d'E-pîn-geac

Neighborhood 3: Jumătate joc, jumătate realitate

Lumea se schimbă. Oamenii, valorile umane, relațiile, modul de a trăi, plăcerile, mediul; aproape tot. Nu am putea da vina pe noile tehnologii, deoarece datorită acestora s-au întâmplat și multe lucruri bune. Pericolul se declanșează când oamenii ajung să le venereze în locul realității. Și e mai pronunțat la adolescenți, lucru ce afectează negativ și relația părinte-copil.

„Neighborhood 3”, spectacolul produs de hub-ul cultural Point, în regia lui Eugen Gyemant, e despre o realitate alternativă. Acesta pune în fața publicului o problemă care până acum puțin timp părea că se aproprie inevitabil: meta-realitatea care vine să înlocuiască realitatea prezentă. Cel puțin asta reiese la suprafață, însă, în subtext, se citesc și teme mai profunde, precum relațiile tot mai defectuoase cu părinții, liberul-arbitru, forța omului de a da naștere unui lucru imaginar.

Într-un complex rezidențial în care fiecare casă se aseamănă cu cealaltă, construite în oglindă, cu reguli clare, scrise negru pe alb, despre când și cum trebuie tuns gazonul, liniștea și ordinea locatarilor se perturbă atunci când apare jocul „Neighborhood 3”. Jocul care are mapa construită identic cu cartierul, casele la fel, până și caracterele se aseamănă cu vecinii, urmează să fie o lecție învățată prea târziu pentru „playerii” care aleg să-l joace; ori mai bine zis: să-l trăiască.

Din punct de vedere vizual se observă un teren verde vertical, care se întinde și orizontal, ca o reflexie; un gazon, mai exact, conturat de un gărduleț mic alb cât să separe doar granița casei. Se disting astfel două planuri: cel al realității imediate și cel care se reflectă în mediul al doilea, cel al imaginației, respectiv al jocului. Eugen Gyemant alege să pună în oglindă și rolurile actorilor, existând o unitate între conceptul scenografic, semnat de Maria Nicola, și cel regizoral. Actrița Irina Antonie interpretează roluri de mamă; Cabiria Morgenstern este pe rând fiică și soră; Dan Rădulescu are rolurile de fiu și frate, iar lui Lucian Iftimie, pentru a acoperi membrii unei familii, îi revin personajele tatălui. Pe rând, fiecare prezintă o versiune de mamă, fiică, fiu și tată. Sunt clare două tabere: părinții îngrijorați de viitorul copiilor și copiii care se distanțează de părinți.

Irina Antonie este mama îngrijorată, neputincioasă, terifiată de neputința de a comunica cu propriul fiu. Este mama care joacă și rolul de tată. Este mama care încearcă să fie prietenă cu copilul său, chiar dacă uneori poate părea băgăcioasă. Deși tânără, actrița, reușește să transmită iubirea fără limite față de copilul său. E dureros de văzut cum are loc distanțarea dintre mamă și fiu, cum abia la final, când e totul prea târziu, se realizează cine este real și cine nu.

Dan Rădulescu este de mai multe ori fiul care pare că nu are o viață. Închis între patru pereți, retras de tot ce înseamnă relații interumane reale devine caracterul ideal pentru un joc: fără sentimente. Alteori, deși reușește să scape de nevoia de a juca, sfârșește tot prin a lua maneta de joc în mână. Un puști cu hanorac cu glugă, captiv în propria lume, dă curs imaginației sale, până aceasta devine reală. Abia în ultima secundă descoperă că mult căutata ușă de evadare din labirint era în casa lui adevărată, nu în ecranul cu pixeli. Actorul, deși nu are vârsta apropriată de cea a unui adolescent se joacă foarte frumos cu acest rol. Poate pentru că nu e vorba de vârstă, ci de maturitate, nevoia de a sublinia cât de repede își doresc să crească adolescenții – să devină sau să nu devină ca părinții lor. Cert este că în ambele cazuri nu vor să fie ceea ce sunt: copii.

Cabiria Morgenstern este fiica ce se transformă: de la fetița cu două codițe, cuminte și ascultătoare la tânăra rebelă, cu un comportament ușor masculinizat, puternic. Vrea să demonstreze că și fetele pot fi ca băieții. Ceea ce este corect. Adevărata luptă nu trebuie să o ducă, însă, cu ea însăși, ci cu tatăl sau fratele ei, pe care, mai mult sau mai puțin îi înfruntă. Actriței i se potrivesc aceste roluri, iar interpretarea este, astfel, naturală.

Lucian Iftimie, tatăl: cel blând și grijuliu vs. cel rău și crud vs. cel neutru și invizibil. Acestea sunt cele trei poziții pe care un tată le-ar putea avea într-o familie. Nu toate împreună, ci, doar separat. În această realitate alternativă tatăl pare fie caracterul bun dintr-un joc, fie caracterul „robot”, fie răufăcătorul care urmează să te omoare. Iar fiul și fiica trebuie să se descurce cu el. Lucian Iftime conține câte puțin din fiecare personaj, dar excelează în personajul crud și nebun, respectiv vecinul absurd. Odată cu el, ca un punct culminat, toată tragedia se îndreaptă spre final.

Toate aceste personaje, în ciuda străduinței, pierd în fața libertății de a alege. Ce anume? De a trăi. Este aproape absurd să te gândești că într-o zi nu vom mai distinge realitatea de imaginar. Așa cum a fost absurd să ne gândim că oamenii s-ar mai întoarce în trecut, pe vremea când pușca și sulița făceau legea. Și totuși: „Dacă ți-e frică de ceva, o să apară.”

POINT

Neighbourhood 3.

de Jenifer Haley

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Maria Nicola

Light&sound design: Dragos Petrisor

Artwork: Irina Bako

Fotografii: Hruby Carol

Distribuție: Irina Antonie, Cabiria Morgenstern, Lucian Iftime, Dan Rădulescu

Florica Ichim. Profesiune de credinţă şi puterea de a îndura

Criticii de teatru scriu articole; nu se scrie, prea des, despre ei. Mai ales atunci când lucrează aproape fără oprire, când îşi dedică viaţa profesiei, când adună o moştenire culturală bogată, când numele se confundă cu publicaţiile pe care le coordonează; atunci când sunt atât de prezenţi, când o breaslă întreagă le respectă autoritatea şi le admiră meritele, de ce ar mai fi nevoie să scrie cineva despre ei? Scrisul lor vorbeşte de la sine. Scrisul lor e cronica nescrisă a unei vieţi trăite în numele teatrului.

Florica Ichim e unul dintre aceste nume. Iar rândurile care se adună acum ordonate din litere apăsate pe tastatură sunt doar expresia recunoştinţei şi respectului, născută din nevoia de a face, a spune ceva în faţa unei plecări. Ceva ce ştim cu toţii. I-am cunoscut şi apreciat unanim puterea de muncă, i-am admirat mulţi dintre noi dârzenia, ambiţia şi încăpăţânarea de a construi un tezaur cultural în numele unui crez, câţiva îi ştiau umorul personal şi se bucurau de el, prea puţini îi descoperiseră candoarea şi doar câtorva le-a permis privilegiul de a-i deveni continuatori. Responsabilitatea lor e cea mai mare. Pentru că ce a început Florica Ichim nu e doar o fundaţie culturală, nu e doar o editură, nu e doar o revistă.

Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” şi Revista „Teatrul azi” înseamnă, datorită ei tradiţie şi conservare a timpului prezent al artei lui „Aici şi Acum”. Teatrul chiar se întâmplă doar azi. Doar acum. Iar prinderea între file şi coperte a acestui abur care scapă printre degete nu e un job printre altele. Pentru Florica Ichim a însemnat viaţa aşa cum a fost ea. Profesia i-a devenit profesiune de credinţă în care a investit o forţă impresionantă ce nu putea veni decât dintr-o pasiune colosală. Admiraţia pentru acest tăvlug de voinţă e lecţia de care avem nevoie pentru a înnoda propriul nostru fir de pasiune şi dedicare în lanţul istoriei teatrului românesc.

E greu să mai ai modele. Poate nici nu mai e nevoie. Iar Florica Ichim nu cred că şi-a propus să devină model, ci prin muncă şi fanatismul cel mai autentic pentru teatru a devenit exemplu. Poate astăzi e greu să mai crezi în ceva aşa cum a crezut în nevoia de a strânge în volume memoria teatrului românesc. Un raft lung din bibliotecă e plin cu cărţile care fie îi poartă semnătura, fie au fost scrise sub îngrijirea ei. Moştenirea de spirit pe care a lăsat-o, agonisind cu efort doar de ea ştiut, are valoarea unui arbore genealogic construit cu migală din generaţie în generaţie. Ne putem duce mai departe prezentul doar cunoscându-ne trecutul. Iar Florica Ichim ne-a ajutat pe fiecare dintre noi să nu venim de nicăieri.

O cunoşteam după timbrul unu tuşit tunat în sala de spectacol. Când vorbea la o lansare de carte simţeam nevoia să îmi îndrept spatele. Oricând o întâlneam un zâmbet plin de respect îmi însoţea o înclinare scurtă a capului. Mă impresiona devotamentul său de a traversa ţara în zig zag pentru a prezenta cărţile în teatre, la festivaluri şi evenimente culturale. Dincolo de severitatea şi seriozitatea sa îi găseai mereu acea duioşie emoţionantă atunci când vorbea despre teatru, actori, regizori, scenografi. Părea că i-a cunoscut pe toţi. Părea că e fascinată de anvergura artei lor şi, asemeni unui cavaler în armură care doboară balauri şi zmei de dragul gingaşei lui prinţese, la rândul său şi-a pus platoşa, a luat scutul şi sabia în mâini şi s-a pus în slujba lor.

A fi cu adevărat pasionat de profesia ta, a fi absorbit de vocaţia ta, astăzi pare un gest fie desuet, fie de fanatism exagerat. Cu greu ne mai lăsăm motivaţi de plăcerea de a lucra; suntem pragmatici, eficienţi şi atingem rapid targeturi. Dar în artă, în teatru, e nevoie de pasiune; e nevoie de fanatism. Cu minimul de efort nu se poate obţine maximul de efect decât pe scenă, în urma unei munci minuţioase, de chinez bătrân, în repetiţii. E încă una din iluziile teatrului. Aparenţa uşurinţei e un truc pe care experienţa şi vocaţia îl pun în trusa maeştirlor. Criticul de teatru trebuie să fie cu atât mai pasionat cu cât „scena” lui e foaia albă, pe care o umple în singurătate, lipsit de aplauze. Dacă nu ai nebunia dată de un crez pentru care să mergi până la capăt, dacă nu ai puterea de a îndura şi energia de a lupta, generozitatea de a te pune în slujba artiştior fără a-ţi pierde propria demnitate, dacă nu meriţi respectul unei bresle în care ego-urile concurează acerb pentru acest respect, nu e niciun capăt de lume. Eşti, doar, puţin mai trist. Florica Ichim a fost, însă, fericită în profesia pe care a slujit-o cu credinţă.

