență regie: Claudia Gorun

Asistență scenografie: Gloria Bucătaru

Operator și montaj video: Orlando Edward

Distribuţie:

Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romaniţa Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viţă, Eduard Sărăcin

Photocredit: Albert Dobrin

Durata: prima parte – 2h/ pauză – 1h/ a doua parte – 2h

Bunul prieten sfătos, „Paracliserul”

O, câtă nevoie avem de credinţă! Speranţa care să ne convingă să părăsim patul de tortură al fricii de aici vine; din bobul de mazăre al încrederii în…ceva. În Dumnezeu, în Allah, în Buddha, în Shiva, în Odin, în Gaia, în Univers, în energie, în îngeri, în dragoni, în metavers, în iubire, în tine. Fiecare îşi cunoaşte căutările şi cărările spiritului. Şi sunt atâtea poteci şi atâtea drumege care duc, de fapt, spre acelaşi loc sacru: întâlnirea cu tine însuţi. Iar când bezna şi zgura par a ne cotropi timpul, curăţenia unei flăcări de speranţă ne mai poate călăuzi pe aceste drumuri şerpuite.

Spectacolul „Paracliserul” de Marin Sorescu, în regia lui Marcel Ţop, cu Claudiu Bleonţ, la Teatrul Dramaturgilor Români e o destăinuire a unui suflet în căutarea sinceră a credinţei. Drama poetică atât de intensă şi densă în simboluri şi întorsături de vorbe e o artă poetică ce oferă piatra unghiulară pe care se poate clădi o catedrală artistică de sens teatral. Cu puţine mijloce exteriore, destul de banale şi o convenţie nu dintre cele mai originale, spectacolul se construieşte, de fapt, prin migala şi sinceritatea interpretării actoriceşti. Un asemenea text nici nu are nevoie de artificii prea elaborate pentru a bate la porţile conştiințelor. E imperativ necesar, însă, un actor care să poată să cuprindă ca în semn de închinăciune trei mari coordonate greu de strunit: minte, suflet şi corp. Această trinitate ce e, de fapt, instrumentul bizar dintotdeauna al actorului, nu are voie să şchioapete la întâlnirea cu un monolog ieşit din matca teatrului comod.

            Claudiu Bleonţ nu doar înţelege ce spune Paracliserul – cuvânt cu cuvânt – dar simte autentic şi foarte personal această căutare a sinelui în labirintul existenţei deşarte. Neastâmpărul său, aplecarea spre sfere de interes din zona spiritualităţii şi o sinceritate în exprimarea liberă ce, în multe ocazii, pare că exagerează forma sunt atuuri forte în confruntarea cu acest personaj-simbol. Cu o mină relaxată, de bun prieten, Paracliserul în interpretarea lui Claudiu Bleonţ ne e foarte cunoscut. Spune vorbe încâlcite pe cel mai colocvial ton. E sfătos şi are savoarea povestitorului înnăscut care zice câte-nlună şi-nstele şi îţi vine să îl tot asculţi. Nu e un arhetip intangibil care rostogoleşte vocabule peste neştiutorii striviţi de importanţa sensurilor ce nu pot fi cuprinse. Dimpotrivă; e cât se poate de pitoresc în treningul său murdărit de moloz şi vremuri.

            Această atmosferă degajată pe care Marcel Ţop a impregnat-o discursului pe care l-a jalonat de câteva puncte culminante mizează pe căldura şi sinceritatea absolută a interpretării. Accentele muzicale destul de stridente, luminile roşii care subliniază o scenă în fortissimo, volumul în crescendo – îşi pierd necesitatea şi devin doar semne teatrale formale în contextul acestui recital actoricesc. De multe ori sintagma uşor infantilă „şi-a dat sufletul pe scenă” e amuzantă în contrast cu efectul artistic obţinut. Acest spectacol e un rar prilej de a putea spune cu simţ de răspundere şi în semn de respect: Claudiu Bleonţ îşi dă sufletul pe scenă. Îl oferă, mai bine spus; cu generozitate, ca pe o jertfă de spirit. Te priveşte în ochi intens şi adevărat; cu acel adevăr al scenei care nu iartă nici actorul, nici spectatorul dacă unul dintre ei este nesincer. Şi privirea cea rotundă şi speriată îţi cere din spatele cuvintelor să îi fi nu doar martor, ci frate bun, tovarăş de nădejde, pe această cale a mărturisirii unui rol ce nu e doar încă o minciună a teatrului.

Invenstiţia de credinţă în acest spectacol pare un strigăt de invocare al unui duh sfânt ce poate mântui o inimă care demult îl caută. De la sfială şi candoare la intransigenţa răzvrătirii celui ce se îndoieşte în faţa minunii, treptele urcuşului greu pe scara mântuirii prin artă sunt parcurse cu paşi siguri şi conștiință lucidă. Pe cât simte, pe atât transmite. Forma şi fondul sunt în echilibru stabil şi se balansează ca o cumpănă de fântână cu apă limpede. Trecerile bruşte de la un gând la altul sunt făcute cu sens, mirările sunt fireşti, ne dau timp să înţelegem tâlcul vorbelor deloc comune, iar pauzele sunt îmbibate de acea nevoie de repaus a minţii care cotropeşte cu gânduri o inimă curată.

Cu o lumânare drept lance şi o catedrală proiectată pe o pânză subţire, un actor îşi croieşte drum de fum spre catapeteasma unui rol împărătesc precum marile sărbători canonice. La final, când Paracliserul lui Marin Sorescu îşi primeşte odihna mântuirii, Claudiu Bleonţ, la aplauze, are în ochi toată lumina unui suflet ce mulţumeşte cu smerenie. Prezenţa sa, care până atunci era încărcată de intensitatea rolului, devine emoţia unui actor care se bucură că a putut împărtăşi, cum a ştiut mai bine, o confesiune de credinţă. Iar sinceritatea din privirea Paracliserului e acum cea din ochii actorului.

            „Paracliserul” la Teatrul Dramaturgilor Români e un spectacol foarte personal şi foarte necesar astăzi, când credinţa bâjbâie în căutarea unor repere. Poate întâlnirea cu un astfel de rol, într-o asemenea lectură, poate, cine-ştie, deveni un capăt de potecă spre acea destinaţie către tine însuţi.

Teatrul Dramaturgilor Români

Paracliserul

de Marin Sorescu

Regie: Marcel Ţop

Scenografie: Anca Cernea

Cu: Claudiu Bleonţ

Durata: 1h20m

Foto: Anastasia-Atanasoska

„The Batman” – dramatismul unei drame dramatice

Nu e întâmplător că bugetul de publicitate al unui film care se doreşte a rupe şi box office-ul şi gura târgului e comparabil cu cel al unui mic stat dintr-un colţ uitat de lume. Banii mulţi puiesc; şi aduc şi faimă. Iar „The Batman” cel nou-nouţ a avut parte de o sumă cu multe zerouri, comparabilă cu averea lui Bruce Wayne însuşi, la acest capitol. A fost anticipat şi ni s-au spus atâtea despre el. Am citit cu toţii cum va fi cel mai cel film cu Batman ever, cum Robert Pattinson a cerut ba una ba alta, ba mai multă violenţă, ba mai multă dramă, cum Colin Farrell s-a inspirat din nici mai mult nici mai puţin decât din „The Godfather” pentru Penguin al său cel anvelopat în latex, cum costumul e şi el mai cu moţ ca oricare de până acum. Atâtea ni s-au povestit frumos încât parcă deja văzuserăm filmul când ne-am grăbit cu pupilele dilatate şi mâinile abia nimerind touchcreen-ul de emţionate ce tremurau să apese „cumpără” când ne-am luat încolonaţi bilet la marea premieră.

            Şi da, filmul chiar are aproape 3 ore. Nu chiar 2h55m, cum promite Imdb – poate doar dacă punem la socoteală şi reclamele la Pepsi şi bijuterii scumpe de dinainte şi scena post-credits wannabe fărădecare se poate trăi liniştit economisind vreo 7-8 minute de nume înşirate pe ecran. Dar el, filmul, el Batman, el Robert Pattinson… EL – produsul artistic promis e departe de aşteptările ridicate până în cupola mall-ului. Când singura, unica, suprema raţiune de a fi a unui film e acela de a fi dramatic, povestea se pierde printre multe priviri depresive şi o coloană sonoră obositor de tautologică până la cacofonie estetică. Acele „pam-pam-pam-uri” care în horror-urile lui Hitchcock îşi aveau şi rostul şi măsura, apasă continuu pe aceleaşi 3 note şi fac abuz de răbdarea auditivă. Un fundal sonor non-stop explicativ şi repetitiv nu mai creează atmosferă de la un punct înainte, ci doar agasează şi plictiseşte. Cam de câte explicaţii poate avea nevoie un spectator pentru a pricepe că „The Batman” e un film grav şi oh, atât de dramatic? De toate. Fiecare cuvânt e important, fiecare pauză, fiecare accent, fiecare ochi sticlos a deznădejde a lui Bruce cel torturat psihic care suferă, dar suferă, şi iar suferă şi e atât de milos şi bun încât mai suferă şi când crezi că a ajuns la capătul oricărei suferinţe.

