d'E-pîn-geac

Bucuriile Alinuţei. Astăzi: ciorba de burtă

Se face că găsesc mare bucurie în a bucătări. Cu triluri de demult gâdilându-mi auzul, la căşti, cu un şervet colorat sub tocător, aşa cum m-a învăţat Jamie Oliver, cu degetele stângi încâlcite întru pavăză în faţa cuţitului, aşa cum m-a învăţat Gordon Ramsay, dau din mâini şi îngân refrene de la Abba în timp ce îmi fierbe carnea şi toc ceapa. Şi aşa mintea se mai abate de la gânduri înalte şi se concentrează pe mărimea cubuleţelor de morcovi. La final, de cele mai multe ori, rezultatul e încurajator pentru gustul meu culinar şi suficient de stimulant pentru egoul gospodinei din mine. Fără pretenţii de expert, fără diplome, fără experienţă.

Şi pentru că ce hobby ar mai fi acela dacă nu e arătat lumii largi, am început să împărtăşesc crâmpeie din „izbânzile” gastronomice pe un grup facebook-ist intitulat nici mai mult nici mai puţin decât „PASIUNEA MEA, BUCĂTĂRIA!” – semnul exlamării şi majusculele vorbesc de la sine. Şi cei 827K members. Mii şi mii de tocăniţe, chifteluţe, piftii, albe ca zăpezile, sărmăluţe şi găluşte se derulează în faţa pofticioşilor care se mândresc zilnic cu meniul pregătit cu ingredientul secret, iubirea, pentru familie. Şi „bună dimineaţa, albinuţelor!” şi „ce mai gătim azi, hărnicuţelor?” şi iar câte o fasole mai scăzută sau mai ciorbă şi alţi gomboţi şi alte ciulamale.

Am urmărit câteva săptămâni dezbateri destul de aprinse pe marginea unor preparate controversate – sarmalele se pun sau nu în cuptor? Salata de boeuf se poate face fără boeuf au ba? Şi cu mazăre sau e păcat de la Dumnezeu? Borşul de peşte se acreşte cu borş, oare? O sumedenie de subiecte arzătoare la ordinea zilei care animau comunitatea inimoasă şi agitau conservatorii într-ale gătitului cu o mână pe linguroi şi alta pe sfânta carte de bucate a Sandei Marin. Şi aprecieri sumedenie ce mai aveau nişte biete poze cu o farfurie de mâncărică de mazăre care avea sau nu cartofi şi de ce se întâmpla una ca asta.

Cu o sprânceană ridicată a mirare de patima acestor îndârjite veritabile conflicte şi cu un zâmbet amuzat de inutilitatea energiei consumate întru sfadă, într-o bună zi nici nu aveam să prevestesc urmarea postării unui nevinovat, credeam eu, blid de ciorbă de burtă. Nimic mai fals. În ingenuitatea mea soră cu inconştienţa am iscat o fierbere la foc iute a părerilor legate de prezenţa (ne)fastă a unor bucăţi de legumă roşie în ciorba ce s-ar fi cuvenit a rămâne pură precum lacrimile de bebeluş – neatinsă de crudele nuanţe de curcubeu ale vreunei pârdalnice de legume rămasă în integritatea sa morfologică. Altfel spus – de ce am pus, dom’ne, ardei gras în ciorba de burtă?

Mie nu îmi place să induc lumea în eroare, aşa că am răspuns politicos: nu e ardei gras, e gogoşar murat. Şi dacă tot am stat pe lângă oala în care a fiert şase ore minunate burta de vacă şi mi-am umezit pereţii şi plâmânii şi tot urma să o mănânc doar eu, am făcut-o pe gustul propriu. Foarte greşit. Mă adânceam, practic, în capcana întinsă neiniţiaţilor în tainele battle-urilor pentru profesionişti. Păi eu nu ştiu că legumele, fir’ar ele de legume, se pun întregi la fiert şi se scot din oala magică – aşa e reţeta originală!!! Şi de ce nu am fiert şi copite de vacăăă, netrebnica de mine, că aşa se face şi nicicum altfel!!! Şi dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i. Se certau doamne cu suflet mare cu domni pizmaşi care nu puteau aprecia succesul vizibil al frumuseţei de mostre de ciorbică de burtică. Şi îmi luau apărarea, dragele de ele, şi spuneau într-un glas cum în anumite regiuni e musai gogoşarul murat.