Când un om îi învaţă pe alţii fără ca măcar să ştie că o face, devine maestru. Suntem mulţi cei care nu am lucrat în preajma Floricăi Ichim, dar care am învăţat de la dumneaei câte o lecţie de profesionalism şi devotament, de modestie sau ambiţie, de luptă sau putere de a îndura. Cu recunoştinţă şi respect, mulţumesc!

unteatru suite

Nostalgia de cameră de hotel – spațiu fără de timp, unde n-ai mai fost, unde probabil n-o să te mai întorci – joacă rolul principal în debutul regizoral al lui Andrei Huțuleac. Cu aceeaşi candoare păstrată din postaza de actor pe scenă, construiește și de pe margine un univers mic, intim, teatral și cu umor foarte personal. Bineînțeles că nu putem vorbi despre dedesubturi uluitoare, dar nici nu avem nevoie de ele cu orice preț. „California suite” de la Unteatru nu pretinde profunzimi căutate, ci, la fel ca orice aventură de cameră de hotel plătită la oră, diluează timpul și pune pe masă o doză zdravănă și nepretențioasă de divertisment nici burlesc și nici ieftin.

Rolul de regizor îi priește lui Andrei Huțuleac, mai ales din prisma entuziasmului puțin vanitos de plasator care pur și simplu nu poate să stea în culise. Prezența sa îmbracă spectacolul într-o ramă simpatică, a cărei concluzie este inevitabilă: ce frumos e playlistul băiatului care face curat! Tot el tatonează al patrulea perete cu îndrăzneală și istețime. Dozajul de implicare directă în produsul final este intuit cu bun simț artistic și dublat de carismă scenică neintenționată. Trebuie să fie ceva al naibii de satisfăcător în a duce tava în propria regie.

Trupa deja închegată lasă impresia, în ansamblu, a unei comunităţi ce se desprinde de nava mamă și face propriile sale greșeli. Schimbarea de mediu nu le fură luciul, ci le dă un suflu ceva mai informal, în cadrul prietenos de la Unteatru. Studio-ul negru îi pune sub lumină simplă de bec cinstit, dar încă atât de consistent. Mă bucur mult și sper să joace mereu, măcar din când în când, împreună.

Spectacolul debutează ca o comedie de situație în care protagonistul transpiră mult. Din scriitură, prima scenă este cea mai ofertantă și mai dinamică – o mahmureală sinceră de amiază. Și prinde la public așa cum soția (Corina Moise) îl prinde pe soţ (Dan Rădulescu) cu o prostituată în pat. Notabilă este (culmea) Nicoleta Hâncu, antagonista perfectă și în somn, cu lejeritatea ei obraznică. Nici nu trebuie să facă prea multe ca să fure show-ul. Pe partea cealaltă a spectrului, Corina Moise rămâne strălucitoare în rolurile ei rigide, niciodată schematică, niciodată lipsită de acea bucățică recognoscibilă de feminitate umană.

Puțin autosuficient și prea sigur pe expresiile lui faciale, dar cu o mare mobilitate comică, Dan Rădulescu se ia în serios exact atât cât ar trebui și își face datoria de titirez scenic, cu care invariabil ții și pe care aproape că îl ierți. Banalizează cu candoare și vorbește cu inocență studiată, isteață, bine pusă în pagină şi regizoral. Desgur, există scurte deconectări între replici, ca și cum câteva cuvinte și motivații nu chiar îi aparțin protagonistului nostru.

Dacă prima scenă pornește de la înălțime, cea de-a doua nu se grăbește să o concureze, într-un slowburn pe-alocuri necontrolat. Atât Sorin Miron, cât și Nicoleta Hâncu sunt două grații, însă ritmul și lungimea scenei amenință să îi facă ocazional terni, plictisitori și hiper-teatrali (pe lângă doza cerută de partitură). Totuși, caracterul dezlânat devine un punct forte în cea de-a doua parte a scenei, când, deziluzionați și întorși de la decernarea Premiilor Oscar, totul ia alura unei migrene dezbrăcate de demnitate.

Aici, lumina spectacolului își arată măsura, simulând acea oră fermecătoare dintre prea târziu și mult prea devreme. Disperarea ei excentrică și disperarea lui rezervată dansează împreună, amândouă în rochii de gală. Între grotesc și duios, ambii actori fac slalom printre clișee. Nicoleta Hâncu are în mod inerent alura de divă maniacală, ceea ce se potrivește mănușă perspectivei de histrionică deprimată, proaspătă necâștigătoare de Oscar. Tocmai în contul potențialului ei (încă neatins), scena mai poate urca și de aici încolo. Și, la rândul său, Sorin Miron are ceva al lui care nu îi permite să se repete de la un spectacol la celălalt. Distincția caracteristică nu este redundantă, ci mereu oferă mai mult partiturii, chiar dacă scena acestei perechi este, încă, neîmplinită – poate şi din cauza aşteptărilor înalte.

A treia situație a spectacolului poate plictisi; cu iz de reclamă la Wilson, de moment de respiro dezechilibrat, în urma a două momente cu ceva tensiune în spate. Aici se resimte cel mai clar dialogul cumva steril, care conturează cu stângăcie situații, de altfel, bune, cu actori realmente buni. Comicul nu părăsește spectacolul, dar miza lipsește cu desăvârșire, iar energia actorilor scade considerabil.

Și, totuși, fără a fi un spectacol deosebit de șlefuit, „California suite” reușește să se facă simpatic într-un mod simplu, curat și cu personalitate proprie. Such a lovely place, such a lovely place – deși, încă, prea cuminte aşteptând să-și găsească avântul de care fiecare dintre artiștii implicați este capabil.

Unteatru

California suite

de Neil Simon

DISTRIBUȚIA (în ordinea apariției):

Dan Rădulescu

Corina Moise

Nicoleta Hâncu

Sorin Miron

Regia: Andrei Huțuleac

Costumele: Ariana Presan

Decorul: concept colectiv

Light design: Alex Medveghi

Traducerea: Tudor Lucanu

Mulțumiri: Carol Ionescu, Marian Pălie, Alin Florea

De vrobă cu Doamna Volfram/Tanti Tina/Tinica – Povestea Tincuţei Volfram

Episodul II – Viaţa

Câţi ani aveai când ai venit în Piteşti?

După ce terminasem şapte clase, pe mine nu mai aveau posibilitatea să mă ţină la şcoală, pentru că era deja Despina, la Piteşti. Şi mi-au spus să aştept, să stau acasă un an, să termine ea. Tot timpul o rugam pe mama să mă dea şi pe mine la Şcoala Agricolă – de acolo ieşeai tehnician agronom şi primeai automat şi loc de muncă. Dar ea nu era de acord pentru că făceai practică pe câmp, pe tractor. Trebuia să ştii să conduci tractorul. „Cum să te las eu pe tine cu tractoriştii ăia pe câmp?” – aşa zicea mama. Şi a rugat-o pe Maricica să mă ia la Piteşti, i-a scris, de fapt – atunci numai prin scrisori comunicam la distanţă.

Cât dura să ajungă o veste de la Cârlomăneşti la Piteşti?

Trecea şi o săptămână şi mai mult poate. Venea poştaşul din altă comună, de la Ghidigeni.

Ai făcut şcoala în Piteşti până la urmă?

Am dat examen la liceu. Dar n-am luat. Am picat la câteva sutimi. Am plâns, ţin minte, că o zbâcisem undeva la matematică. Şi m-am întors acasă. Pe drum am cunoscut un băiat – pe Fănică Chiperi. Era impegat de mişcare la Ilva Mică. Mă împrietenisem cu el, mai ieşeam la câte o nuntă. Dar până să se amurgească. Nu se stătea noaptea, ca acuma. Aşa erau nunţile pentru tineret.

Nunta era un fel de club?

Ei, era în curtea omului. Acolo jucam, mâncam. Aia era distracţia. Şi Fănică mă aducea acasă, stăteam de vorbă cu el. Stătea şi mama cu noi.

Deci nu rămâneaţi doar voi doi?

Cum aşa, nu. Mereu era şi mama.

Te lua de mână?

Nu. Stăteam şi vorbeam. De pomi, de găini, de ce ne pricepeam şi noi. Îmi mai aducea câte o punguţă cu bomboane. Dropsuri. Câte zece. Eu mă bucuram, mama îl plăcea şi ea. Dar au aflat şi părinţii lui, oameni foarte bogaţi. Şi s-a iscat scandal. Mama lui l-a căutat pe tata şi i-a zis că eu n-o să fiu niciodată nora ei, pentru că ei sunt dintr-o pătură socială diferită şi nu acceptă aşa ceva.

El nu a comentat nimic?

Şi-a luat bomboanele şi a plecat. Nu a mai avut ce face. Şi ca să îmi ia mie gândul de la Fănică m-au trimis iar la Piteşti. La o lună mi-a scris o colegă din comună că Fănică s-a căsătorit cu Vasilica lu’ Moise. Eu o cunoşteam – terminase Şcoala Financiară la Bârlad şi era contabilă. Iar tatăl ei era tâmplar la colectivă. Dar erau foarte bogaţi, oricum. Eu când am auzit că s-a căsătorit m-am frământat un timp, dar m-am resemnat. Şi Despina, cu soţul ei Fănel – un om miunat, extrordinar de bun era – mă luau cu ei peste tot. Ne plimbam, mergeam la cofetărie, la film. Şi într-o zi spune Fănel: „Hai să mergem la Cinema „Bucureşti”, am un prieten care lucrează acolo, am făcut armata cu el”. Şi prietenul era Bebi.

Mereu am vrut să întreb. Pe bunicul meu îl cheamă Ion în acte. Toată lumea îi spune nenea Bebe. Până la urmă cum e Bebe sau Bebi?

Bebi mi-a venit mie să-i spun. Doar eu îi spun aşa.

Mai ţii minte prima impresie pe care ţi-a făcut-o?

A întrebat Fănel de Bebe Volfram şi a coborât un om blond, alb ca laptele, o „albineaţă”, în maieu şi cu mâinile pline de muşchi, cum arată acum Dorian Popa. Când l-am văzut parcă am avut ca un instinct: cred că eu cu ăsta o să mă mărit. Şi am făcut noi cunoştinţă, ne-a invitat înăuntru, s-a dus şi a luat o haină albastră, de la uniformă, peste maieu. Şi ne-am aşezat: Fănel, Despina, eu şi hop şi el. S-a aşezat lângă mine. Eu mă tot uitam că îl ştiam în timpul seviciului, credeam că o să plece şi cine ştie cine se aşează lângă mine. Dar filmul a rulat, s-a terminat şi el nu a mai plecat.

Cine a fost mai îndrăzneţ? Tu sau el?

Păi cred că eu. După o săptămână venea alt film. Şi am rugat-o pe sora mea să mergem şi noi. Ea nu avea timp, dar mi-a dat bani să îmi iau eu bilet. Eu m-am dus, l-am chemat, că de acuma ştiam cum merge treaba. A venit, l-am rugat să îmi cumpere un bilet, am vrut să îi dau banii. El a refuzat. M-a poftit în sală. Pe loc bun, pe interval. Am mai stat noi de vorbă, sala s-a umplut. El iar nu a mai plecat. Iar a stat până s-a terminat filmul. M-a condus până acasă, a început să îmi povestească şi el despre viaţa lui. M-a invitat să ne vedem şi mâine.