            Căci asta face Robert Pattinson aproape trei ore – afişează cea mai imobilă mască a suferinţei; undeva între durere de sciatică şi bătătură de pantofi noi combinată cu o constituţie astenică a unui băiat predispus la probleme maniacale, ori anxietate, ori depresie. Dar totul pe interior. Ascuns bine de tot. Atât de mult pe interior încât expresia rămâne cea a unor ochi înnegriţi cu creion chimic înmuiat în puţină salivă şi o inie a maxilarului extrem de bine definită dar care nu inspiră altceva decât un disconfort perpetuu şi o dramă incredibil de… dramatică. Zoë Kravitz e o Cat Woman care vorbeşte ca din cartea sfântă a politically correctness-ului şi nu e prea clar de ce are mereu lacrimi ca de silicon în jurul ochilor. Suferă şi ea foarte mult, probabil.

            De ce Collin Farrel e The Penguin nu se poate şti. Singura lui calitate marcă înregistrată e acea blândeţe a ochilor de pui de beagle pe mijlocul străzii, noaptea, pe ploaie, în lumina farurilor ameninţătoare. Ori din privirea aia nu a mai rămas nimic sub multele straturi de mehlemuri super speciale care să îl transforme într-o variantă cu cicatrici a lui Richard Kind. De ce e Paul Dano The Riddler e uşor de înţeles. E cea mai la prima mână alegere – ai nevoie de un puşti îmbătrânit cu figură nu tocmai comună, care să trădeze şi câteva becuri filânde prin mansardă şi ceva cruzime latentă, dar şi să stârnească efluvii de milă creştină pentru un amărât bătut de soartă – el e. Şi asta a jucat până s-a supraspecializat pe nişa lui încât e super safe să îi suni agentul. Andy Serkis în Alfred probabil că era o adiţie la acest all star şi era păcat să nu îi facă şi lui rost de trei scene. Dar talentul lui risipit aici e o mostră de ce înseamnă overquallified. Pentru câteva clişee şi un rol pierdut printre atâtea drame, chiar parcă e păcat de timpul unuia dintre cei mai versatili actori de la Hollywood. Iar John Turturro în Falcone nu a avut nevoie să se inspire din „The Godfather”; el chiar are experienţa şi carisma pentru astfel de roluri. Fără prea mare efort, scenele lui sunt o pauză binemeritată de la dramatismul intens şi ostentativ.

            Şi totul în jurul lor se mişcă şi arată şi sună dramatic. Bezna şi umbrele şi întunericul şi culorile desaturate cât să arate artsy, scene în relanti, grosplanuri cât să îi numeri şi tuleele din bărbia perfectă lui Robert cel ferecheş, uitături pe sub pleoape, tăceri de până şi actorii Mîhatu-lui ar fi invidioşi, efecte sonore cât să convingă şi un orb de drama de pe ecran. Şi tot degeaba. Povestea e un fel de Sherlock Holmes went wrong. The Riddler tot speră că Batman se prinde odată şi-odată de ghicitorile lui, dar Batman e prea ocupat cu suferinţa ca să mai apuce să facă altceva decât să mai adune nişte motive în plus de suferit. Şi Cat Woman îl şi pupă frumos la răsărit, într-un cadru cinematic de toată splendoarea. Şi ploaia cade infernal ca în luna lui marte a lui Nichita. Şi la final aproape că îţi vine să strigi „Jack, come back”, ca la Titanic.

            „The Batman” e ceva mi puţin penibil decât „Suicide Squad” sau „Batman v Superman: Dawn of Justice”. E drept, măcar costumul nu e o tinichea anchiloztă şi măcar Robert Pattinson şi-a dat o temă de care se ţine şi ştie ce joacă spre deosebire de Ben Affleck care a făcut un ban cinstit şi cam atât. Dar filmul care promitea marea cu sarea şi despre care se declara aproric că îl va surclasa pe „Dark Knight” fluierând, e doar o sforţare de muşchi pocnind a neputinţă. Pornind de la dialoguri şi până la regia dramatică a lui Matt Reeves care vrea să îi dea cu tifla, parcă, lui Christopher Nolan, dar nu ştie nici cum şi nici nu prea are cu ce, înafară de multele milioane de dolari infuzate în marketing. Şi nu e nevoie de mai mult de câte o replică definitorie pentru a face diferenţa:

            „The Batman” 2022: „I am vengence”

            „The Dark Knight” 2008: „You either die a hero, or you live long enough to see yourself become the villan”.

THE END (cu muzică dramatică pe fundal)

Neighborhood 3: Jumătate joc, jumătate realitate

De Diana PARPALEA

 

Lumea se schimbă. Oamenii, valorile umane, relațiile, modul de a trăi, plăcerile, mediul; aproape tot. Nu am putea da vina pe noile tehnologii, deoarece datorită acestora s-au întâmplat și multe lucruri bune. Pericolul se declanșează când oamenii ajung să le venereze în locul realității. Și e mai pronunțat la adolescenți, lucru ce afectează negativ și relația părinte-copil.

„Neighborhood 3”, spectacolul produs de hub-ul cultural Point, în regia lui Eugen Gyemant, e despre o realitate alternativă. Acesta pune în fața publicului o problemă care până acum puțin timp părea că se aproprie inevitabil: meta-realitatea care vine să înlocuiască realitatea prezentă. Cel puțin asta reiese la suprafață, însă, în subtext, se citesc și teme mai profunde, precum relațiile tot mai defectuoase cu părinții, liberul-arbitru, forța omului de a da naștere unui lucru imaginar.

Într-un complex rezidențial în care fiecare casă se aseamănă cu cealaltă, construite în oglindă, cu reguli clare, scrise negru pe alb, despre când și cum trebuie tuns gazonul, liniștea și ordinea locatarilor se perturbă atunci când apare jocul „Neighborhood 3”. Jocul care are mapa construită identic cu cartierul, casele la fel, până și caracterele se aseamănă cu vecinii, urmează să fie o lecție învățată prea târziu pentru „playerii” care aleg să-l joace; ori mai bine zis: să-l trăiască.

Din punct de vedere vizual se observă un teren verde vertical, care se întinde și orizontal, ca o reflexie; un gazon, mai exact, conturat de un gărduleț mic alb cât să separe doar granița casei. Se disting astfel două planuri: cel al realității imediate și cel care se reflectă în mediul al doilea, cel al imaginației, respectiv al jocului. Eugen Gyemant alege să pună în oglindă și rolurile actorilor, existând o unitate între conceptul scenografic, semnat de Maria Nicola, și cel regizoral. Actrița Irina Antonie interpretează roluri de mamă; Cabiria Morgenstern este pe rând fiică și soră; Dan Rădulescu are rolurile de fiu și frate, iar lui Lucian Iftimie, pentru a acoperi membrii unei familii, îi revin personajele tatălui. Pe rând, fiecare prezintă o versiune de mamă, fiică, fiu și tată. Sunt clare două tabere: părinții îngrijorați de viitorul copiilor și copiii care se distanțează de părinți.

Irina Antonie este mama îngrijorată, neputincioasă, terifiată de neputința de a comunica cu propriul fiu. Este mama care joacă și rolul de tată. Este mama care încearcă să fie prietenă cu copilul său, chiar dacă uneori poate părea băgăcioasă. Deși tânără, actrița, reușește să transmită iubirea fără limite față de copilul său. E dureros de văzut cum are loc distanțarea dintre mamă și fiu, cum abia la final, când e totul prea târziu, se realizează cine este real și cine nu. 

Dan Rădulescu este de mai multe ori fiul care pare că nu are o viață. Închis între patru pereți, retras de tot ce înseamnă relații interumane reale devine caracterul ideal pentru un joc: fără sentimente. Alteori, deși reușește să scape de nevoia de a juca, sfârșește tot prin a lua maneta de joc în mână. Un puști cu hanorac cu glugă, captiv în propria lume, dă curs imaginației sale, până aceasta devine reală. Abia în ultima secundă descoperă că mult căutata ușă de evadare din labirint era în casa lui adevărată, nu în ecranul cu pixeli. Actorul, deși nu are vârsta apropriată de cea a unui adolescent se joacă foarte frumos cu acest rol. Poate pentru că nu e vorba de vârstă, ci de maturitate, nevoia de a sublinia cât de repede își doresc să crească adolescenții – să devină sau să nu devină ca părinții lor. Cert este că în ambele cazuri nu vor să fie ceea ce sunt: copii.

Cabiria Morgenstern este fiica ce se transformă: de la fetița cu două codițe, cuminte și ascultătoare la tânăra rebelă, cu un comportament ușor masculinizat, puternic. Vrea să demonstreze că și fetele pot fi ca băieții. Ceea ce este corect. Adevărata luptă nu trebuie să o ducă, însă, cu ea însăși, ci cu tatăl sau fratele ei, pe care, mai mult sau mai puțin îi înfruntă. Actriței i se potrivesc aceste roluri, iar interpretarea este, astfel, naturală.

Lucian Iftimie, tatăl: cel blând și grijuliu vs. cel rău și crud vs. cel neutru și invizibil. Acestea sunt cele trei poziții pe care un tată le-ar putea avea într-o familie. Nu toate împreună, ci, doar separat. În această realitate alternativă tatăl pare fie caracterul bun dintr-un joc, fie caracterul „robot”, fie răufăcătorul care urmează să te omoare. Iar fiul și fiica trebuie să se descurce cu el. Lucian Iftime conține câte puțin din fiecare personaj, dar excelează în personajul crud și nebun, respectiv vecinul absurd. Odată cu el, ca un punct culminat, toată tragedia se îndreaptă spre final.