Dar spiritu-mi ludic a stat ce-a stat până când a prins curaj şi chef de scârmat în răspăr. Apoi dacă e pe şotii şi luptă în cuvinte apăsate pe ecrane, la asta ne-om pricepe şi noi, dacă la gătit se vede că nu o nimerim. Şi am început a răspunde metodic, enervant de politicos şi subtil-ironic, atât cât să mai pun unu’-două paie pe foc şi să mă mir până unde merge PASIUNEA asta cu majusculă pentru harţa în bucate.

Domnul Alex Valy (a cărui fotografie de profil e un gingaş cap de cocoş):

„Nu mi-o luati in nume de rau eu am zis reteta originala ce ati facut este ciorba in care are si burta dar nu se numeste ciorba de burta. Sunt deschis si la lucrurile noi sau modificari dar nu se compara cu reteta originala si ca gust. Stiu sa gatesc si de aceea mi-am permis sa fac aceasta complectare. Si inca ceva se mai adauga si un ciolan de vita de la picior sa aiba si maduva pentru gust si calitatea mancarii.”

Răspuns:

„Păi de unde știți că nu am făcut fix așa? Doar gogoșarul murat e „în plus”. Asta drept completare… pentru că eu știu să scriu corect, de aceea mi-am permis.”

Domnul Baron Catalin (căruia multe doamne i-au reproşat că adaugă hrean):

„Ooof Alina, ciorba de burta nu trebuie sa conțină legume! Se fierbe ceapă, morcov și păstârnac, toate întregi, apoi se scot. Burta se taie fideluță. Unii fierb și buturi, pentru mai multă gelatină. La sfârșit, se trage la tigaie morcov ras în ulei pentru culoare… Mujdeiul eu îl amestec cu hrean. Este delicios.”

Răspuns:

„Ooof, chiar așa am făcut. Plus gogoșarul murat în loc de morcov ras, minus hreanul”

Doamna Angelica Cosovan:

„Este o ciorba reinterpretata. E doar o.ciorba cu burta si legume”

Răspuns:

„La drept vorbind e supă de vită din care au fost scoase legumele, în locul cărora s-a adăugat burtă, dreasă cu ou și usturoi, acrită cu oțet și gogoșar murat, care seamănă izbitor la gust cu ciorba de burtă”

În trei zile de frământări şi polemici – în timp ce lumea tremură de frica războiului şi a bolilor şi a foametei – s-au strâns mai multe aprecieri şi comentarii decât într-o lună întragă de cronici de teatru: 1.5k şi 241 comentarii. Ciorba de burtă conduce detaşat în topul impactului meu în social media. Ce atâta cultură – a pune sau a nu pune gogoşar murat în ciorbă; aceasta-i zâzania. Sau hrean? Sau leuştean, aşa cum am mai fost sfătuită. Cine poate şti care e adevărul-adevărat şi unic.

Pentru a fi sinceră până la capăt, iată şi reţeta – neoriginală, în interpretare proprie, fără carte de bucate, după ochi, gustând şi dregând din mers.