Şi poimâine şi răspoimâine…

Nu. A fost altfel povestea. Am vorbit cu Despina care mi-a zis că sunt tânără, găsesc eu destui băieţi mai buni. Şi m-a descurajat. Am oprit chestia. Apoi a trebui să merg să îmi fac mutaţie la Poliţie. Şi acolo era un poliţist frumos, o splendoare. A intrat el cu mine în vorbă. Apoi la câteva zile mă întâlnesc cu el pe stradă. M-a recunoscut şi m-a invitat a doua zi să ne întâlnim. Iar îi spun Despinei. „Aoleu, e un fustangiu, umblă după fete, e un muieratic”. Şi nu m-am mai dus la întâlnire. L-am lăsat să aştepte. I-am povestit şi Maricicăi. Ş ea mi-a spus: „Pentru tine Bebe e băiatul bun. Să ai o prietenie, poate vă şi căsătoriţi. A avut o viaţă grea, o să ştie să te preţuiască. E muncitor, lucrează.” Şi m-am văzut iar cu el, mi-a adus bomboane – tot dropsuri, dar alt model, cu dungi. I-am zis că eu mănânc bomboane de ciocolată. Eu auzisem, doar, de bomboane de ciocolată. Nici nu mirosisem ciocolată. De unde? Dar mi-a adus. A venit a doua zi cu ele. Şi cam într-o lună ne-am hotărât să ne căsătorim. Eu împlinisem optsprezece ani.

Şi nu după multă vreme aveaţi şi copil.

Destul de repede, da. Pe Gabi. Eu şi Despina am născut aproape deodată. Mai întâi eu şi la două săptămâni a născut şi ea primul băiat, pe Adi. Bebi lucra, iar eu am stat doi ani acasă; aveam grijă şi de fată şi de bunica lui, cea care l-a crescut. Treisprezece ani a stat cu noi. Eu am îngrijit-o.

Când te-ai angajat?

Bebi fiind mereu foarte iubit de oameni, şeful lui m-a angajat şi pe mine operator proiecţionist pentru filmele de bandă îngustă. Mergeam la Liceul Industrial şi seara puneam filme elevilor de două ori pe săptămână. Apoi Gabi a crescut şi am dus-o la grădiniţă. Şi m-am angajat proiecţionist practicant la cinematograf. Mai întâi am lucrat la Cinema „Bucureşti”. Bebi nu mai lucra acolo, era revizor tehnic. Şi de câte două ori pe an mergeam câte 2-3 luni la cursuri, la Bucureşti. De fiecare dată veneam acasă cu 9 şi 10.

Tu aşa erai obişnuită.

Sigur. Apoi de la Cinema „Bucureşti” am trecut la Cinema „Modern”. Cabinele de proiecţie erau destul de precare. Era frig, nu aveam încălzire. Proiecţia se făcea cu cărbune, cu arc voltaic. Dacă se depărta cărbunele nu se mai vedea pe ecran. Trebuia să stai mereu cu mâna pe aparate. Cel mai greu, de fapt, era transportul filmului. La ora unsprezece noaptea când terminam, coboram cu toate cutiile de film – una singură avea 40-45 de kilograme – vorbeam din vreme să ne aştepte un taximetrist. Şi plecam la gară.

Ce se întmpla dacă nu ajungea filmul? Ţie ţi s-a întâmplat să nu îţi ajungă filmul?

Nu, nu exista aşa ceva.

Sau dacă făcea pană taxiul?

Luam filmul în mână şi alergam cu el până la gară pe jos.

Deci în atâţia zeci de ani nu s-a întâmplat să nu vină filmul la timp?

Nu. Pierdeai locul de muncă dacă din cauza ta întârzia filmul.

La Cinema „Dacia” cum ai ajuns?

A venit director la noi, la cinematografie, domnul Necula. Era un om foarte gospodar – el a renovat toate cinematografele din Piteşti, a adus scaune tapiţate în săli. Şi el a zis: „Tovarăşa Tincuţa este aerisită la minte”. Era foarte mulţumit de mine. Mă aprecia foarte mult. Şi m-a sfătuit să dau la liceu.

Câţi ani aveai?

Treizeci şi ceva.

Îţi plăcea munca ta?

Îmi plăcea, dar la cabină îmi era frică de curentul electric.

Mai ţii minte care e primul film pe care l-ai văzut?

Cred că „Vagabondul”.

Ţi se întâmpla să vezi un film de mai multe ori?

Le vedeam pe toate de câte ori rulau. Era obligaţie de serviciu. Urmăream prin vizetă ecranul.

Şi nu te plictiseai?

De multe ori nu mai urmăream imaginea, ce se întâmpla propriu-zis. Urmăream lumina. Era răspundere. În sală erau sute de oameni. Verificam şi ordinea bobinelor, să nu le încurcăm, să punem finalul la mijlocul filmului.

Ai păţit aşa ceva?

Nu, niciodată. Altceva mi s-a întâmplat odată. Am pus bobina şi, poate din neatenţie, eram şi singură în cabină – deja nu mai erau cărbuni, erau lămpi cu xenon – nu am prins cum trebuie pe o rolă pelicula. Şi în loc să se adune, să se înfăşoare pe tambur, a curs morman lângă aparat. Când m-am dezmeticit eu m-am şi speriat că am văzut ceva mare, negru, jos. Era îngrozitor de încurcat, nu îi mai dădeam de capăt. M-am pus pe plâns. Când, aud că vine cineva. Îmi bubuia inima, cine ştie cine mă găsea acolo cu filmul distrus pe jos. Când-colo, Bebi era. Uşor, uşor, l-a descurcat, l-a pus pe o rolă goală, apoi l-a lipit, a rezolvat. Dacă nu îl repara, ani de zile trebuia să plătim paguba asta. Se întâmpla să vină imputaţii – „S-au periclitat 2m, 5m, 15m din cutare film, sunteţi bun de plată, se va reţine din salariu”. Îţi tremura sufletul.

La liceu cum a fost?

Eu am făcut liceul la seral; Liceul Economic şi Drept Administrativ. De la 17:00 începeam cursurile până seara la 20:00-21:00. Cinci ani a durat.

Cum era o zi pentru tine, când le rezolvai pe toate?

Mă trezeam la ora 5:00. La ora 7:00 începeam serviciul – opt ore. La 15:00 plecam, de multe ori aveam şedinţe şi de acolo mă duceam direct la cursuri. Rareori mai ajungeam puţin şi acasă la prânz. Şi seara veneam acasă şi mă apucam de treabă – gătit, spălat, călcat.

La cât adormeai?

Că era 01:00, că era 02:00, altădată şi la 03:00. Şi sâmbăta se muncea atunci. Doar duminica era liber.

Te întreb pentru că acum toată lumea are bournout…

Asta ce e?

Pe scurt. Epuizare. Şi tu cu atâtea de făcut nu ai fost nici epuizată, nici nu ai avut anxietate, nici depresie…

Nu, nu, nu. Deloc. Le făceam pe toate cu plăcere şi cu drag. Mă duceam la şcoală, învăţam. Avantajul a fost că puteam să învăţ la cabină. Cât dura bobina buchiseam.

După liceu ce s-a întâmplat?

Am luat Bac-ul cu notă mare şi s-a pensionat şeful Cinematografului „Dacia”. Era cel mai modern cinematograf din Piteşti. Celelalte erau în clădiri vechi. „Dacia” s-a construit cel mai recent şi era şi cel mai mare. Am fost numită şefă şi am fost din start pusă pe treabă şi ambţionată. Asta îmi dorisem – să fiu şef de unitate.

Care crezi că a fost cea mai mare calitate a ta?

Ambiţia. Categoric, ambiţia. Şi hărnicia şi dăruirea. În momentul acela erau 22 de angajaţi. De la cel mai mic detaliu, totul trebuia să treacă prin filtrul meu. Aşa mi-am propus. Ţineam cont şi de om, de ce poate fiecare, şi am vrut şi să le insuflu să fie toţi după modelul meu.

Practic, în termeni actuali, tu ai fost manager. Te implicai, nu erai doar şef în birou.

Absolut. Coordonam tot. Dar atunci aşa se spunea: şef de unitate. În primul rând, ce le-am impus a fost cinstea. La casierie se putea fura foarte uşor. Am zis aşa: „Pe cel pe care îl prind că e necinstit – nu spuneam hoţ – îi fac referat să fie dat afară.” Asta am spus în prima zi. Corectitudine, punctualitate, asta le-am cerut. Şi respect. Respect reciproc.

Tot în termeni din 2022: ce strategii manageriale ai mai folosit?

De exemplu, când se făceau programările la Bucureşti, eu mă interesam din ziare, mă documentam şi ştiam ce filme să cer. Nu era indiferent câţi spectatori vin în sală. Aveam plan de îndeplinit. Şi la „Dacia” era cel mai mare plan din judeţ. Iar eu ceream să înlocuiesc filmele mai puţin cerute cu cele care mergeau cel mai bine.

Ce filme mergeau cel mai bine?

Filmele indiene şi cele americane.

Rulau, deci, şi filme americane?

Mai rar, dar când intrau în circuit era bătaie pe ele. Atunci se bătea monedă mai mult pe filmul românesc. Trebuia să faci cele mai multe încasări cu filme româneşti.

Cum te descurcai?

Lumea venea, actorii erau foarte iubiţi. Dar abia după ora 15:00 se umplea sala, după ce veneau oamenii de la serviciu. Şi în prima parte a zilei programam şcoli, în funcţie de ce se preta pentru fiecare nivel.

Ce filme româneşti au avut cel mai mare succes?

„B.D.-urile” au rupt. Iar „Nea Mărin miliardar” ţin mine că îl dădeam şi de la 23:00 la 01:00 noaptea. Rula toată ziua din două în două ore şi ultimul spectacol începea la 23:00.

Povesteşte-mi despre un succes al tău în carieră, te rog.

Eram singura unitate din judeţ care, în fiecare an, sărbătorea ziua de naştere a lui Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie. Prima dată când am organizat festivitatea îmi aduc aminte că am mers la Palatul Culturii, l-am rugat pe director să mă ajute, şi am luat un vinyl de la arhivă cu „Deşteaptă-te române”.

În plină perioadă comunistă.

Da. Noi eram singurul cinematograf care avea magnetofon. Şi am transpus pe bandă de magnetofon imprimarea. În ziua respectivă am programat să ruleze un film istoric: „Iancu Jianu” cu Adrian Pintea. În sală am adus în a doua jumătate, cam două sute de locuri, numai elevi de la Şcoala Militară „Mihai Viteazu”, discutasem cu domnul comandant de acolo. În prima parte a sălii erau plătitori de bilet de la casă în primele trei rânduri şi în rest elevi de liceu – ca să aibă ce învăţa. În deschidere au vorbit un profesor de la Muzeul Judeţean şi comandantul de la „Mihai Viteazu”. După ce au ţinut fiecare câte un mic discurs despre importanţa zilei de 15 ianuarie, am făcut semn sus la cabină şi a început „Deşteaptă-te române”. În momentul ăla toţi elevii militari s-au ridicat în picioare, cu mâna la chipiu şi au început să cânte.

Ştiau versurile.

Da. Şi apoi s-au ridicat şi elevii de liceu. Toată sala a cântat tot cântecul. Şi la final au aplaudat minute în şir. A doua zi s-a scris espre eveniment în toate ziarele locale şi cu felicitări. Ea am încercat mereu să fac şi educaţie prin film. Şi am fost foarte apreciată pentru asta. Altă dată, când rula „Zestrea Domniţei Ralu” am colaborat cu directorul Muzelui de la Goleşi şi am făcut o expoziţie în holul cinematografului. Au adus obiecte şi costume tradiţionale, le-au aranjat – pentru perioada aia era mare lucru.

Acum se pune mare preţ pe colaborări între instituţii, pe creativitate; tu făceai asta de acum patruzeci de ani. Din proprie iniţiativă?

Da şi cu o bună relaţie interumană cu ceilalţi directori şi Preşedintele Comitetului Judeţean de Cultură, domnul Petre Popa.