Toate aceste personaje, în ciuda străduinței, pierd în fața libertății de a alege. Ce anume? De a trăi. Este aproape absurd să te gândești că într-o zi nu vom mai distinge realitatea de imaginar. Așa cum a fost absurd să ne gândim că oamenii s-ar mai întoarce în trecut, pe vremea când pușca și sulița făceau legea. Și totuși: „Dacă ți-e frică de ceva, o să apară.”

POINT

Neighbourhood 3.

de Jenifer Haley

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Maria Nicola

Light&sound design: Dragos Petrisor

Artwork: Irina Bako

Fotografii: Hruby Carol

Distribuție: Irina Antonie, Cabiria Morgenstern, Lucian Iftime, Dan Rădulescu

Florica Ichim. Profesiune de credinţă şi puterea de a îndura

            Criticii de teatru scriu articole; nu se scrie, prea des, despre ei. Mai ales atunci când lucrează aproape fără oprire, când îşi dedică viaţa profesiei, când adună o moştenire culturală bogată, când numele se confundă cu publicaţiile pe care le coordonează; atunci când sunt atât de prezenţi, când o breaslă întreagă le respectă autoritatea şi le admiră meritele, de ce ar mai fi nevoie să scrie cineva despre ei? Scrisul lor vorbeşte de la sine. Scrisul lor e cronica nescrisă a unei vieţi trăite în numele teatrului.

            Florica Ichim e unul dintre aceste nume. Iar rândurile care se adună acum ordonate din litere apăsate pe tastatură sunt doar expresia recunoştinţei şi respectului, născută din nevoia de a face, a spune ceva în faţa unei plecări. Ceva ce ştim cu toţii. I-am cunoscut şi apreciat unanim puterea de muncă, i-am admirat mulţi dintre noi dârzenia, ambiţia şi încăpăţânarea de a construi un tezaur cultural în numele unui crez, câţiva îi ştiau umorul personal şi se bucurau de el, prea puţini îi descoperiseră candoarea şi doar câtorva le-a permis privilegiul de a-i deveni continuatori. Responsabilitatea lor e cea mai mare. Pentru că ce a început Florica Ichim nu e doar o fundaţie culturală, nu e doar o editură, nu e doar o revistă.

            Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” şi Revista „Teatrul azi” înseamnă, datorită ei tradiţie şi conservare a timpului prezent al artei lui „Aici şi Acum”. Teatrul chiar se întâmplă doar azi. Doar acum. Iar prinderea între file şi coperte a acestui abur care scapă printre degete nu e un job printre altele. Pentru Florica Ichim a însemnat viaţa aşa cum a fost ea. Profesia i-a devenit profesiune de credinţă în care a investit o forţă impresionantă ce nu putea veni decât dintr-o pasiune colosală. Admiraţia pentru acest tăvlug de voinţă e lecţia de care avem nevoie pentru a înnoda propriul nostru fir de pasiune şi dedicare în lanţul istoriei teatrului românesc.

            E greu să mai ai modele. Poate nici nu mai e nevoie. Iar Florica Ichim nu cred că şi-a propus să devină model, ci prin muncă şi fanatismul cel mai autentic pentru teatru a devenit exemplu. Poate astăzi e greu să mai crezi în ceva aşa cum a crezut în nevoia de a strânge în volume memoria teatrului românesc. Un raft lung din bibliotecă e plin cu cărţile care fie îi poartă semnătura, fie au fost scrise sub îngrijirea ei. Moştenirea de spirit pe care a lăsat-o, agonisind cu efort doar de ea ştiut, are valoarea unui arbore genealogic construit cu migală din generaţie în generaţie. Ne putem duce mai departe prezentul doar cunoscându-ne trecutul. Iar Florica Ichim ne-a ajutat pe fiecare dintre noi să nu venim de nicăieri.

            O cunoşteam după timbrul unu tuşit tunat în sala de spectacol. Când vorbea la o lansare de carte simţeam nevoia să îmi îndrept spatele. Oricând o întâlneam un zâmbet plin de respect îmi însoţea o înclinare scurtă a capului. Mă impresiona devotamentul său de a traversa ţara în zig zag pentru a prezenta cărţile în teatre, la festivaluri şi evenimente culturale. Dincolo de severitatea şi seriozitatea sa îi găseai mereu acea duioşie emoţionantă atunci când vorbea despre teatru, actori, regizori, scenografi. Părea că i-a cunoscut pe toţi. Părea că e fascinată de anvergura artei lor şi, asemeni unui cavaler în armură care doboară balauri şi zmei de dragul gingaşei lui prinţese, la rândul său şi-a pus platoşa, a luat scutul şi sabia în mâini şi s-a pus în slujba lor.

            A fi cu adevărat pasionat de profesia ta, a fi absorbit de vocaţia ta, astăzi pare un gest fie desuet, fie de fanatism exagerat. Cu greu ne mai lăsăm motivaţi de plăcerea de a lucra; suntem pragmatici, eficienţi şi atingem rapid targeturi. Dar în artă, în teatru, e nevoie de pasiune; e nevoie de fanatism. Cu minimul de efort nu se poate obţine maximul de efect decât pe scenă, în urma unei munci minuţioase, de chinez bătrân, în repetiţii. E încă una din iluziile teatrului. Aparenţa uşurinţei e un truc pe care experienţa şi vocaţia îl pun în trusa maeştirlor. Criticul de teatru trebuie să fie cu atât mai pasionat cu cât „scena” lui e foaia albă, pe care o umple în singurătate, lipsit de aplauze. Dacă nu ai nebunia dată de un crez pentru care să mergi până la capăt, dacă nu ai puterea de a îndura şi energia de a lupta, generozitatea de a te pune în slujba artiştior fără a-ţi pierde propria demnitate, dacă nu meriţi respectul unei bresle în care ego-urile concurează acerb pentru acest respect, nu e niciun capăt de lume. Eşti, doar, puţin mai trist. Florica Ichim a fost, însă, fericită în profesia pe care a slujit-o cu credinţă.

            Când un om îi învaţă pe alţii fără ca măcar să ştie că o face, devine maestru. Suntem mulţi cei care nu am lucrat în preajma Floricăi Ichim, dar care am învăţat de la dumneaei câte o lecţie de profesionalism şi devotament, de modestie sau ambiţie, de luptă sau putere de a îndura. Cu recunoştinţă şi respect, mulţumesc!

unteatru suite

Raluca CÎRCIUMARU

Nostalgia de cameră de hotel – spațiu fără de timp, unde n-ai mai fost, unde probabil n-o să te mai întorci – joacă rolul principal în debutul regizoral al lui Andrei Huțuleac. Cu aceeaşi candoare păstrată din postaza de actor pe scenă, construiește și de pe margine un univers mic, intim, teatral și cu umor foarte personal. Bineînțeles că nu putem vorbi despre dedesubturi uluitoare, dar nici nu avem nevoie de ele cu orice preț. „California suite” de la Unteatru nu pretinde profunzimi căutate, ci, la fel ca orice aventură de cameră de hotel plătită la oră, diluează timpul și pune pe masă o doză zdravănă și nepretențioasă de divertisment nici burlesc și nici ieftin.

Rolul de regizor îi priește lui Andrei Huțuleac, mai ales din prisma entuziasmului puțin vanitos de plasator care pur și simplu nu poate să stea în culise. Prezența sa îmbracă spectacolul într-o ramă simpatică, a cărei concluzie este inevitabilă: ce frumos e  playlistul băiatului care face curat! Tot el tatonează al patrulea perete cu îndrăzneală și istețime. Dozajul de implicare directă în produsul final este intuit cu bun simț artistic și dublat de carismă scenică neintenționată. Trebuie să fie ceva al naibii de satisfăcător în a duce tava în propria regie.

Trupa deja închegată lasă impresia, în ansamblu, a unei comunităţi ce se desprinde de nava mamă și face propriile sale greșeli. Schimbarea de mediu nu le fură luciul, ci le dă un suflu ceva mai informal, în cadrul prietenos de la Unteatru. Studio-ul negru îi pune sub lumină simplă de bec cinstit, dar încă atât de consistent. Mă bucur mult și sper să joace mereu, măcar din când în când, împreună.

Spectacolul debutează ca o comedie de situație în care protagonistul transpiră mult. Din scriitură, prima scenă este cea mai ofertantă și mai dinamică – o mahmureală sinceră de amiază. Și prinde la public așa cum soția (Corina Moise) îl prinde pe soţ (Dan Rădulescu)  cu o prostituată în pat. Notabilă este (culmea) Nicoleta Hâncu, antagonista perfectă și în somn, cu lejeritatea ei obraznică. Nici nu trebuie să facă prea multe ca să fure show-ul. Pe partea cealaltă a spectrului, Corina Moise rămâne strălucitoare în rolurile ei rigide, niciodată schematică, niciodată lipsită de acea bucățică recognoscibilă de feminitate umană.

Puțin autosuficient și prea sigur pe expresiile lui faciale, dar cu o mare mobilitate comică, Dan Rădulescu se ia în serios exact atât cât ar trebui și își face datoria de titirez scenic, cu care invariabil ții și pe care aproape că îl ierți. Banalizează cu candoare și vorbește cu inocență  studiată, isteață, bine pusă în pagină şi regizoral. Desgur, există scurte deconectări între replici, ca și cum câteva cuvinte și motivații nu chiar îi aparțin protagonistului nostru.