Burtă proaspătă, nu prefiartă – seara spălată de 7-8 ori în apă rece. Lăsată peste noapte în apă cu o linguriță de bicarbonat. Dimineața iar spălată în 4-5 ape. La fiert cu boabe de piper, sare și foi de dafin. Primele 3 ape le-am dat un clocot, apoi le-am schimbat. Cam 4 ore a fiert. Între timp – rasol de vită și picior de vită la fiert cu sare, piper, foi de dafin, se spumează. Am adăugat apoi morcovi, țelină (rădăcină și tije), păstârnac, cepe, ardei capia – toate tăiate mai mari pentru a fi apoi scoase cu ușurință. Când carnea de vită a fiert am păstrat doar jumătate pentru ciorbă (restul pentru o tocăniță), am porționat-o în bucăți aproximativ egale precum am tăiat și burta. Am scos măduva din oase și am adăugat-o în zeamă. Am scos foile de dafin și legumele (le-am folosit în tocănița terminată în cuptor). Am bătut 7 gălbenușuri de ou, am adăugat o cutie medie de smântână acră și 250ml smântână pentru gătit, am omogenizat și am mai pus cam două căpățâni de usturoi pisat și două polonice din zeamă. Cu focul la minim am adăugat în oală pentru a evita să se taie. Apoi – oțet din borcanul cu gogoșari murați, câteva linguri și oțet din vin alb, alte câteva linguri – după gust. La fel și sarea. Și la final am adăugat controversații gogoșari murați, tăiați mai mare pentru a avea plăcerea de a simți când îi mestec.

„Femeia mării” – omul angoaselor

Despre jind şi dor şi traume şi durere şi neputinţe şi chin ştim cu toţi câte puţin. Fiecare după cât am trăit sau cât am îndurat. Transpunerea scenică a unor sentimente-stâncă ce pietrifică suflete şi maculează conştiinţe e un exerciţiu de sinceritate şi autenticitate pe care doar cei cu adevărat creatori îl pot tenta măcar. Altfel, cu jumătăţi de inspiraţie şi urme de talent, cu intenţii bune şi putinţe puţine, vivisecţiile fără anestezie ale sufletelor schingiuite, fie ele şi ficţionale, eşuează în derizoriul unui egoism artistic lipsit de orice folos, fie el şi estetic.

Andriy Zholdak este unul dintre regizorii a căror expresie scenică derivă din universul personal înţesat de sentimente contorsionate şi gânduri deloc confortabile pentru un privitor inocent. Nu e deloc comod să priveşti în lumea sa. Nu e nici entertaining, nici drăguţ. Spectatorul unui maraton teatral de multe ore conceput de eternul „copil teribil” ucrainean nu e invitat într-un salon politicos pentru a vedea o poveste îmbibată cu decenţă şi condescendenţă. Dacă nu eşti pregătit să faci şi tu saltul periculos în vortexul tulburător de suferinţe şi maladii filtrate în simbol, e foarte posibil să ratezi întâlnirea atipic de sinceră cu un artist pe care fie îl iubeşti, fie îl urăşti cu aceeaşi pasiune dictată de forţa pe care o impune în montările sale.

„Femeia mării” de Henrik Ibsen, cea mai recentă premieră a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, este o mostră edificatoare a ceea ce propune Andriy Zholdak. O lectură personală a textului clasicizat deja, o interpretare integrată la persoana I a personajului principal şi o viziune deloc flatantă asupra relaţiilor interumane – universul lui Zholdak într-o coajă de piscină. Cu o aplecare aproape exclusivă asupra psihicului Ellidei, cu o grijă aproape compulsivă pentru cotloanele sufleteşti şi resorturile bio-chimice ale unei bipolarităţi declarate, versiunea scenică agreată se putea reduce doar la confruntarea dintre această aparent fragilă Ellida şi soţul său Wangel. Personajele ce gravitează în jurul lor par adjuvanţi care şi-au pierdut parţial sau total funcţia dramatică şi există doar pentru a mai popula spaţiul social convenţional.

(Non)Prezenţele ce jalonează această frângere sufletească a pliurilor ce ascund răni necicatrizate sunt cele reinventate. Prima soţie a doctorului Wangel, de dincolo de moarte, guvernează, încă, peste viaţa din acest prezent atemporal. Străinul există doar ca proiecţie a unui alter-ego excentric, în care Elida se erijează pentru a-şi consuma reziduurile unui chin perpetuu generat de o minte ieşită din matcă. Această premisă ofertantă a unei doamne elegante ce frustrează printr-o apariţie concretă, acaparatoare şi egoistă, de dincolo de mormânt, devine un laitmotiv solid care justifică parţial frustrările sexuale ale acestei Ellide supra-excitate. Cealaltă „prezenţă” care inhibă expresia instinctelor reprimate este vocea de sine stătătoare a unei personalităţi dominant masculine, ce o locuieşte şi înlocuieşte realitatea cu amintiri alterate de o memorie tarată.