Aş vrea să te întreb ceva legat de cum percepi tu relaţiile între oameni. Pe timpul războiului, al foametei, apoi în comunism, oamenii erau mai solidari decât acum?

Da, cum să nu, ne ajutam între noi, ne cunoşteam mai bine, aşa, om cu om. Acum suntem mai dezbinaţi. Mai individualişti. Parcă avem o reţinere, o doză mai mare de răutate.

De ce crezi că s-a întâmplat asta?

Fiecare s-a gândit că are şansa, după Revoluţie, să realizeze ceva mai bun, mai măreţ, să ajungă mai departe. Şi apoi s-au văzut în faţa faptului împlinit; nu am câştigat mai nimic şi suntem într-o mare nebuloasă. Nu am reuşit să desluşim mare lucru nici acum. Parcă nu ne-am trezit bine – încotro s-o apucăm, ce e de făcut. Nu avem un scop bine definit.

Tu percepeai ca pe o lipsă, ca pe o îngrădire a libertăţii perioada de a dinainte de ‚89?

Nu, nu am resimţit nicio presiune. Ne făceam treaba cinstit şi corect.

Când a venit libertatea peste tine cum ai trăit acel moment?

Am zis că poate-poate o să fie mai bine. Şi acum, nu că sunt nostalgică, dar pare că am sperat degeaba.

De la Revoluţie ai vreo amintire marcantă?

În faţa casei din spate, la colţul ulicioarei, era tancul cu turela îndreptată fix spre noi. Tatăl tău era la Bucureşti, tu erai mică. Am stat cu o frică… Dar greul pentru noi a venit după 89’. La un an, doi, sălile de cinematograf s-au golit. Lumea stătea la televizor, îşi luau toţi video-uri, RomâniaFilm nu mai avea de unde finanţa reţeaua. Veneau câte 15 inşi în sală. Norocul meu a fost că am ieşit la pensie; în 1998. Ghinionul a fost că scăzuseră enorm salariile în cinematografie şi asta a influenţat şi pensia. Dar ne-am descurcat, ce să facem?

Cum se face că nu ai refuzat noile tehnologii? Ai smartphone, ai cont de Facebook, trimiţi mailuri.

Eu cred că are legătură, pe undeva, cu ce am lucrat. Într-un mediu cultural nu poţi să rămâi un înapoiat. Îţi place progresul, îţi place să descoperi, să înveţi. Chiar dacă vârsta nu stă pe loc.

Tu la 63 de ani ai avut prima dată computer în casă şi ai învăţat ce e ăla e-mail. Ai prins foarte repede.

Orice învăţam nou la calculator pentru mine era un succes. Şi mă bucura. Am prins una-alta din ce mi-aţi mai arătat voi şi apoi era şi plăcerea de a descoperi eu singură. Îmi pun mintea la treabă.

Cum ţi se par modelele promovate azi? Ai încredere în clasa politică?

Eu nu fac politică, dar urmăresc ce se întâmplă. De mule ori pare că lucrurile merg într-o direcţie greşită. Dar noi suntem „prea mici pentru un război atât de mare”.

Crezi că o să ieşim din nebuloasa despre care vorbeai, va mai dura mult?

Putem trece cu bine dacă în următorii ani, cât mai curând, vor ajunge în frunte doar oamenii ultra-competenţi. Cei cu integritate, care să nu îşi apere doar interesele personale. Toată mulţimea de oameni care îşi pune speranţele mereu în conducători, asta aşteaptă de la ei. Omul chiar sfinţeşte locul. Şi fiecare în funcţie de competenţele lui – omul potrivit la locul potrivit. Şi mai multă seriozitate şi respect.

În final am o curiozitate personală. Eu aşa cred că de la tine am moştenit plăcerea de a bucătări, să îi spunem. Iar tu găteşti foarte bine. Pentru tine a fost o plăcere sau mai degrabă o necesitate să găteşti?

Îmi făcea plăcere pentru că găteam pentru familia mea şi eram fericită că ei mâncau cu poftă ceea ce eu le-am pus eu masă. Deşi, banii erau puţini, ţineam mereu socoteala. Trebuia să mă încadrez în buget.

Care e secretul de a face mâncare bună cu resurse minime?

E moştenit de la mama. Ea, având patru copii, ştia mereu cum să facă să dea gust bun cu ingrediente puţine. Păi, ea dintr-o găină gătea câteva feluri de mâncare. Şi asta am făcut şi eu: mereu am gătit cu drag şi cu un echilibru.

Ce reţetă ai păstrat neschimbată de la mama ta?

Sarmalele.

Şi eu respect întru totul ce m-ai învăţat. Ce înseamnă pentru tine familia?

Eu am fost căsătorită de la 18 ani cu un singur bărbat. De 61 de ani, iacă-tă. Şi de atunci pentru mine familia a însemnat înţelegere perfectă. Familia a însemnat nici puţin, nici mult; a însemnat totul. Practic, familia a fost rostul de a trăi în armonie şi bucurie, în grijă unul pentru celălalt şi satisfacţia de a educa şi fiica şi nepoata. Gabi a fost un copil tare bun; şi cuminte, şi harnică, şi ambţioasă. Ne-a adus numai satisfacţii.

Ce te emoţionează?

Cel mai mult mă emoţionez când veniţi voi acasă. Tu şi părinţii tăi. Când ne întâlnim cu toţii de sărbători.

Disco `89. Povestea unei artiste uitate într-o arhivă inexistentă: Mihaela Runceanu

E plină traista cu povești. Unele au fost scrise și spuse de mii și mii de voci, iar altele doar povestite și oferite în popor din grai în grai. Pe unele le știm foarte bine, iar pe celelalte doar le-am auzit în treacăt, cândva. Au creat un mic țiuit în urechea noastră și apoi s-au evaporat ca și cum nu ar fi existat niciodată. Și sunt multe, prea multe cazuri de acest fel. Lucruri mari și povești despre vieți extraordinare care s-au terminat înainte să înceapă sau au plecat grăbite la locurile lor, tocmai când aveau să devină mai frumoase. Dar au existat, nu? Și atunci, de ce să nu le povestim? Să mai lăsam din când în când pe raftul cu cărți poveștile deja cunoscute și să luăm penița cu vârful fragil și să scriem despre ce nu s-a vorbit mai mult, pentru că merită.

Așa cum a meritat și spectacolul „Disco `89: Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu”, de la Teatrul Apollo111, scris și regizat de Catinca Drăgănescu. Un spectacol documentat despre viața unei artiste care a plecat multe prea devreme din lumea ce nu o cunoaștea încă. Nu e un alt spectacol care vorbește despre ce rău o duceau oamenii în comunism, ci despre viața bântuită de frică a unui om, artist, din pricina vremurilor trecute. Se caută răspunsuri la întrebări ce nu au fost niciodată spuse, dar nu într-o cheie tezistă, la vânătoare de vinovați și victime.

Catinca Drăgănescu și-a imaginat viața Mihaelei Runceanu în urma unei documentării amănunțite. Pune lupa pe un fragment din trecutul nostru cu scopul de a ne cunoaște mai bine pe noi, cei din prezent. Păstrează un limbaj artistic care nu vorbește doar generației care a trăit cu Mihaela Runceanu, ci și celor care nu au auzit până acum despre ea. Propune astfel un scenariu gândit să emoționeze, dar și să arhiveze în sufletele spectatorilor viața unui artist.

Sunt puse cap la cap și relatate acțiunile care s-au întâmplat înaintea morții Mihaelei Runceanu. Se păstrează toate detaliile istorice: pereții cu ochi și urechi; turnătorii cărora li s-a promis o viață mai bună pentru că fac ceea ce fac; frica; revolta tinerilor; rebeliunea; frica, din nou; naivitatea; glumele cu „haz de necaz”; teama că ești mereu urmărit; și mereu: frica. Mihaela Runceanu, în propria casă, moare de 7 ori în 7 posibile scenarii, nici unul terminat. Ochii casei, poate, s-au făcut că nu mai văd, urechile s-au făcut că nu mai aud, iar turnătorii pare-se că s-au ascuns. Motive: Dragoste? Supraviețuire? Complot politic? Întâmplare? Crimă? Poate toate astea la un loc, dar și nici unul de mai sus, pentru că nu există nici un dosar deschis pentru moartea acestui om. E ca și cum nu s-ar fi întâmplat.

E un spectacol compus din piese mici care împreună crează ceva: o frântură din trecut; o istorisire a unor vieți; imaginea pusă în ramă a unei societăți; un mic muzeu, deoarece au fost folosite accesoriile pe care artista le-a purtat; dar și un omagiu adus familiei. Publicului îi este oferită o bucată din ce ar fi fost Mihaela Runceanu, iar acest lucru e suficient, pentru că a fost cine și cum a fost ea mai bine.

Exact acest lucru l-ar arătat și Oana Pușcatu, actrița ca a interpretat-o. Cu minimul de materiale video din concerte și singurul interviu la radio păstrat, Oana Puşcatu îmbracă hainele artistei și ne-o prezintă în umanitatea ei, cu temerile și bucuriile sale. Avem astfel personalitatea Mihaelei Runceanu ca om dezgustat de tăcere, dar discret cu viața sa; iar pe de altă parte o avem în față pe artista temătoare de singurătate, căutând siguranța pe care scena i-o oferă, care moare cu dragostea în suflet. Oana Pușcatu joacă între cele două ipostaze ale artistei și ne-o prezintă în cea mai sinceră formă a sa. Dă voce și viață nu unei femei care trebuie să devină eroină, ci uneia despre care ar fi frumos să știm că a fost într-adevăr.

Spectacolul „Disco ’89: Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu” e despre nostalgia anilor pe care nu-i prea înțelegem, dar pe care îi căutăm în neștire. Poate că vibe-ul acelor ani e interesant de privit din ziua de azi, dar ei nu trebuie omagiaţi în nici un fel. De ce? Pentru că ceea ce i-a făcut să se nască a lăsat doar suferință în jurul celor care i-au trăit. E nostalgie, poate, doar dacă ne gândim cum ar fi fost dacă era altfel. Iar povestea spusă la Teatrul Apollo111 despre Mihaela Runceanu, care promite și o continuare, e despre bucurie și lacrimi.

Disco ’89: Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu

Apollo111

Text & regie: Catinca Drăgănescu
Scenografie: Gabi Albu & Marius Nițu
Video: Ana Cârlan
Muzică: Xenti Runceanu
Lumini: Marius Nițu
Sunet: Daniel Octavian Nae

Distribuție:
Oana Pușcatu
István Téglás
Silvana Negruțiu
Cristina Drăghici
Vlad Galer

Foto: Cornel Brad
Grafică: Diana Vasilescu

De vrobă cu Doamna Volfram/Tanti Tina/Tinica

Povestea Tincuţei Volfram

Tincuţa Volfram. S-a născut pe 14 februarie 1943, în comuna Cârlomâneşti, lângă Tecuci, judeţul Galaţi. Fiica Elenei (Marea) şi a lui Alexandru Diancov (Bunu Alecu). Mulţi o cunosc drept „Doamna Volfram, şefa de la Dacia”; pentru că a fost directoarea celui mai mare cinemotograf din Piteşti. Rudele o ştiu drept „tanti Tina” şi îi apreciază talentul culinar şi ospitalitatea. Pentru mine e „Tinica” – aşa i-am spus de dinainte să îmi aduc aminte. Şi e bunica mea. Nu e celebră, nu apare la televizor, nu a mai dat niciodată un interviu. Dar are o viaţă de poveste – nu de basm – care merită spusă. Nu e influencer, deşi dă sfaturi cu advărat de preţ şi are cont de Facebook şi adresă de mail. E fascinant cum o viaţă de om poate traversa istoria de la timpul aproximat după soare până la videocall-urile pe un alt continent. Totul trăit cu modestie, răbdare, ambiţie, muncă cinstită şi grijă pentru ceilalţi.