Dacă prima scenă pornește de la înălțime, cea de-a doua nu se grăbește să o concureze, într-un slowburn pe-alocuri necontrolat. Atât Sorin Miron, cât și Nicoleta Hâncu sunt două grații, însă ritmul și lungimea scenei amenință să îi facă ocazional terni, plictisitori și hiper-teatrali (pe lângă doza cerută de partitură). Totuși, caracterul dezlânat devine un punct forte în cea de-a doua parte a scenei, când, deziluzionați și întorși de la decernarea Premiilor Oscar, totul ia alura unei migrene dezbrăcate de demnitate.

Aici, lumina spectacolului își arată măsura, simulând acea oră fermecătoare dintre prea târziu și mult prea devreme. Disperarea ei excentrică și disperarea lui rezervată dansează împreună, amândouă în rochii de gală. Între grotesc și duios, ambii actori fac slalom printre clișee. Nicoleta Hâncu are în mod inerent alura de divă maniacală, ceea ce se potrivește mănușă perspectivei de histrionică deprimată, proaspătă necâștigătoare de Oscar. Tocmai în contul potențialului ei (încă neatins), scena mai poate urca și de aici încolo. Și, la rândul său, Sorin Miron are ceva al lui care nu îi permite să se repete de la un spectacol la celălalt. Distincția caracteristică nu este redundantă, ci mereu oferă mai mult partiturii, chiar dacă scena acestei perechi este, încă, neîmplinită –  poate şi din cauza aşteptărilor înalte.

A treia situație a spectacolului poate plictisi; cu iz de reclamă la Wilson, de moment de respiro dezechilibrat, în urma a două momente cu ceva tensiune în spate. Aici se resimte cel mai clar dialogul cumva steril, care conturează cu stângăcie situații, de altfel, bune, cu actori realmente buni. Comicul nu părăsește spectacolul, dar miza lipsește cu desăvârșire, iar energia actorilor scade considerabil.

Și, totuși, fără a fi un spectacol deosebit de șlefuit, „California suite” reușește să se facă simpatic într-un mod simplu, curat și cu personalitate proprie. Such a lovely place, such a lovely place – deși, încă, prea cuminte aşteptând să-și găsească avântul de care fiecare dintre artiștii implicați este capabil.

Unteatru

California suite

de Neil Simon

DISTRIBUȚIA (în ordinea apariției):

Dan Rădulescu

Corina Moise

Nicoleta Hâncu

Sorin Miron

Regia: Andrei Huțuleac

Costumele: Ariana Presan

Decorul: concept colectiv

Light design: Alex Medveghi

Traducerea: Tudor Lucanu

Mulțumiri: Carol Ionescu, Marian Pălie, Alin Florea

De vrobă cu Doamna Volfram/Tanti Tina/Tinica – Povestea Tincuţei Volfram

Episodul II – Viaţa

Câţi ani aveai când ai venit în Piteşti?

După ce terminasem şapte clase, pe mine nu mai aveau posibilitatea să mă ţină la şcoală, pentru că era deja Despina, la Piteşti. Şi mi-au spus să aştept, să stau acasă un an, să termine ea. Tot timpul o rugam pe mama să mă dea şi pe mine la Şcoala Agricolă – de acolo ieşeai tehnician agronom şi primeai automat şi loc de muncă. Dar ea nu era de acord pentru că făceai practică pe câmp, pe tractor. Trebuia să ştii să conduci tractorul. „Cum să te las eu pe tine cu tractoriştii ăia pe câmp?” – aşa zicea mama. Şi a rugat-o pe Maricica să mă ia la Piteşti, i-a scris, de fapt – atunci numai prin scrisori comunicam la distanţă.

Cât dura să ajungă o veste de la Cârlomăneşti la Piteşti?

Trecea şi o săptămână şi mai mult poate. Venea poştaşul din altă comună, de la Ghidigeni.

Ai făcut şcoala în Piteşti până la urmă?

Am dat examen la liceu. Dar n-am luat. Am picat la câteva sutimi. Am plâns, ţin minte, că o zbâcisem undeva la matematică. Şi m-am întors acasă. Pe drum am cunoscut un băiat – pe Fănică Chiperi. Era impegat de mişcare la Ilva Mică. Mă împrietenisem cu el, mai ieşeam la câte o nuntă. Dar până să se amurgească. Nu se stătea noaptea, ca acuma. Aşa erau nunţile pentru tineret.

Nunta era un fel de club?

Ei, era în curtea omului. Acolo jucam, mâncam. Aia era distracţia. Şi Fănică mă aducea acasă, stăteam de vorbă cu el. Stătea şi mama cu noi.

Deci nu rămâneaţi doar voi doi?

Cum aşa, nu. Mereu era şi mama.

Te lua de mână?

Nu. Stăteam şi vorbeam. De pomi, de găini, de ce ne pricepeam şi noi. Îmi mai aducea câte o punguţă cu bomboane. Dropsuri. Câte zece. Eu mă bucuram, mama îl plăcea şi ea. Dar au aflat şi părinţii lui, oameni foarte bogaţi. Şi s-a iscat scandal. Mama lui l-a căutat pe tata şi i-a zis că eu n-o să fiu niciodată nora ei, pentru că ei sunt dintr-o pătură socială diferită şi nu acceptă aşa ceva.

El nu a comentat nimic?

Şi-a luat bomboanele şi a plecat. Nu a mai avut ce face. Şi ca să îmi ia mie gândul de la Fănică m-au trimis iar la Piteşti. La o lună mi-a scris o colegă din comună că Fănică s-a căsătorit cu Vasilica lu’ Moise. Eu o cunoşteam – terminase Şcoala Financiară la Bârlad şi era contabilă. Iar tatăl ei era tâmplar la colectivă. Dar erau foarte bogaţi, oricum. Eu când am auzit că s-a căsătorit m-am frământat un timp, dar m-am resemnat. Şi Despina, cu soţul ei Fănel – un om miunat, extrordinar de bun era – mă luau cu ei peste tot. Ne plimbam, mergeam la cofetărie, la film. Şi într-o zi spune Fănel: „Hai să mergem la Cinema „Bucureşti”, am un prieten care lucrează acolo, am făcut armata cu el”. Şi prietenul era Bebi.

Mereu am vrut să întreb. Pe bunicul meu îl cheamă Ion în acte. Toată lumea îi spune nenea Bebe. Până la urmă cum e Bebe sau Bebi?

Bebi mi-a venit mie să-i spun. Doar eu îi spun aşa.

Mai ţii minte prima impresie pe care ţi-a făcut-o?

A întrebat Fănel de Bebe Volfram şi a coborât un om blond, alb ca laptele, o „albineaţă”, în maieu şi cu mâinile pline de muşchi, cum arată acum Dorian Popa. Când l-am văzut parcă am avut ca un instinct: cred că eu cu ăsta o să mă mărit. Şi am făcut noi cunoştinţă, ne-a invitat înăuntru, s-a dus şi a luat o haină albastră, de la uniformă, peste maieu. Şi ne-am aşezat: Fănel, Despina, eu şi hop şi el. S-a aşezat lângă mine. Eu mă tot uitam că îl ştiam în timpul seviciului, credeam că o să plece şi cine ştie cine se aşează lângă mine. Dar filmul a rulat, s-a terminat şi el nu a mai plecat.

Cine a fost mai îndrăzneţ? Tu sau el?

Păi cred că eu. După o săptămână venea alt film. Şi am rugat-o pe sora mea să mergem şi noi. Ea nu avea timp, dar mi-a dat bani să îmi iau eu bilet. Eu m-am dus, l-am chemat, că de acuma ştiam cum merge treaba. A venit, l-am rugat să îmi cumpere un bilet, am vrut să îi dau banii. El a refuzat. M-a poftit în sală. Pe loc bun, pe interval. Am mai stat noi de vorbă, sala s-a umplut. El iar nu a mai plecat. Iar a stat până s-a terminat filmul. M-a condus până acasă, a început să îmi povestească şi el despre viaţa lui. M-a invitat să ne vedem şi mâine.

Şi poimâine şi răspoimâine…

Nu. A fost altfel povestea. Am vorbit cu Despina care mi-a zis că sunt tânără, găsesc eu destui băieţi mai buni. Şi m-a descurajat. Am oprit chestia. Apoi a trebui să merg să îmi fac mutaţie la Poliţie. Şi acolo era un poliţist frumos, o splendoare. A intrat el cu mine în vorbă. Apoi la câteva zile mă întâlnesc cu el pe stradă. M-a recunoscut şi m-a invitat a doua zi să ne întâlnim. Iar îi spun Despinei. „Aoleu, e un fustangiu, umblă după fete, e un muieratic”. Şi nu m-am mai dus la întâlnire. L-am lăsat să aştepte. I-am povestit şi Maricicăi. Ş ea mi-a spus: „Pentru tine Bebe e băiatul bun. Să ai o prietenie, poate vă şi căsătoriţi. A avut o viaţă grea, o să ştie să te preţuiască. E muncitor, lucrează.” Şi m-am văzut iar cu el, mi-a adus bomboane – tot dropsuri, dar alt model, cu dungi. I-am zis că eu mănânc bomboane de ciocolată.  Eu auzisem, doar, de bomboane de ciocolată. Nici nu mirosisem ciocolată. De unde? Dar mi-a adus. A venit a doua zi cu ele. Şi cam într-o lună ne-am hotărât să ne căsătorim. Eu împlinisem optsprezece ani.

Şi nu după multă vreme aveaţi şi copil.