Episodul I – Copilăria

Povesteşte-mi, te rog, care e prima ta amintire.

Prima amintire o am de la 4 ani, 4 ani jumătate. Familia noastră nu era foarte bogată. Aveam tot ce ne trebuie şi aveam linişte. Noi am fost patru surori; eu fiind cea mai mică. Şi, în raport cu vârsta, aveam de făcut câte ceva prin casă. Nu eram lăsate să stăm degeaba. Fiecare după cât putea.

Ce însemna asta?

Eu de mică am cules fructe, am spălat câte o farfurie, am dat de mâncare la păsări.

De la ce vârstă?

Cam de pe-atunci; 4-5 ani.

Treburile de felul acesta erau cele mai uşoare?

Da. Surorile mai mari mergeau cu animalele la islaz, măturau curtea, aduceau apă. Aveam timpul plin. Dar numai după ce veneam de la şcoală şi ne terminam lecţiile.

Părinţii cu ce se ocupau?

Mama avea grijă de gospodărie şi de noi. Şi tata era administrator la o fermă agricolă a unuia dintre cei mai bogaţi oameni din comună. Tata a fost absolvent al Şcolii de Comerţ. Bunicii mei din partea tatălui avuseseră prăvălie şi mai multe rânduri de case în Tecuci, iar el de mic a fost băiat de prăvălie, cum se spunea. Tata a fost foarte harnic şi deştept. Se pricepea să lucreze cu oamenii şi tare mult îl iubeau. Niciodată nu i s-a spus „nea Alecu” sau „nea Diancov”. Toată lumea i-a spus mereu „domnul Diancov”. Chiar şi când se vorbea cu „tovarăşe”. Şi-a câştigat respectul. Şi respectul nu se impune; se câştigă.

Şi cum a ajuns în Cârlomăneşti?

S-a căsătorit cu mama. Era foarte harnică şi destul de bogată pentru nivelul de atunci al oamenilor din comună. Dar din familie de oameni foarte gosodari. Când s-a căsătorit cu tata mama avea cam 29-30 de ani.

Nu era cam târziu pentru o fată?

Da, era un pic mai târziu decât se obişnuia. Cam până în 25 de ani erai deja căsătorită. Dar te căsătoreai în funcţie de frumueţe şi de bogăţie.

Erau factorii decisivi?

Da, erau cele mai importante elemente. Chiar de multe ori bogăţia era pusă înaintea frumuseţii. Foarte rar să auzi de sentimente. Aşa se făceau atunci căsătoriile.

Surorile tale când s-au născut?

Mai întâi Maria – noi în familie îi spuneam Maricia – la 2-3 ani de când s-au căsătorit, apoi Margareta peste aproape 4 ani, după alţi 3 ani Despina şi eu, ultima, la alţi 3 ani distanţă. Iar eu cu Despina fiind cele mai mici am fost şi mai apropiate, făceam cele mai multe lucruri împreună, dar şi cele mai multe trăznăi.

Ce amintire ai despre voi două de când eraţi copii?

Prin 1946 au venit ruşii la noi în comună. Un regiment întreg. Mulţi militari. Şi-au aranjat ei tabăra în curtea unui conac abandonat. Aveau corturi şi popota – cu multe mese şi provizii. Dar până să ajung la povestea asta, trebuie să îţi spun că în primă fază lumea s-a speriat că vin ruşii. Oamenii au început să se ascundă, să fugă. Şi tata a fugit într-o pădure cu câteva lucruri, ce aveam şi noi mai de preţ – zestrea mamei în principal: perne cu puf, coverturi de lână, covoare – vaca, viţelul, caii şi căruţa. Noi, copiii, am rămas acasă cu mama. Şi, într-adevăr, ruşii mergeau din casă în casă. Dacă aveai mai mult de un animal, îţi luau din curte; porc, viţel, ce aveai. Unul îţi mai lăsau. În rest, toate mergeau la ei la popotă.

Dar găini nu luau?

Şi păsări. Dar păsări îţi mai lăsau. La noi toată lumea avea multe păsări. Cine nu avea păsări în curte era considerat leneş. Asta era hrana noastră. Nu aveam supermarket ca acuma. Aveam o cooperativă; aşa se numea „cooperativă de consum”. Mai luam un kilogram de zahăr, de orez. Ulei ne făceam singuri. Aveam fabrică de ulei în comună şi cultivam floarea soarelui fiecare. Duceam seminţele şi se presau acolo.

Care era atmosfera în sat când au venit soldaţii?

Eu, copil fiind, nu prea am înţeles ce însemna că „vin ruşii”. Dar când am văzut militari mulţi şi cu puşti la noi în curte am priceput că se întâmplă ceva periculos. Au intrat, s-au uitat peste tot. Noi am rămas pe loc, strânse lângă mama. N-au stat prea mult pentru că la noi nu aveau prea multe ce să vadă.

Tata cât a stat plecat?

Cam două săptămâni. Apoi a terminat ce îi dăduse mama de mâncare la el.

Şi nu aţi ştiut nimic de el în timpul ăsta?

Nu. Cum? A stat pitit acolo. A venit într-o noapte. Să mai ia nişte provizii. I-a dat mama nişte ouă, o bucăţică de brânză, pâine, ce avea în casă. Şi a plecat repede înapoi. Când a ajuns nu a mai găsit nimic. Îi furaseră tot. Căruţa cu toate animalele, tot, tot.

Dar nu au fost ruşii.

Ei, nu, de-ai noştri. L-au văzut, l-au urmărit, probabil, şi asta a fost. Mama plângea. Tata a rămas acasă. Şi domnul Nisipeanu, boierul la care lucra tata, ne-a ajutat. Ţin minte că ne-a dat o viţică. Dar cai şi căruţă nu am mai avut.

Să terminăm şi cu povestea despre tine şi sora ta.

Da. Noi, copii fiind, am fost fascinate de tabăra lor, de cum ridicau totul aşa de repede. Şi ne duceam să vedem. Nu mai văzusem aşa ceva. Erau şi foarte aproape de casa noastră. Şi eu cu Despina mergeam ţinându-ne de mână să ne uităm, aşa, mai de departe. Ni se părea aşa curios cum dormeau – nu aveau paturi, doar nişte salteluţe subţiri şi stăteau înşiraţi unul lângă altul. Două-trei zile ne-am dus să ne uităm la ei. Ziua plecau pe islaz unde făceau instrucţie. Se auzeau inclusiv bubuieli, făceau manevre. Şi, tot văzându-ne, un soldat de la popotă, într-o bună zi ne face semn cu mâna: „Idi suda!”. Am priceput noi că ne chema la el. Ne-am dus; sfiite, fricoase. Ne-am aşezat pe iarbă şi ne uitam la el. A luat o cutie mare de conservă – aveau camioane întregi de conserve de tot felul – cam la un kilogram jumătate să fi avut şi, cu un cui şi o bucată de sârmă, i-a făcut o toartă. Ca o găletuşă. Ne-a făcut câte două găletuşe mie şi Despinei şi ne-a umplut de la cazan câte una cu ciorbă şi una cu felul doi de mâncare. Fasole, varză, mâncare de cartofi – extraordinar de gustoase erau. Se spune că mâncarea de cazan e gustoasă, chiar aşa şi e. Eu de la ruşi am mâncat şi, într-adevăr, aşa de bune erau că mi-aduc şi acum aminte. A mâncat toată casa. Ruşilor le era milă de familiile necăjite. Dacă vedeau că tu nu ai de niciunele, luau de la unul care avea mai multe găini şi îţi dădeau câteva. Şi la soldatul ăsta ne-am dus şi a doua zi şi tot aşa, cât au stat ei acolo în fiecare zi ne-a dat de mâncare. La amiază ştiam şi mergeam. Ne spunea mama când se făcea timpul. Noi nu aveam ceas.

Cum măsuraţi timpul?

Ştia mama după soare, după umbra casei. Aproximativ – că e prânz, că e după-amiază. Apoi venea asfinţitul şi intram în casă; se făcea întuneric.

Când ai învăţat să citeşti ceasul?

Mai târziu. Când ne-am mutat la Tecuci.

Când s-a întâmplat asta?

Când au fugit boierii. Cred că în străinătate. Ori la Paris, ori prin Germania undeva. Au lăsat conacul, tot. Domnul Nisipeanu i-a spus lui tata ce urma să facă. Şi i-a propus să ne mutăm noi acolo. Mama nu prea voia. Dar, cumva, a împărţit gospodăria şi un an am stat acolo. Apoi s-au confiscat pământurile. Şi nu prea mai aveam cu ce să ne susţinem. Doar două hectare se lăsau. În rest a intrat totul la C.A.P. Şi tata s-a gândit aşa: dăm pământul nostru rămas să îl lucreze cineva – o soră de-a mamei – şi hai să ne mutăm la Tecuci. Acolo murise bunica, rămăseseră două camere în care locuise ea, aveam unde sta. Şi tocmai atunci a venit foametea.

Deci tu te-ai născut în plin război peste care a venit şi foametea. Cum v-aţi descurcat?

Eram la oraş. Maricica făcea deja şcoala de surori medicale. Făcea de acum practică în spital. Tare frumoasă era Maricia – avea un păr negru ondulat, era o splendoare.

Aşa e, ţin minte o fotografie cu ea de când era tânără.

Nu prea se făceau poze pe atunci.

Chiar. Când ai făcut prima poză?

Cred că atunci când mi-am scos buletinul. Nu erau aparate de fotografiat la noi. Cine să ne facă?

Te-am întrerupt. Scuze.

Aşa. Margareta era la şcoală. Iar eu cu Despina eram la grădiniţă. Lumea nu avea ce mânca, era dezastru. Dar tata s-a angajat, culmea, tot administrator, la o fabrică de pâine. Mama era acasă cu noi. Şi când venea tata aducea 2-3 lipii. Şi pâini, din când în când. Am avut mare noroc. Şi, tot ruşii, în perioada foametei, ajutau familiile sărace. Trimiteau la grădiniţe, de exemplu, pachete cu haine.

Câte rânduri de haine aveai?

Un rând. Ne dezbrăca mama, ne băga sub pătruă, le spăla şi când plecam, tot pe aceleaşi le luam. Vara nu aveam încălţăminte, mergeam desculţi. Iarna mergeam cu cioci croşetaţi de mama dintr-o lână groasă şi ne punea talpă dintr-un cauciuc gros. Şi la grădiniţă, într-o zi, ne-au îmbrăcat cu haine noi din cap până în picioare – de la lenjerie, şosete, pantaloni, bluză, palton verde, matlasat, caciuliţe legate sub bărbie, împletite, ghetuţe. Când ne-am dus acasă nu ne-a mai cunoscut mama. A început să plângă de bucurie.

Şcoala cât dura pe atunci?

Şapte clase. Cum se fac acum opt, atunci erau doar şapte. Şi notele erau de la 1 la 5. Şi eu am avut 5 pe linie. Primele clase le-am făcut în Tecuci. Apoi ne-am întors la ţară pentru că s-au confiscat casele. Părinţii tatălui au fost declaraţi chiaburi şi pe noi ne-au mutat într-un fel de magazie, o cămăruţă. Aşa că ne-am întors la căsuţa noastră. Puteam creşte păsări acolo, aveam şi pământ cât de cât. Începuse colectivizarea şi tata vedea cu ochi buni asta pentru că fiecare primea după cât e de muncitor. Şi în funcţie de câte norme făceai, puteai să trăieşti bine.

Şi la şcoală cum a fost?

Eu am fost foarte hotărâtă să învăţ. Şi la şcoala primară şi la gimnaziu. Eram premiantă în fiecare an. Când am terminat şapte clase la serbarea de sfârşit de an, directorul şcolii a ţinut un discurs la care a plâns toată lumea: „Am onoarea să premiez un copil care, deşi are o situaţie destul de modestă, a reuşit să facă mare cinste acestei şcoli fiindcă are note şi medii care nu au mai fost întâlnite în şcoala noastră până acum – eleva Diancov Tincuţa”. Au aplaudat toţi ţăranii. Mama nu se mai oprea din hohot de plâns de bucurie. Eram îmbrăcată într-o bluză albă de stambă, croită de cineva din sat. Încropită mai mult. Domnul Irava, directorul şcolii, mi-a înmânat diploma, m-a pupat pe obraz, mă aplauda lumea. Şi am recitat o poezie.

Mai ţii minte ce poezie ai spus?

„M-a întrebat copilul într-o zi:/ Partidul ce-i, tu trebuie să ştii” – ce o mai felicitau pe mama; aţi crescut nişte copii buni, nişte fete aşa educate.

Şi apoi ai ajuns la Piteşti?

Da. Maricica s-a căsătorit şi ne-a luat pe mine şi pe Despina.

Care a fost trecerea de la ce ştiai tu din Cârlomâneşti la Piteşti?

Păi, ca de la ţară la oraş. Noi acasă nu aveam curent, stăteam seara la lumina lămpii cu gaz, apă aduceam cu cobiliţa de la fântână, care nu era prea aproape. Era o fântână mare, cu şase teici – nişte recipiente mari din beton – din care curgeau două jeturi de apă. Era apă de izvor, proaspătă. Şi puneam cobiliţa pe umăr – am început să merg după apă pe la şapte-opt ani.

De la cobiliţă şi lampa cu gaz, ai trecut la electricitate şi telefon şi aparat foto şi acum la Internet şi televizor 8K şi videocall. Cum ai perceput toate astea?

Am mers progresiv cu toate. Apăreau pe rând, odată cu înaintarea în vârstă. Le-am învăţat pe parcurs. M-am adaptat pentru că mereu mi-a plăcut să învăţ câte ceva nou.

Şi evoluţia culinară de la pâinea adusă de tata la Mc’Donald’s cum e?

Pentru mine cea mai bună mâncare e gustul pe care mi-l aduc aminte din copilărie. Oricât am încercat, cât am căutat acum cu produse noi, nu l-am mai găsit. Ce făcea mama – duminica era ziua în care se tăia o pasăre; pui, curcă, gâscă. Mă întreba pe care să-l tăiem. Pentru mine toţi erau frumoşi, nu voiam să taie niciunul. Până la urmă cădeam la învoială. Şi mama era harnică şi pricepută, încât, cred că nu dura un sfert de oră să îl jumulească, să îl prâlească şi să îl porţioneze – parcă era magie. Apoi, îl săra, îl acoperea şi se ducea să culeagă o pestelcă de păstăi – un şorţ, adică. Pe un gard aveam fasole lată, galbenă, mare. Şi, în câteva minute, le curăţa, le spăla, le punea la fiert. Băga grătarul în jar, punea bucăţile de pui. Pe alt ochi era ceaunul de mămăligă. Peste păstăi pisa o căpăţână de usturoi, cu puţin ulei şi cu puiul fript, cu mămăligă – aveam o duminică pe cinste. Gustul ăla nu l-am mai întlnit. Din cauza chimicalelor. Aveam şi noi, roşii, ardei, vinete, de toate. Dar nu ştiu să fi pus vreodată azot sau altceva. Le prăşea şi atât. Nici nu le uda. Doar cât ploua.

Va urma…

Bucuriile Alinuţei. Astăzi: ciorba de burtă

Se face că găsesc mare bucurie în a bucătări. Cu triluri de demult gâdilându-mi auzul, la căşti, cu un şervet colorat sub tocător, aşa cum m-a învăţat Jamie Oliver, cu degetele stângi încâlcite întru pavăză în faţa cuţitului, aşa cum m-a învăţat Gordon Ramsay, dau din mâini şi îngân refrene de la Abba în timp ce îmi fierbe carnea şi toc ceapa. Şi aşa mintea se mai abate de la gânduri înalte şi se concentrează pe mărimea cubuleţelor de morcovi. La final, de cele mai multe ori, rezultatul e încurajator pentru gustul meu culinar şi suficient de stimulant pentru egoul gospodinei din mine. Fără pretenţii de expert, fără diplome, fără experienţă.

Şi pentru că ce hobby ar mai fi acela dacă nu e arătat lumii largi, am început să împărtăşesc crâmpeie din „izbânzile” gastronomice pe un grup facebook-ist intitulat nici mai mult nici mai puţin decât „PASIUNEA MEA, BUCĂTĂRIA!” – semnul exlamării şi majusculele vorbesc de la sine. Şi cei 827K members. Mii şi mii de tocăniţe, chifteluţe, piftii, albe ca zăpezile, sărmăluţe şi găluşte se derulează în faţa pofticioşilor care se mândresc zilnic cu meniul pregătit cu ingredientul secret, iubirea, pentru familie. Şi „bună dimineaţa, albinuţelor!” şi „ce mai gătim azi, hărnicuţelor?” şi iar câte o fasole mai scăzută sau mai ciorbă şi alţi gomboţi şi alte ciulamale.

Am urmărit câteva săptămâni dezbateri destul de aprinse pe marginea unor preparate controversate – sarmalele se pun sau nu în cuptor? Salata de boeuf se poate face fără boeuf au ba? Şi cu mazăre sau e păcat de la Dumnezeu? Borşul de peşte se acreşte cu borş, oare? O sumedenie de subiecte arzătoare la ordinea zilei care animau comunitatea inimoasă şi agitau conservatorii într-ale gătitului cu o mână pe linguroi şi alta pe sfânta carte de bucate a Sandei Marin. Şi aprecieri sumedenie ce mai aveau nişte biete poze cu o farfurie de mâncărică de mazăre care avea sau nu cartofi şi de ce se întâmpla una ca asta.

Cu o sprânceană ridicată a mirare de patima acestor îndârjite veritabile conflicte şi cu un zâmbet amuzat de inutilitatea energiei consumate întru sfadă, într-o bună zi nici nu aveam să prevestesc urmarea postării unui nevinovat, credeam eu, blid de ciorbă de burtă. Nimic mai fals. În ingenuitatea mea soră cu inconştienţa am iscat o fierbere la foc iute a părerilor legate de prezenţa (ne)fastă a unor bucăţi de legumă roşie în ciorba ce s-ar fi cuvenit a rămâne pură precum lacrimile de bebeluş – neatinsă de crudele nuanţe de curcubeu ale vreunei pârdalnice de legume rămasă în integritatea sa morfologică. Altfel spus – de ce am pus, dom’ne, ardei gras în ciorba de burtă?

Mie nu îmi place să induc lumea în eroare, aşa că am răspuns politicos: nu e ardei gras, e gogoşar murat. Şi dacă tot am stat pe lângă oala în care a fiert şase ore minunate burta de vacă şi mi-am umezit pereţii şi plâmânii şi tot urma să o mănânc doar eu, am făcut-o pe gustul propriu. Foarte greşit. Mă adânceam, practic, în capcana întinsă neiniţiaţilor în tainele battle-urilor pentru profesionişti. Păi eu nu ştiu că legumele, fir’ar ele de legume, se pun întregi la fiert şi se scot din oala magică – aşa e reţeta originală!!! Şi de ce nu am fiert şi copite de vacăăă, netrebnica de mine, că aşa se face şi nicicum altfel!!! Şi dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i. Se certau doamne cu suflet mare cu domni pizmaşi care nu puteau aprecia succesul vizibil al frumuseţei de mostre de ciorbică de burtică. Şi îmi luau apărarea, dragele de ele, şi spuneau într-un glas cum în anumite regiuni e musai gogoşarul murat.

Dar spiritu-mi ludic a stat ce-a stat până când a prins curaj şi chef de scârmat în răspăr. Apoi dacă e pe şotii şi luptă în cuvinte apăsate pe ecrane, la asta ne-om pricepe şi noi, dacă la gătit se vede că nu o nimerim. Şi am început a răspunde metodic, enervant de politicos şi subtil-ironic, atât cât să mai pun unu’-două paie pe foc şi să mă mir până unde merge PASIUNEA asta cu majusculă pentru harţa în bucate.

Domnul Alex Valy (a cărui fotografie de profil e un gingaş cap de cocoş):

„Nu mi-o luati in nume de rau eu am zis reteta originala ce ati facut este ciorba in care are si burta dar nu se numeste ciorba de burta. Sunt deschis si la lucrurile noi sau modificari dar nu se compara cu reteta originala si ca gust. Stiu sa gatesc si de aceea mi-am permis sa fac aceasta complectare. Si inca ceva se mai adauga si un ciolan de vita de la picior sa aiba si maduva pentru gust si calitatea mancarii.”

Răspuns:

„Păi de unde știți că nu am făcut fix așa? Doar gogoșarul murat e „în plus”. Asta drept completare… pentru că eu știu să scriu corect, de aceea mi-am permis.”

Domnul Baron Catalin (căruia multe doamne i-au reproşat că adaugă hrean):

„Ooof Alina, ciorba de burta nu trebuie sa conțină legume! Se fierbe ceapă, morcov și păstârnac, toate întregi, apoi se scot. Burta se taie fideluță. Unii fierb și buturi, pentru mai multă gelatină. La sfârșit, se trage la tigaie morcov ras în ulei pentru culoare… Mujdeiul eu îl amestec cu hrean. Este delicios.”

Răspuns:

„Ooof, chiar așa am făcut. Plus gogoșarul murat în loc de morcov ras, minus hreanul”

Doamna Angelica Cosovan:

„Este o ciorba reinterpretata. E doar o.ciorba cu burta si legume”

Răspuns:

„La drept vorbind e supă de vită din care au fost scoase legumele, în locul cărora s-a adăugat burtă, dreasă cu ou și usturoi, acrită cu oțet și gogoșar murat, care seamănă izbitor la gust cu ciorba de burtă”

În trei zile de frământări şi polemici – în timp ce lumea tremură de frica războiului şi a bolilor şi a foametei – s-au strâns mai multe aprecieri şi comentarii decât într-o lună întragă de cronici de teatru: 1.5k şi 241 comentarii. Ciorba de burtă conduce detaşat în topul impactului meu în social media. Ce atâta cultură – a pune sau a nu pune gogoşar murat în ciorbă; aceasta-i zâzania. Sau hrean? Sau leuştean, aşa cum am mai fost sfătuită. Cine poate şti care e adevărul-adevărat şi unic.

Pentru a fi sinceră până la capăt, iată şi reţeta – neoriginală, în interpretare proprie, fără carte de bucate, după ochi, gustând şi dregând din mers.