Destul de repede, da. Pe Gabi. Eu şi Despina am născut aproape deodată. Mai întâi eu şi la două săptămâni a născut şi ea primul băiat, pe Adi. Bebi lucra, iar eu am stat doi ani acasă; aveam grijă şi de fată şi de bunica lui, cea care l-a crescut. Treisprezece ani a stat cu noi. Eu am îngrijit-o.

Când te-ai angajat?

Bebi fiind mereu foarte iubit de oameni, şeful lui m-a angajat şi pe mine operator proiecţionist pentru filmele de bandă îngustă. Mergeam la Liceul Industrial şi seara puneam filme elevilor de două ori pe săptămână. Apoi Gabi a crescut şi am dus-o la grădiniţă. Şi m-am angajat proiecţionist practicant la cinematograf. Mai întâi am lucrat la Cinema „Bucureşti”. Bebi nu mai lucra acolo, era revizor tehnic. Şi de câte două ori pe an mergeam câte 2-3 luni la cursuri, la Bucureşti.  De fiecare dată veneam acasă cu 9 şi 10.

Tu aşa erai obişnuită.

Sigur. Apoi de la Cinema „Bucureşti” am trecut la Cinema „Modern”. Cabinele de proiecţie erau destul de precare. Era frig, nu aveam încălzire. Proiecţia se făcea cu cărbune, cu arc voltaic. Dacă se depărta cărbunele nu se mai vedea pe ecran. Trebuia să stai mereu cu mâna pe aparate. Cel mai greu, de fapt, era transportul filmului. La ora unsprezece noaptea când terminam, coboram cu toate cutiile de film – una singură avea 40-45 de kilograme – vorbeam din vreme să ne aştepte un taximetrist. Şi plecam la gară.

Ce se întmpla dacă nu ajungea filmul? Ţie ţi s-a întâmplat să nu îţi ajungă filmul?

Nu, nu exista aşa ceva.

Sau dacă făcea pană taxiul?

Luam filmul în mână şi alergam cu el până la gară pe jos.

Deci în atâţia zeci de ani nu s-a întâmplat să nu vină filmul la timp?

Nu. Pierdeai locul de muncă dacă din cauza ta întârzia filmul.

La Cinema „Dacia” cum ai ajuns?

A venit director la noi, la cinematografie, domnul Necula. Era un om foarte gospodar – el a renovat toate cinematografele din Piteşti, a adus scaune tapiţate în săli. Şi el a zis: „Tovarăşa Tincuţa este aerisită la minte”. Era foarte mulţumit de mine. Mă aprecia foarte mult. Şi m-a sfătuit să dau la liceu.

Câţi ani aveai?

Treizeci şi ceva.

Îţi plăcea munca ta?

Îmi plăcea, dar la cabină îmi era frică de curentul electric.

Mai ţii minte care e primul film pe care l-ai văzut?

Cred că „Vagabondul”.

Ţi se întâmpla să vezi un film de mai multe ori?

Le vedeam pe toate de câte ori rulau. Era obligaţie de serviciu. Urmăream prin vizetă ecranul.

Şi nu te plictiseai?

De multe ori nu mai urmăream imaginea, ce se întâmpla propriu-zis. Urmăream lumina. Era răspundere. În sală erau sute de oameni. Verificam şi ordinea bobinelor, să nu le încurcăm, să punem finalul la mijlocul filmului.

Ai păţit aşa ceva?

Nu, niciodată. Altceva mi s-a întâmplat odată. Am pus bobina şi, poate din neatenţie, eram şi singură în cabină – deja nu mai erau cărbuni, erau lămpi cu xenon – nu am prins cum trebuie pe o rolă pelicula. Şi în loc să se adune, să se înfăşoare pe tambur, a curs morman lângă aparat. Când m-am dezmeticit eu m-am şi speriat că am văzut ceva mare, negru, jos. Era îngrozitor de încurcat, nu îi mai dădeam de capăt. M-am pus pe plâns. Când, aud că vine cineva. Îmi bubuia inima, cine ştie cine mă găsea acolo cu filmul distrus pe jos. Când-colo, Bebi era. Uşor, uşor, l-a descurcat, l-a pus pe o rolă goală, apoi l-a lipit, a rezolvat. Dacă nu îl repara, ani de zile trebuia să plătim paguba asta. Se întâmpla să vină imputaţii – „S-au periclitat 2m, 5m, 15m din cutare film, sunteţi bun de plată, se va reţine din salariu”. Îţi tremura sufletul.

La liceu cum a fost?

Eu am făcut liceul la seral; Liceul Economic şi Drept Administrativ. De la 17:00 începeam cursurile până seara la 20:00-21:00. Cinci ani a durat.

Cum era o zi pentru tine, când le rezolvai pe toate?

Mă trezeam la ora 5:00. La ora 7:00 începeam serviciul – opt ore. La 15:00 plecam, de multe ori aveam şedinţe şi de acolo mă duceam direct la cursuri. Rareori mai ajungeam puţin şi acasă la prânz. Şi seara veneam acasă şi mă apucam de treabă – gătit, spălat, călcat.

La cât adormeai?

Că era 01:00, că era 02:00, altădată şi la 03:00. Şi sâmbăta se muncea atunci. Doar duminica era liber.

Te întreb pentru că acum toată lumea are bournout…

Asta ce e?

Pe scurt. Epuizare. Şi tu cu atâtea de făcut nu ai fost nici epuizată, nici nu ai avut anxietate, nici depresie…

Nu, nu, nu. Deloc. Le făceam pe toate cu plăcere şi cu drag. Mă duceam la şcoală, învăţam. Avantajul a fost că puteam să învăţ la cabină. Cât dura bobina buchiseam.

După liceu ce s-a întâmplat?

Am luat Bac-ul cu notă mare şi s-a pensionat şeful Cinematografului „Dacia”. Era cel mai modern cinematograf din Piteşti. Celelalte erau în clădiri vechi. „Dacia” s-a construit cel mai recent şi era şi cel mai mare. Am fost numită şefă şi am fost din start pusă pe treabă şi ambţionată. Asta îmi dorisem – să fiu şef de unitate.

Care crezi că a fost cea mai mare calitate a ta?

Ambiţia. Categoric, ambiţia. Şi hărnicia şi dăruirea. În momentul acela erau 22 de angajaţi. De la cel mai mic detaliu, totul trebuia să treacă prin filtrul meu. Aşa mi-am propus. Ţineam cont şi de om, de ce poate fiecare, şi am vrut şi să le insuflu să fie toţi după modelul meu.

Practic, în termeni actuali, tu ai fost manager. Te implicai, nu erai doar şef în birou.

Absolut. Coordonam tot. Dar atunci aşa se spunea: şef de unitate. În primul rând, ce le-am impus a fost cinstea. La casierie se putea fura foarte uşor. Am zis aşa: „Pe cel pe care îl prind că e necinstit – nu spuneam hoţ – îi fac referat să fie dat afară.” Asta am spus în prima zi. Corectitudine, punctualitate, asta le-am cerut. Şi respect. Respect reciproc.

Tot în termeni din 2022: ce strategii manageriale ai mai folosit?

De exemplu, când se făceau programările la Bucureşti, eu mă interesam din ziare, mă documentam şi ştiam ce filme să cer. Nu era indiferent câţi spectatori vin în sală. Aveam plan de îndeplinit. Şi la „Dacia” era cel mai mare plan din judeţ. Iar eu ceream să înlocuiesc filmele mai puţin cerute cu cele care mergeau cel mai bine.

Ce filme mergeau cel mai bine?

Filmele indiene şi cele americane.

Rulau, deci, şi filme americane?

Mai rar, dar când intrau în circuit era bătaie pe ele. Atunci se bătea monedă mai mult pe filmul românesc. Trebuia să faci cele mai multe încasări cu filme româneşti.

Cum te descurcai?

Lumea venea, actorii erau foarte iubiţi. Dar abia după ora 15:00 se umplea sala, după ce veneau oamenii de la serviciu. Şi în prima parte a zilei programam şcoli, în funcţie de ce se preta pentru fiecare nivel.

Ce filme româneşti au avut cel mai mare succes?

„B.D.-urile” au rupt. Iar „Nea Mărin miliardar” ţin mine că îl dădeam şi de la 23:00 la 01:00 noaptea. Rula toată ziua din două în două ore şi ultimul spectacol începea la 23:00.

Povesteşte-mi despre un succes al tău în carieră, te rog.

Eram singura unitate din judeţ care, în fiecare an, sărbătorea ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie. Prima dată când am organizat festivitatea îmi aduc aminte că am mers la Palatul Culturii, l-am rugat pe director să mă ajute, şi am luat un vinyl de la arhivă cu „Deşteaptă-te române”.

În plină perioadă comunistă.

Da. Noi eram singurul cinematograf care avea magnetofon. Şi am transpus pe bandă de magnetofon imprimarea. În ziua respectivă am programat să ruleze un film istoric: „Iancu Jianu” cu Adrian Pintea. În sală am adus în a doua jumătate, cam două sute de locuri, numai elevi de la Şcoala Militară „Mihai Viteazu”, discutasem cu domnul comandant de acolo. În prima parte a sălii erau plătitori de bilet de la casă în primele trei rânduri şi în rest elevi de liceu – ca să aibă ce învăţa. În deschidere au vorbit un profesor de la Muzeul Judeţean şi comandantul de la „Mihai Viteazu”. După ce au ţinut fiecare câte un mic discurs despre importanţa zilei de 15 ianuarie, am făcut semn sus la cabină şi a început „Deşteaptă-te române”. În momentul ăla toţi elevii militari s-au ridicat în picioare, cu mâna la chipiu şi au început să cânte.

Ştiau versurile.

Da. Şi apoi s-au ridicat şi elevii de liceu. Toată sala a cântat tot cântecul. Şi la final au aplaudat minute în şir. A doua zi s-a scris espre eveniment în toate ziarele locale şi cu felicitări. Ea am încercat mereu să fac şi educaţie prin film. Şi am fost foarte apreciată pentru asta. Altă dată, când rula „Zestrea Domniţei Ralu” am colaborat cu directorul Muzelui de la Goleşi şi am făcut o expoziţie în holul cinematografului. Au adus obiecte şi costume tradiţionale, le-au aranjat – pentru perioada aia era mare lucru.

Acum se pune mare preţ pe colaborări între instituţii, pe creativitate; tu făceai asta de acum patruzeci de ani. Din proprie iniţiativă?

Da şi cu o bună relaţie interumană cu ceilalţi directori şi Preşedintele Comitetului Judeţean de Cultură, domnul Petre Popa.

Aş vrea să te întreb ceva legat de cum percepi tu relaţiile între oameni. Pe timpul războiului, al foametei, apoi în comunism, oamenii erau mai solidari decât acum?

Da, cum să nu, ne ajutam între noi, ne cunoşteam mai bine, aşa, om cu om. Acum suntem mai dezbinaţi. Mai individualişti. Parcă avem o reţinere, o doză mai mare de răutate.

De ce crezi că s-a întâmplat asta?

Fiecare s-a gândit că are şansa, după Revoluţie, să realizeze ceva mai bun, mai măreţ, să ajungă mai departe. Şi apoi s-au văzut în faţa faptului împlinit; nu am câştigat mai nimic şi suntem într-o mare nebuloasă. Nu am reuşit să desluşim mare lucru nici acum. Parcă nu ne-am trezit bine – încotro s-o apucăm, ce e de făcut. Nu avem un scop bine definit.

Tu percepeai ca pe o lipsă, ca pe o îngrădire a libertăţii perioada de a dinainte de ‚89?

Nu, nu am resimţit nicio presiune. Ne făceam treaba cinstit şi corect.

Când a venit libertatea peste tine cum ai trăit acel moment?

Am zis că poate-poate o să fie mai bine. Şi acum, nu că sunt nostalgică, dar pare că am sperat degeaba.

De la Revoluţie ai vreo amintire marcantă?

În faţa casei din spate, la colţul ulicioarei, era tancul cu turela îndreptată fix spre noi. Tatăl tău era la Bucureşti, tu erai mică. Am stat cu o frică… Dar greul pentru noi a venit după 89’. La un an, doi, sălile de cinematograf s-au golit. Lumea stătea la televizor, îşi luau toţi video-uri, RomâniaFilm nu mai avea de unde finanţa reţeaua. Veneau câte 15 inşi în sală. Norocul meu a fost că am ieşit la pensie; în 1998. Ghinionul a fost că scăzuseră enorm salariile în cinematografie şi asta a influenţat şi pensia. Dar ne-am descurcat, ce să facem?

Cum se face că nu ai refuzat noile tehnologii? Ai smartphone, ai cont de Facebook, trimiţi mailuri.

Eu cred că are legătură, pe undeva, cu ce am lucrat. Într-un mediu cultural nu poţi să rămâi un înapoiat. Îţi place progresul, îţi place să descoperi, să înveţi. Chiar dacă vârsta nu stă pe loc.

Tu la 63 de ani ai avut prima dată computer în casă şi ai învăţat ce e ăla e-mail. Ai prins foarte repede.

Orice învăţam nou la calculator pentru mine era un succes. Şi mă bucura. Am prins una-alta din ce mi-aţi mai arătat voi şi apoi era şi plăcerea de a descoperi eu singură. Îmi pun mintea la treabă.

Cum ţi se par modelele promovate azi? Ai încredere în clasa politică?

Eu nu fac politică, dar urmăresc ce se întâmplă. De mule ori pare că lucrurile merg într-o direcţie greşită. Dar noi suntem „prea mici pentru un război atât de mare”.

Crezi că o să ieşim din nebuloasa despre care vorbeai, va mai dura mult?

Putem trece cu bine dacă în următorii ani, cât mai curând, vor ajunge în frunte doar oamenii ultra-competenţi. Cei cu integritate, care să nu îşi apere doar interesele personale. Toată mulţimea de oameni care îşi pune speranţele mereu în conducători, asta aşteaptă de la ei. Omul chiar sfinţeşte locul. Şi fiecare în funcţie de competenţele lui – omul potrivit la locul potrivit. Şi mai multă seriozitate şi respect.

În final am o curiozitate personală. Eu aşa cred că de la tine am moştenit plăcerea de a bucătări, să îi spunem. Iar tu găteşti foarte bine. Pentru tine a fost o plăcere sau mai degrabă o necesitate să găteşti?

Îmi făcea plăcere pentru că găteam pentru familia mea şi eram fericită că ei mâncau cu poftă ceea ce eu le-am pus eu masă. Deşi, banii erau puţini, ţineam mereu socoteala. Trebuia să mă încadrez în buget.

Care e secretul de a face mâncare bună cu resurse minime?

E moştenit de la mama. Ea, având patru copii, ştia mereu cum să facă să dea gust bun cu ingrediente puţine. Păi, ea dintr-o găină gătea câteva feluri de mâncare. Şi asta am făcut şi eu: mereu am gătit cu drag şi cu un echilibru.

Ce reţetă ai păstrat neschimbată de la mama ta?

Sarmalele.

Şi eu respect întru totul ce m-ai învăţat. Ce înseamnă pentru tine familia?

Eu am fost căsătorită de la 18 ani cu un singur bărbat. De 61 de ani, iacă-tă. Şi de atunci pentru mine familia a însemnat înţelegere perfectă. Familia a însemnat nici puţin, nici mult; a însemnat totul. Practic, familia a fost rostul de a trăi în armonie şi bucurie, în grijă unul pentru celălalt şi satisfacţia de a educa şi fiica şi nepoata. Gabi a fost un copil tare bun; şi cuminte, şi harnică, şi ambţioasă. Ne-a adus numai satisfacţii.

Ce te emoţionează?

Cel mai mult mă emoţionez când veniţi voi acasă. Tu şi părinţii tăi. Când ne întâlnim cu toţii de sărbători.

Disco `89. Povestea unei artiste uitate într-o arhivă inexistentă: Mihaela Runceanu

Diana PARPALEA

E plină traista cu povești. Unele au fost scrise și spuse de mii și mii de voci, iar altele doar povestite și oferite în popor din grai în grai. Pe unele le știm foarte bine, iar pe celelalte doar le-am auzit în treacăt, cândva. Au creat un mic țiuit în urechea noastră și apoi s-au evaporat ca și cum nu ar fi existat niciodată. Și sunt multe, prea multe cazuri de acest fel. Lucruri mari și povești despre vieți extraordinare care s-au terminat înainte să înceapă sau au plecat grăbite la locurile lor, tocmai când aveau să devină mai frumoase. Dar au existat, nu? Și atunci, de ce să nu le povestim? Să mai lăsam din când în când pe raftul cu cărți poveștile deja cunoscute și să luăm penița cu vârful fragil și să scriem despre ce nu s-a vorbit mai mult, pentru că merită.

            Așa cum a meritat și spectacolul „Disco `89: Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu”, de la Teatrul Apollo111, scris și regizat de Catinca Drăgănescu. Un spectacol documentat despre viața unei artiste care a plecat multe prea devreme din lumea ce nu o cunoaștea încă. Nu e un alt spectacol care vorbește despre ce rău o duceau oamenii în comunism, ci despre viața bântuită de frică a unui om, artist, din pricina vremurilor trecute. Se caută răspunsuri la întrebări ce nu au fost niciodată spuse, dar nu într-o cheie tezistă, la vânătoare de vinovați și victime.

            Catinca Drăgănescu și-a imaginat viața Mihaelei Runceanu în urma unei documentării amănunțite. Pune lupa pe un fragment din trecutul nostru cu scopul de a ne cunoaște mai bine pe noi, cei din prezent. Păstrează un limbaj artistic care nu vorbește doar generației care a trăit cu Mihaela Runceanu, ci și celor care nu au auzit până acum despre ea. Propune astfel un scenariu gândit să emoționeze, dar și să arhiveze în sufletele spectatorilor viața unui artist.

            Sunt puse cap la cap și relatate acțiunile care s-au întâmplat înaintea morții Mihaelei Runceanu. Se păstrează toate detaliile istorice: pereții cu ochi și urechi; turnătorii cărora li s-a promis o viață mai bună pentru că fac ceea ce fac; frica; revolta tinerilor; rebeliunea; frica, din nou; naivitatea; glumele cu „haz de necaz”; teama că ești mereu urmărit; și mereu: frica. Mihaela Runceanu, în propria casă, moare de 7 ori în 7 posibile scenarii, nici unul terminat. Ochii casei, poate, s-au făcut că nu mai văd, urechile s-au făcut că nu mai aud, iar turnătorii pare-se că s-au ascuns. Motive: Dragoste? Supraviețuire? Complot politic? Întâmplare? Crimă? Poate toate astea la un loc, dar și nici unul de mai sus, pentru că nu există nici un dosar deschis pentru moartea acestui om. E ca și cum nu s-ar fi întâmplat.