Burtă proaspătă, nu prefiartă – seara spălată de 7-8 ori în apă rece. Lăsată peste noapte în apă cu o linguriță de bicarbonat. Dimineața iar spălată în 4-5 ape. La fiert cu boabe de piper, sare și foi de dafin. Primele 3 ape le-am dat un clocot, apoi le-am schimbat. Cam 4 ore a fiert. Între timp – rasol de vită și picior de vită la fiert cu sare, piper, foi de dafin, se spumează. Am adăugat apoi morcovi, țelină (rădăcină și tije), păstârnac, cepe, ardei capia – toate tăiate mai mari pentru a fi apoi scoase cu ușurință. Când carnea de vită a fiert am păstrat doar jumătate pentru ciorbă (restul pentru o tocăniță), am porționat-o în bucăți aproximativ egale precum am tăiat și burta. Am scos măduva din oase și am adăugat-o în zeamă. Am scos foile de dafin și legumele (le-am folosit în tocănița terminată în cuptor). Am bătut 7 gălbenușuri de ou, am adăugat o cutie medie de smântână acră și 250ml smântână pentru gătit, am omogenizat și am mai pus cam două căpățâni de usturoi pisat și două polonice din zeamă. Cu focul la minim am adăugat în oală pentru a evita să se taie. Apoi – oțet din borcanul cu gogoșari murați, câteva linguri și oțet din vin alb, alte câteva linguri – după gust. La fel și sarea. Și la final am adăugat controversații gogoșari murați, tăiați mai mare pentru a avea plăcerea de a simți când îi mestec.

„Femeia mării” – omul angoaselor

Despre jind şi dor şi traume şi durere şi neputinţe şi chin ştim cu toţi câte puţin. Fiecare după cât am trăit sau cât am îndurat. Transpunerea scenică a unor sentimente-stâncă ce pietrifică suflete şi maculează conştiinţe e un exerciţiu de sinceritate şi autenticitate pe care doar cei cu adevărat creatori îl pot tenta măcar. Altfel, cu jumătăţi de inspiraţie şi urme de talent, cu intenţii bune şi putinţe puţine, vivisecţiile fără anestezie ale sufletelor schingiuite, fie ele şi ficţionale, eşuează în derizoriul unui egoism artistic lipsit de orice folos, fie el şi estetic.

Andriy Zholdak este unul dintre regizorii a căror expresie scenică derivă din universul personal înţesat de sentimente contorsionate şi gânduri deloc confortabile pentru un privitor inocent. Nu e deloc comod să priveşti în lumea sa. Nu e nici entertaining, nici drăguţ. Spectatorul unui maraton teatral de multe ore conceput de eternul „copil teribil” ucrainean nu e invitat într-un salon politicos pentru a vedea o poveste îmbibată cu decenţă şi condescendenţă. Dacă nu eşti pregătit să faci şi tu saltul periculos în vortexul tulburător de suferinţe şi maladii filtrate în simbol, e foarte posibil să ratezi întâlnirea atipic de sinceră cu un artist pe care fie îl iubeşti, fie îl urăşti cu aceeaşi pasiune dictată de forţa pe care o impune în montările sale.

„Femeia mării” de Henrik Ibsen, cea mai recentă premieră a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, este o mostră edificatoare a ceea ce propune Andriy Zholdak. O lectură personală a textului clasicizat deja, o interpretare integrată la persoana I a personajului principal şi o viziune deloc flatantă asupra relaţiilor interumane – universul lui Zholdak într-o coajă de piscină. Cu o aplecare aproape exclusivă asupra psihicului Ellidei, cu o grijă aproape compulsivă pentru cotloanele sufleteşti şi resorturile bio-chimice ale unei bipolarităţi declarate, versiunea scenică agreată se putea reduce doar la confruntarea dintre această aparent fragilă Ellida şi soţul său Wangel. Personajele ce gravitează în jurul lor par adjuvanţi care şi-au pierdut parţial sau total funcţia dramatică şi există doar pentru a mai popula spaţiul social convenţional.

(Non)Prezenţele ce jalonează această frângere sufletească a pliurilor ce ascund răni necicatrizate sunt cele reinventate. Prima soţie a doctorului Wangel, de dincolo de moarte, guvernează, încă, peste viaţa din acest prezent atemporal. Străinul există doar ca proiecţie a unui alter-ego excentric, în care Elida se erijează pentru a-şi consuma reziduurile unui chin perpetuu generat de o minte ieşită din matcă. Această premisă ofertantă a unei doamne elegante ce frustrează printr-o apariţie concretă, acaparatoare şi egoistă, de dincolo de mormânt, devine un laitmotiv solid care justifică parţial frustrările sexuale ale acestei Ellide supra-excitate. Cealaltă „prezenţă” care inhibă expresia instinctelor reprimate este vocea de sine stătătoare a unei personalităţi dominant masculine, ce o locuieşte şi înlocuieşte realitatea cu amintiri alterate de o memorie tarată.

O Ellida bipolară, tratată ca atare de cei din jur care nu reacţionează la bizareriile sale, te conduce încă de la început spre decriptarea motivelor concrete ale comportamentului său. Ţesătura misterului, pe care ea îl îngrijeşte sub forma unui bolovan într-un acvariu supradimensionat, se răreşte cu fiecare nouă manifestare îngăduită firesc de ceilalţi, cu fiecare derapaj comportamental. Nu mai e surprinzător că Străinul nu există decât în realitatea ei reconfigurată de iluzii. Jocul de-a „lebăda albă vs. lebăda neagră” – realizat la suprafaţa intenţiilor, destul de tansparent şi nu cu cea mai densă consistenţă – devine previzibil şi continuă fără contrapunct de-a lungul desfăşurării de forţe şi risipă de energie.

Zbuciumul său interior, asemeni talazurilor dezlănţuite se revarsă cu o violenţă auto-mutilantă şi vătămătoare pentru cel care încearcă să îl zăgăzuiască. Fuga ei dezlânată şi paradoxal atât de liberă în explozia de gesturi se loveşte spasmotic de zidurile neputinţelor fizice; ca o pasăre marină, a cărei menire este să plutească înalt peste întinderi nesfârşite de apă, ce a fost capturată într-o colivie cu pereţi înalţi şi reci, ce se strâng în jurul ei şi îi sugrumă fiinţa. Finalul acestui parcurs plin de imagini kinetice, de repetiţii cu impact emoţional, de forţă şi epuizare ca de Sisif, acompaniat de tonalitatea unei muzici dramatice, prevestitoare de vreme rea, ce umple uneori golurile lăsate în calitatea răspunsului partenerilor, tot acest arc eminamente uman ce pare că se întinde la nesfârşit, are un final aproape sec. Concluzia este evitată; deznodământul e vag, iar finalitatea acestei poveşti rămâne suspendată într-o incertitudine stângace.

Aşa cum a fost conceput spaţiul de joc de către Danilo Zholdak – spectaculos şi ridicând voit miza orizontului de aşteptatare – se delimitează derutant două zone între care conştiinţa răvăşită a Ellidei poate glisa: o foarte ostentativă piscină prea puţin funcţională şi un cămin steril asemeni itimităţii frigide dintre doi soţi-străini. Aşa cum e folosit acest demisol cu piscină şi paturi în care nu se găseşte nici odihnă, nici iubire – în mod haotic şi aleator – se pierde conotaţia metaforei. De impact rămân obiectele care explică şi punctează realaţiile dintre personane – pomii pe care Wangel îi îngrijea împreuă cu prima soţie tăiaţi cu toporişca de Ellida, bolovanul-suferinţă-secret care îi zdrobeşte pieptul acestui soţ a cărui vină e de a fi doar om în faţa supra-eului problematic al unei soţii aflate la graniţa dintre realitate şi miraj.

Spectacolul din acest spectacol e Costinela Ungureanu (Ellida). Cu o credinţă all in în propunerea regizorală, şi-a dat voie să devină expresia scenică a voinţei brutale a lui Andriy Zholdak. Nu pare să fi păstrat nimic pentru sine; nu există rezerve, ci o pulsiune constantă, timp de patru ore, a unei energii din care alimentează fiecare scenă, fiecare zbatere, fiecare cuvânt zdrumicat ca de roţi grele sub care oasele conştiinţei trosnesc. E intensă şi performantă interpretarea fără plasă de siguranţă, în care controlul nu e un centru de interes, ci fluiditatea acestor stări împinse în extremele violente ale expresiei artistice. Nebunia personajului, nebunia regizorului şi nebunia actriţei închid într-un triunghi mistic-blasfemic spiritul incandenscent din mijlocul mării-simbol.

Experimentul acestui abandon în valurile agresive ale dictaturii creative nu funcţionează şi pentru restul distribuţiei. Nicolae Vicol (Wangel) intră greu în convenţia formei precise pe care o umple doar pe jumătate cu motivaţii de temperaturi insuficient de ridicate. Statura şi prezenţa îl avantajează, le foloseşte în mod deliberat, are o candoare a ascultării deznădăjduite – voinţa vlăguită e proprie personajului, dar păstrează şi accente vizibil personale, iar punctele culminante ale furiei sunt exerciţii de tehnică bine controlate, dar nedublate interior la fel de autentic. Angel Rababoc (Arnholm) rămâne la un stadiu epitelial-formal, pe care îl suprasolicită cu intonaţii şi gesturi ce îi rămân artificiale. Raluca Păun (Servitoarea) într-un rol aproape mut, cu doar câteva schimburi de priviri şi gesturi precise caracterizează exact întregul micro-cosmos ostil din casa Wangel.

„Femeia Mării” în regia lui Andryi Zholdak se încadrează în suita de experienţe care te solicită în postura de spectator de teatru. Te şi sperie, îţi poate plăcea, te revoltă, te poate emoţina, îţi inspiră respect, te poate epuiza, te poate plictisi – nu te lasă, în niciun caz, fără reacţii. Într-un context mai larg în care tocmai melanjul dintre autentic-estetic-social a devenit reperul calităţii, un spectacol care îţi dă ocazia să îţi nuanţezi impresiile atât de bogate pe care ţi le generează e o experienţă necesară.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

Femeia mării

de Henrik Ibsen

Regie, co-scenografie, light-design, ilustrație muzicală: Andriy Zholdak

Co-regie: Kathya Zholdak

Traducere piesă & asistență de regie: Valeriu Andriuță

Consilier artistic: George Banu

Versiune scenică: Ioana Mălău

Decor & video: Danilo Zholdak

Costume: Yan Zholdak

Muzică: Valentyn Silvestrov

Cu:

Costinela Ungureanu

Nicolae Vicol

Cătălin-Mihai Miculeasa

Raluca Păun

Angel Rababoc

Cătălin Vieru

Petronela Zurba

Corina Druc

Irina Danciu

Roxana Mutu

Foto credit: Cristian Floriganță

Translator: Corina Druc

Manager de proiect: Haricleea Nicolau

Regizori de scenă: Sorin Gruia, Cristian Petec

Maestru de lumini: Dodu Ispas

Operator sunet: Emy Guran

Sufleur/Prompter: Iarina Zidaru

Video: Florin Chirea, Emi Chirea, Orlando Edward

Makeup: Minela Popa, Mihaela Guran

Cină cu prieteni. Apropieri și despărțiri între cupluri și prietenii

Relațiile de prietenie adevărate dintre doi indivizi sunt din ce în ce mai rare pentru că umanitatea din noi își pierde, parcă, orice existență. E greu să găsești un prieten adevărat într-o lume egoistă. Unii oameni iau hotărâri radicale în viață, dar asta nu înseamnă că-i schimbă și pe ei ca oameni. Nu ar trebui să ne străduim atât de mult să înțelegem deciziile luate de cei de lângă noi, ci pur și simplu să le fim alături. Însă, uneori e mai ușor să pleci decât să accepți ceva ce nu poți înțelege.

Spectacolul „Cină cu prieteni” de Donald Margulies, de la Teatrul Bulandra din București, în regia lui Cristi Juncu, prin sinceritate, simplitate și adevăr reușește să-ți readucă emoția teatrului în care totul e despre oameni și relații. Nu e despre teatrul cu decor tehnologizat sau teatrul cu efecte luminoase impresionante sau despre actori care se chinuie să impresioneze publicul. E un spectacol despre actorul în relație cu… E un spectacol care spune o poveste. Despre maturitate.

Două cupluri se văd mereu; își petrec vacanțele împreună și iau cina tot împreună. La masă se spun povești, se râde și totul pare normal, bine; sunt fericiți. Dar cât de fericit să fii când trăiești viața pe care de fapt nu ți-ai dorit-o? Sau cât de fericit să fii când nu vorbești despre nevoile tale? Se adună râsete triste în borcane de porțelan şi toate la prima adiere de vânt, cad și se sparg. Adevărurile nespuse ies la iveală. Sunt dureroase, asta e clar, pentru că schimbă cu totul atât prieteniile, cât și relațiile dintre cupluri. Dar unul dintre cupluri, cel mai puternic, poate, nu se împiedică de cioburi; le adună împreună. Doar asta și-au promis de la început. Pentru unii maturitatea înseamnă singurătate și regăsire, iar pentru alții înseamnă acceptare și împăcare, dar fără să fie mai puțin fericiți.

Scenografia de tip puzzle a Ninei Brumușilă, împreună cu regia lui Cristi Juncu organizează spectacolul din punct de vedere vizual într-o cină oferită publicului: o suită de chelneri mută o serie de farfurii gigantice pe scenă, servite cu elemente de mobilier ce desemnează spațiul de joc. Aceste ruperi de spațialitate decupează scena în mici proiecții din prezent și trecut. Se creează astfel o atmosferă plăcută, caldă, de poveste. Totodată, e foarte plăcut să realizezi că e nevoie de foarte puține efecte speciale pentru a transmite emoție: o ninsoare cernită deasupra geamului sau un sunet ambiental de ocean.

Primul cuplu format din Gabe și Karen, interpretați de Șerban Pavlu și Ana Ioana Macaria, este solid construit atât în ceea ce priveşte cuplul din acţiunea piesei, cât și în relaţia dintre actori. Amândoi joacă natural și sincer, fără artificii. Șerban Pavlu este un actor versatil, lucru care îl face mereu surprinzător. De data aceasta este de remarcat maturitatea cu care-și asumă rolul, dar nu într-un mod rigid, ci foarte așezat. Poate că „echilibrat” este adjectivul cel mai potrivit pentru a-i descrie interpretarea. Cealaltă jumătate a cuplului, Ana Ioana Macaria, are un parcurs la fel de plăcut. Fragilă, dar și puternică, interpretează rolul unei femei la sfârșit de vârstă mijlocie, pe cale de a se rătăcii, simplu, sincer, fără crize superficiale, fără clișee obosite. Doar prin gesturi aparent uzuale și multă, multă grijă și atenție. Împreună, cei doi actori, au o relație foarte plăcută. Reușesc să creeze oglinda unui cuplu așezat și trecut prin viață, în care cei doi parteneri îşi găsesc mereu echilibrul unul în brațele celuilalt.

Beth și Tom, interpretați de Andreea Bibiri și Vlad Zamfirescu, sunt total diferiți de prietenii lor. Căsătoriți mai mult pentru a se complace normelor societății și rămași împreună de dragul copiilor, ajung, după 13 ani, după un divorț, să se simtă mai liberi ca niciodată. Lucru de neînțeles pentru Karen și Gabe. Din nefericire, relația de cuplu dintre cei doi îşi are neajunsuri şi în ceea ce priveşte interpretarea. Pe de o parte, Vlad Zamfirescu are momente în care joacă bărbatul calm, lucid și împăcat cu decizia pe care a luat-o cu privire la căsnicia lui, după care, instantaneu, fără vreun motiv justificat, doar tehnic, trece la o stare contrară, venită de nicăieri, care pune sub semnul întrebării relația cu partenera sa. Iar astfel de momente de execuţie marcată doar există și în relație cu Șerban Pavlu. Andreea Bibiri are un parcurs sinusoidal, care-și schimbă constant traiectoria. Personajul ei rămâne cu multe semne de întrebare. Beth ste femeia misterioasă care nu spune prea multe despre ea, dar care are și ea un scop, unul pe care actrița fie nu l-a găsit încă, fie nu îi este clar. Din aceste motive, relația dintre cei doi rămâne doar la suprafață și este superficială în motivaţiile și scopurile create de actori. Abia în final, Vlad Zamfirescu în relație cu Șerban Pavlu creează un moment sincer prin care se apropie de umanitatea personajului său, Tom.

Spectacolul „Cină cu prieteni” este despre apropieri și despărțiri. Despre apropierea mai puternică dintre doi oameni atunci când aveau nevoie cel mai mult, dar și despre despărțirea altor oameni pentru a se putea regăsi pe ei înşişi. Sunt două ore în care râzi și plângi, înduri și realizezi cât de importante sunt relațiile dintre oameni, cât de importante sunt, sau nu sunt, anumite persoane în viața ta. Poate, despre maturitatea unei prietenii.

Cină cu prieteni de Donald Margulies

Teatrul Bulandra, București

Regie CRISTI JUNCU

Scenografie NINA BRUMUȘILĂ

Asistenți regie TANIA DRĂGHICI și LARISA POPA

Distribuția:

ŞERBAN PAVLU (Gabe)

ANDREEA BIBIRI (Beth)

ANA IOANA MACARIA (Karen)

VLAD ZAMFIRESCU (Tom)

Bucuria – un mit urban, un basm, o realitate

Lyssa Richard, “Pure Joy,” 2017. Acrylic on canvas, 4” x 4”. Monument Mountain Regional High School, age 17/ ©Lyssa Richard. All rights reserved.

A fost odată Bucuria – o zgâtie zglobie, rumenă, cu cel mai cald zâmbet pe care îl oferea cu inima deschisă oricui avea norocul să i se ivească în cale, cu râs hohotit şi nişte ochi…nişte ochi limpezi şi buni care gâlgâiau de lacrimi de drag şi dor şi frumos şi bunătate. Bucuria, generoasă şi inocentă, s-a împărţit în fărâme cât să ne locuiască pe toţi; s-a cuibărit în sufletele de copii şi de acolo şi-a aşteptat cuminte timpul cel rodnic pentru a creşte odată cu ei. Şi tare grozav mai înfloreşte în culori pastelate şi mirosuri cu iz tropical şi zumzet şi zvon de luminiş ori ploaie de vară atunci când i se dă voie.

De prea multe ori, însă, e pusă în lanţuri grele de doamna Frică. Stă ca o cenuşăreasă pedepsită şi resemnată câtă vreme trufaşă, egoistă şi rea, Frica îşi întinde rădăcinile de ură în minţile înfrigurate. Şi i se ofilesc Bucuriei mugurii şi îi păleşte sănătatea din obraz şi încet-încet, flămânzită şi tăcută, îşi risipeşte toate minunile pe care le ştia cândva, când doamna Frică încă nu o ţintuise cu ghiulele grele de spaime. Şi chiar şi aşa, plăpândă şi uitată, păstrează în rotundul perfect al ochilor mari speranţa; acel ultim licăr de frumuseţe care, din când în când, ne dă picătura de apă vie pentru sufletele năpădite de griji.

Patetic? Desigur. Pueril? Poate. Fals? Deloc. Aparentul începutul de basm stângaci şi melodramatic e doar o schiţă a unui exerciţiu de stil ce vorbeşte, de fapt, despre noi; noi cu toţii cei care ne trezim dimineaţa şi amânîm cu încă cinci minute realitatea. Noi cei care atunci când inevitabil dăm ochi în ochi cu oglinda nu ne zâmbim. Noi cei care executăm proceduri standard inventate de noi înşine pentru proria viaţă. Noi – toţi care credem că e normal să nu fim fericiţi, că e firesc să ne conformăm, care ne învelim în blazare şi ne găsim motive să rostogolim sisific cariere întregi de bolovani de frustrări, tristeţi, mânii şi resemnări. Când nu te mai bucură mai nimic din viaţa pe care o trăieşti, când uiţi motivele care până mai ieri te făceau să bubui de entuziasm şi pilotul automat neîndemânatic trăieşte în locul tău o existenţă inertă şi previzibil de plicticoasă, poţi avea norocul de a simţi cum cremenele tocit al speranţei mai scapără încă o scânteie. Şi preţ de câteva clipe cade un colţ din zgura depusă pe simţuri. Şi pare că ai regăsit un pic din tine, cel de dinaintea fricii şi a fricilor. Pentru acel colţ merită să tot cauţi resurse care să îţi alimenteze fuga sua lupta cu bau-baul hulpav ce ne revendică timpul şi viaţa, numit generic frică.

În artă, în teatru, comoditatea şi plafonarea sunt primele trâmbiţe ale extincţiei Bucuriei. Când miza e strict centrată pe subzistenţă, când ştacheta calităţii vizează doar bifarea unor căsuţe strâmte, când plăcerea de a fi, de a juca şi a te juca e înlocuită exclusiv cu nevoia de cifre crescătoare trecute deasupra liniilor punctate din dreptul contului personal, când foamea de faimă şi recunoaştere virtuală, contorizată tot în sume crescânde, ţine loc de interes pentru profesia pe care tu însuţi ai ales-o – căci te costa şi îţi păsa, la început, şi ardeai şi te măcinai şi îţi doreai să ajungi pe scenă mai mult decât orice – ei bine, când Bucuria se transformă în Frica zilei de mâine, la propriu, în frica zilei de azi, chiar, nu prea mai sunt multe de zis.

Frica e, poate, cel mai uman sentiment dintre toate. Şi îl cunoaştem prea bine. Dacă îi dăm, însă, voie să ne curme cu sânge rece şi bucuria de a fi artişti şi ne transformă în zombie executanţi de servicii artistice, speranţa îşi dă şi ea obştescul sfârşit. Dacă depunem resemnaţi armele fie în faţa gloriei derizorii a mirajului faimei aducătoare de profituri consistente – unii, fie în faţa rutinei şi a delăsării întru gust de fiere şi dezgust – alţii, suntem direct răspunzători pentru scurtimea alarmantă a viitorului cultural pe care îl condamnăm la tristeţe.

Şi, într-o zi, Bucuria, din temniţa ei umedă, cu ziduri îngheţate, aude o îngânare de refren de demult. Şi o rază de soare se iţeşte prin geamlâcul înalt, străjuit de zăbrele ruginite. E semn bun adus de o primăvară timpurie zorită de o inimă ce bate întru drag de oameni – un menestrel, cu lăuta lui dezacordată şi corzi rupte, cântă. Şi cântecul lui risipeşte norii şi soarele năvăleşte prin coridoare, pe sub arcadele de piatră, direct în pântecul doamnei Frică. Iubirea unei balade iţite din pieptul sincer al unui suflet de artist pribeag eliberează iarăşi Bucuria cea rumenă, cu cel mai cald zâmbet…