            E un spectacol compus din piese mici care împreună crează ceva: o frântură din trecut; o istorisire a unor vieți; imaginea pusă în ramă a unei societăți; un mic muzeu, deoarece au fost folosite accesoriile pe care artista le-a purtat; dar și un omagiu adus familiei. Publicului îi este oferită o bucată din ce ar fi fost Mihaela Runceanu, iar acest lucru e suficient, pentru că a fost cine și cum a fost ea mai bine.

            Exact acest lucru l-ar arătat și Oana Pușcatu, actrița ca a interpretat-o. Cu minimul de materiale video din concerte și singurul interviu la radio păstrat, Oana Puşcatu îmbracă hainele artistei și ne-o prezintă în umanitatea ei, cu temerile și bucuriile sale. Avem astfel personalitatea Mihaelei Runceanu ca om dezgustat de tăcere, dar discret cu viața sa; iar pe de altă parte o avem în față pe artista temătoare de singurătate, căutând siguranța pe care scena i-o oferă, care moare cu dragostea în suflet. Oana Pușcatu joacă între cele două ipostaze ale artistei și ne-o prezintă în cea mai sinceră formă a sa. Dă voce și viață nu unei femei care trebuie să devină eroină, ci uneia despre care ar fi frumos să știm că a fost într-adevăr.

            Spectacolul „Disco ’89: Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu” e despre nostalgia anilor pe care nu-i prea înțelegem, dar pe care îi căutăm în neștire. Poate că vibe-ul acelor ani e interesant de privit din ziua de azi, dar ei nu trebuie omagiaţi în nici un fel. De ce? Pentru că ceea ce i-a făcut să se nască a lăsat doar suferință în jurul celor care i-au trăit. E nostalgie, poate, doar dacă ne gândim cum ar fi fost dacă era altfel. Iar povestea spusă la Teatrul Apollo111 despre Mihaela Runceanu, care promite și o continuare, e despre bucurie și lacrimi.

Disco ’89: Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu

Apollo111

Text & regie: Catinca Drăgănescu
Scenografie: Gabi Albu & Marius Nițu
Video: Ana Cârlan
Muzică: Xenti Runceanu
Lumini: Marius Nițu
Sunet: Daniel Octavian Nae

Distribuție:
Oana Pușcatu
István Téglás
Silvana Negruțiu
Cristina Drăghici
Vlad Galer

Foto: Cornel Brad
Grafică: Diana Vasilescu

De vrobă cu Doamna Volfram/Tanti Tina/Tinica

Povestea Tincuţei Volfram

Tincuţa Volfram. S-a născut pe 14 februarie 1943, în comuna Cârlomâneşti, lângă Tecuci, judeţul Galaţi. Fiica Elenei (Marea) şi a lui Alexandru Diancov (Bunu Alecu). Mulţi o cunosc drept „Doamna Volfram, şefa de la Dacia”; pentru că a fost directoarea celui mai mare cinemotograf din Piteşti. Rudele o ştiu drept „tanti Tina” şi îi apreciază talentul culinar şi ospitalitatea. Pentru mine e „Tinica” – aşa i-am spus de dinainte să îmi aduc aminte. Şi e bunica mea. Nu e celebră, nu apare la televizor, nu a mai dat niciodată un interviu. Dar are o viaţă de poveste – nu de basm – care merită spusă. Nu e influencer, deşi dă sfaturi cu advărat de preţ şi are cont de Facebook şi adresă de mail. E fascinant cum o viaţă de om poate traversa istoria de la timpul aproximat după soare până la videocall-urile pe un alt continent. Totul trăit cu modestie, răbdare, ambiţie, muncă cinstită şi grijă pentru ceilalţi.

Episodul I – Copilăria

Povesteşte-mi, te rog, care e prima ta amintire.

Prima amintire o am de la 4 ani, 4 ani jumătate. Familia noastră nu era foarte bogată. Aveam tot ce ne trebuie şi aveam linişte. Noi am fost patru surori; eu fiind cea mai mică. Şi, în raport cu vârsta, aveam de făcut câte ceva prin casă. Nu eram lăsate să stăm degeaba. Fiecare după cât putea.

Ce însemna asta?

Eu de mică am cules fructe, am spălat câte o farfurie, am dat de mâncare la păsări.

De la ce vârstă?

Cam de pe-atunci; 4-5 ani.

Treburile de felul acesta erau cele mai uşoare?

Da. Surorile mai mari mergeau cu animalele la islaz, măturau curtea, aduceau apă. Aveam timpul plin. Dar numai după ce veneam de la şcoală şi ne terminam lecţiile.

Părinţii cu ce se ocupau?

Mama avea grijă de gospodărie şi de noi. Şi tata era administrator la o fermă agricolă a unuia dintre cei mai bogaţi oameni din comună. Tata a fost absolvent al Şcolii de Comerţ. Bunicii mei din partea tatălui avuseseră prăvălie şi mai multe rânduri de case în Tecuci, iar el de mic a fost băiat de prăvălie, cum se spunea. Tata a fost foarte harnic şi deştept. Se pricepea să lucreze cu oamenii şi tare mult îl iubeau. Niciodată nu i s-a spus „nea Alecu” sau „nea Diancov”. Toată lumea i-a spus mereu „domnul Diancov”. Chiar şi când se vorbea cu „tovarăşe”. Şi-a câştigat respectul. Şi respectul nu se impune; se câştigă.

Şi cum a ajuns în Cârlomăneşti?

S-a căsătorit cu mama. Era foarte harnică şi destul de bogată pentru nivelul de atunci al oamenilor din comună. Dar din familie de oameni foarte gosodari. Când s-a căsătorit cu tata mama avea cam 29-30 de ani.

Nu era cam târziu pentru o fată?

Da, era un pic mai târziu decât se obişnuia. Cam până în 25 de ani erai deja căsătorită. Dar te căsătoreai în funcţie de frumueţe şi de bogăţie.

Erau factorii decisivi?

Da, erau cele mai importante elemente. Chiar de multe ori bogăţia era pusă înaintea frumuseţii. Foarte rar să auzi de sentimente. Aşa se făceau atunci căsătoriile.

Surorile tale când s-au născut?

Mai întâi Maria – noi în familie îi spuneam Maricia – la 2-3 ani de când s-au căsătorit, apoi Margareta peste aproape 4 ani, după alţi 3 ani Despina şi eu, ultima, la alţi 3 ani distanţă. Iar eu cu Despina fiind cele mai mici am fost şi mai apropiate, făceam cele mai multe lucruri împreună, dar şi cele mai multe trăznăi.

Ce amintire ai despre voi două de când eraţi copii?

Prin 1946 au venit ruşii la noi în comună. Un regiment întreg. Mulţi militari. Şi-au aranjat ei tabăra în curtea unui conac abandonat. Aveau corturi şi popota – cu multe mese şi provizii. Dar până să ajung la povestea asta, trebuie să îţi spun că în primă fază lumea s-a speriat că vin ruşii. Oamenii au început să se ascundă, să fugă. Şi tata a fugit într-o pădure cu câteva lucruri, ce aveam şi noi mai de preţ – zestrea mamei în principal: perne cu puf, coverturi de lână, covoare – vaca, viţelul, caii şi căruţa. Noi, copiii, am rămas acasă cu mama. Şi, într-adevăr, ruşii mergeau din casă în casă. Dacă aveai mai mult de un animal, îţi luau din curte; porc, viţel, ce aveai. Unul îţi mai lăsau. În rest, toate mergeau la ei la popotă.

Dar găini nu luau?

Şi păsări. Dar păsări îţi mai lăsau. La noi toată lumea avea multe păsări. Cine nu avea păsări în curte era considerat leneş. Asta era hrana noastră. Nu aveam supermarket ca acuma. Aveam o cooperativă; aşa se numea „cooperativă de consum”. Mai luam un kilogram de zahăr, de orez. Ulei ne făceam singuri. Aveam fabrică de ulei în comună şi cultivam floarea soarelui fiecare. Duceam seminţele şi se presau acolo.

Care era atmosfera în sat când au venit soldaţii?

Eu, copil fiind, nu prea am înţeles ce însemna că „vin ruşii”. Dar când am văzut militari mulţi şi cu puşti la noi în curte am priceput că se întâmplă ceva periculos. Au intrat, s-au uitat peste tot. Noi am rămas pe loc, strânse lângă mama. N-au stat prea mult pentru că la noi nu aveau prea multe ce să vadă.

Tata cât a stat plecat?

Cam două săptămâni. Apoi a terminat ce îi dăduse mama de mâncare la el.

Şi nu aţi ştiut nimic de el în timpul ăsta?

Nu. Cum? A stat pitit acolo. A venit într-o noapte. Să mai ia nişte provizii. I-a dat mama nişte ouă, o bucăţică de brânză, pâine, ce avea în casă. Şi a plecat repede înapoi. Când a ajuns nu a mai găsit nimic. Îi furaseră tot. Căruţa cu toate animalele, tot, tot.

Dar nu au fost ruşii.

Ei, nu, de-ai noştri. L-au văzut, l-au urmărit, probabil, şi asta a fost. Mama plângea. Tata a rămas acasă. Şi domnul Nisipeanu, boierul la care lucra tata, ne-a ajutat. Ţin minte că ne-a dat o viţică. Dar cai şi căruţă nu am mai avut.

Să terminăm şi cu povestea despre tine şi sora ta.

Da. Noi, copii fiind, am fost fascinate de tabăra lor, de cum ridicau totul aşa de repede. Şi ne duceam să vedem. Nu mai văzusem aşa ceva. Erau şi foarte aproape de casa noastră. Şi eu cu Despina mergeam ţinându-ne de mână să ne uităm, aşa, mai de departe. Ni se părea aşa curios cum dormeau – nu aveau paturi, doar nişte salteluţe subţiri şi stăteau înşiraţi unul lângă altul. Două-trei zile ne-am dus să ne uităm la ei. Ziua plecau pe islaz unde făceau instrucţie. Se auzeau inclusiv bubuieli, făceau manevre. Şi, tot văzându-ne, un soldat de la popotă, într-o bună zi ne face semn cu mâna: „Idi suda!”. Am priceput noi că ne chema la el. Ne-am dus; sfiite, fricoase. Ne-am aşezat pe iarbă şi ne uitam la el. A luat o cutie mare de conservă – aveau camioane întregi de conserve de tot felul – cam la un kilogram jumătate să fi avut şi, cu un cui şi o bucată de sârmă, i-a făcut o toartă. Ca o găletuşă. Ne-a făcut câte două găletuşe mie şi Despinei şi ne-a umplut de la cazan câte una cu ciorbă şi una cu felul doi de mâncare. Fasole, varză, mâncare de cartofi – extraordinar de gustoase erau. Se spune că mâncarea de cazan e gustoasă, chiar aşa şi e. Eu de la ruşi am mâncat şi, într-adevăr, aşa de bune erau că mi-aduc şi acum aminte. A mâncat toată casa. Ruşilor le era milă de familiile necăjite. Dacă vedeau că tu nu ai de niciunele, luau de la unul care avea mai multe găini şi îţi dădeau câteva. Şi la soldatul ăsta ne-am dus şi a doua zi şi tot aşa, cât au stat ei acolo în fiecare zi ne-a dat de mâncare. La amiază ştiam şi mergeam. Ne spunea mama când se făcea timpul. Noi nu aveam ceas.

Cum măsuraţi timpul?

Ştia mama după soare, după umbra casei. Aproximativ – că e prânz, că e după-amiază. Apoi venea asfinţitul şi intram în casă; se făcea întuneric.

Când ai învăţat să citeşti ceasul?

Mai târziu. Când ne-am mutat la Tecuci.

Când s-a întâmplat asta?

Când au fugit boierii. Cred că în străinătate. Ori la Paris, ori prin Germania undeva. Au lăsat conacul, tot. Domnul Nisipeanu i-a spus lui tata ce urma să facă. Şi i-a propus să ne mutăm noi acolo. Mama nu prea voia. Dar, cumva, a împărţit gospodăria şi un an am stat acolo. Apoi s-au confiscat pământurile. Şi nu prea mai aveam cu ce să ne susţinem. Doar două hectare se lăsau. În rest a intrat totul la C.A.P. Şi tata s-a gândit aşa: dăm pământul nostru rămas să îl lucreze cineva – o soră de-a mamei – şi hai să ne mutăm la Tecuci. Acolo murise bunica, rămăseseră două camere în care locuise ea, aveam unde sta. Şi tocmai atunci a venit foametea.

Deci tu te-ai născut în plin război peste care a venit şi foametea. Cum v-aţi descurcat?

Eram la oraş. Maricica făcea deja şcoala de surori medicale. Făcea de acum practică în spital. Tare frumoasă era Maricia – avea un păr negru ondulat, era o splendoare.

Aşa e, ţin minte o fotografie cu ea de când era tânără.

Nu prea se făceau poze pe atunci.

Chiar. Când ai făcut prima poză?

Cred că atunci când mi-am scos buletinul. Nu erau aparate de fotografiat la noi. Cine să ne facă?

Te-am întrerupt. Scuze.

Aşa. Margareta era la şcoală. Iar eu cu Despina eram la grădiniţă. Lumea nu avea ce mânca, era dezastru. Dar tata s-a angajat, culmea, tot administrator, la o fabrică de pâine. Mama era acasă cu noi. Şi când venea tata aducea 2-3 lipii. Şi pâini, din când în când. Am avut mare noroc. Şi, tot ruşii, în perioada foametei, ajutau familiile sărace. Trimiteau la grădiniţe, de exemplu, pachete cu haine.

Câte rânduri de haine aveai?

Un rând. Ne dezbrăca mama, ne băga sub pătruă, le spăla şi când plecam, tot pe aceleaşi le luam. Vara nu aveam încălţăminte, mergeam desculţi. Iarna mergeam cu cioci croşetaţi de mama dintr-o lână groasă şi ne punea talpă dintr-un cauciuc gros. Şi la grădiniţă, într-o zi, ne-au îmbrăcat cu haine noi din cap până în picioare – de la lenjerie, şosete, pantaloni, bluză, palton verde, matlasat, caciuliţe legate sub bărbie, împletite, ghetuţe.  Când ne-am dus acasă nu ne-a mai cunoscut mama. A început să plângă de bucurie.

Şcoala cât dura pe atunci?

Şapte clase. Cum se fac acum opt, atunci erau doar şapte. Şi notele erau de la 1 la 5. Şi eu am avut 5 pe linie. Primele clase le-am făcut în Tecuci. Apoi ne-am întors la ţară pentru că s-au confiscat casele. Părinţii tatălui au fost declaraţi chiaburi şi pe noi ne-au mutat într-un fel de magazie, o cămăruţă. Aşa că ne-am întors la căsuţa noastră. Puteam creşte păsări acolo, aveam şi pământ cât de cât. Începuse colectivizarea şi tata vedea cu ochi buni asta pentru că fiecare primea după cât e de muncitor. Şi în funcţie de câte norme făceai, puteai să trăieşti bine.

Şi la şcoală cum a fost?

Eu am fost foarte hotărâtă să învăţ. Şi la şcoala primară şi la gimnaziu. Eram premiantă în fiecare an. Când am terminat şapte clase la serbarea de sfârşit de an, directorul şcolii a ţinut un discurs la care a plâns toată lumea: „Am onoarea să premiez un copil care, deşi are o situaţie destul de modestă, a reuşit să facă mare cinste acestei şcoli fiindcă are note şi medii care nu au mai fost întâlnite în şcoala noastră până acum – eleva Diancov Tincuţa”. Au aplaudat toţi ţăranii. Mama nu se mai oprea din hohot de plâns de bucurie. Eram îmbrăcată într-o bluză albă de stambă, croită de cineva din sat. Încropită mai mult. Domnul Irava, directorul şcolii, mi-a înmânat diploma, m-a pupat pe obraz, mă aplauda lumea. Şi am recitat o poezie.

Mai ţii minte ce poezie ai spus?

„M-a întrebat copilul într-o zi:/ Partidul ce-i, tu trebuie să ştii” – ce o mai felicitau pe mama; aţi crescut nişte copii buni, nişte fete aşa educate.

Şi apoi ai ajuns la Piteşti?

Da. Maricica s-a căsătorit şi ne-a luat pe mine şi pe Despina.

Care a fost trecerea de la ce ştiai tu din Cârlomâneşti la Piteşti?

Păi, ca de la ţară la oraş. Noi acasă nu aveam curent, stăteam seara la lumina lămpii cu gaz, apă  aduceam cu cobiliţa de la fântână, care nu era prea aproape. Era o fântână mare, cu şase teici – nişte recipiente mari din beton – din care curgeau două jeturi de apă. Era apă de izvor, proaspătă. Şi puneam cobiliţa pe umăr – am început să merg după apă pe la şapte-opt ani.

De la cobiliţă şi lampa cu gaz, ai trecut la electricitate şi telefon şi aparat foto şi acum la Internet şi televizor 8K şi videocall. Cum ai perceput toate astea?

Am mers progresiv cu toate. Apăreau pe rând, odată cu înaintarea în vârstă. Le-am învăţat pe parcurs. M-am adaptat pentru că mereu mi-a plăcut să învăţ câte ceva nou.

Şi evoluţia culinară de la pâinea adusă de tata la Mc’Donald’s cum e?

Pentru mine cea mai bună mâncare e gustul pe care mi-l aduc aminte din copilărie. Oricât am încercat, cât am căutat acum cu produse noi, nu l-am mai găsit. Ce făcea mama – duminica era ziua în care se tăia o pasăre; pui, curcă, gâscă. Mă întreba pe care să-l tăiem. Pentru mine toţi erau frumoşi, nu voiam să taie niciunul. Până la urmă cădeam la învoială. Şi mama era harnică şi pricepută, încât, cred că nu dura un sfert de oră să îl jumulească, să îl prâlească şi să îl porţioneze – parcă era magie. Apoi, îl săra, îl acoperea şi se ducea să culeagă o pestelcă de păstăi – un şorţ, adică. Pe un gard aveam fasole lată, galbenă, mare. Şi, în câteva minute, le curăţa, le spăla, le punea la fiert. Băga grătarul în jar, punea bucăţile de pui. Pe alt ochi era ceaunul de mămăligă. Peste păstăi pisa o căpăţână de usturoi, cu puţin ulei şi cu puiul fript, cu mămăligă – aveam o duminică pe cinste. Gustul ăla nu l-am mai întlnit. Din cauza chimicalelor. Aveam şi noi, roşii, ardei, vinete, de toate. Dar nu ştiu să fi pus vreodată azot sau altceva. Le prăşea şi atât. Nici nu le uda. Doar cât ploua.

Va urma…