O Ellida bipolară, tratată ca atare de cei din jur care nu reacţionează la bizareriile sale, te conduce încă de la început spre decriptarea motivelor concrete ale comportamentului său. Ţesătura misterului, pe care ea îl îngrijeşte sub forma unui bolovan într-un acvariu supradimensionat, se răreşte cu fiecare nouă manifestare îngăduită firesc de ceilalţi, cu fiecare derapaj comportamental. Nu mai e surprinzător că Străinul nu există decât în realitatea ei reconfigurată de iluzii. Jocul de-a „lebăda albă vs. lebăda neagră” – realizat la suprafaţa intenţiilor, destul de tansparent şi nu cu cea mai densă consistenţă – devine previzibil şi continuă fără contrapunct de-a lungul desfăşurării de forţe şi risipă de energie.

Zbuciumul său interior, asemeni talazurilor dezlănţuite se revarsă cu o violenţă auto-mutilantă şi vătămătoare pentru cel care încearcă să îl zăgăzuiască. Fuga ei dezlânată şi paradoxal atât de liberă în explozia de gesturi se loveşte spasmotic de zidurile neputinţelor fizice; ca o pasăre marină, a cărei menire este să plutească înalt peste întinderi nesfârşite de apă, ce a fost capturată într-o colivie cu pereţi înalţi şi reci, ce se strâng în jurul ei şi îi sugrumă fiinţa. Finalul acestui parcurs plin de imagini kinetice, de repetiţii cu impact emoţional, de forţă şi epuizare ca de Sisif, acompaniat de tonalitatea unei muzici dramatice, prevestitoare de vreme rea, ce umple uneori golurile lăsate în calitatea răspunsului partenerilor, tot acest arc eminamente uman ce pare că se întinde la nesfârşit, are un final aproape sec. Concluzia este evitată; deznodământul e vag, iar finalitatea acestei poveşti rămâne suspendată într-o incertitudine stângace.

Aşa cum a fost conceput spaţiul de joc de către Danilo Zholdak – spectaculos şi ridicând voit miza orizontului de aşteptatare – se delimitează derutant două zone între care conştiinţa răvăşită a Ellidei poate glisa: o foarte ostentativă piscină prea puţin funcţională şi un cămin steril asemeni itimităţii frigide dintre doi soţi-străini. Aşa cum e folosit acest demisol cu piscină şi paturi în care nu se găseşte nici odihnă, nici iubire – în mod haotic şi aleator – se pierde conotaţia metaforei. De impact rămân obiectele care explică şi punctează realaţiile dintre personane – pomii pe care Wangel îi îngrijea împreuă cu prima soţie tăiaţi cu toporişca de Ellida, bolovanul-suferinţă-secret care îi zdrobeşte pieptul acestui soţ a cărui vină e de a fi doar om în faţa supra-eului problematic al unei soţii aflate la graniţa dintre realitate şi miraj.

Spectacolul din acest spectacol e Costinela Ungureanu (Ellida). Cu o credinţă all in în propunerea regizorală, şi-a dat voie să devină expresia scenică a voinţei brutale a lui Andriy Zholdak. Nu pare să fi păstrat nimic pentru sine; nu există rezerve, ci o pulsiune constantă, timp de patru ore, a unei energii din care alimentează fiecare scenă, fiecare zbatere, fiecare cuvânt zdrumicat ca de roţi grele sub care oasele conştiinţei trosnesc. E intensă şi performantă interpretarea fără plasă de siguranţă, în care controlul nu e un centru de interes, ci fluiditatea acestor stări împinse în extremele violente ale expresiei artistice. Nebunia personajului, nebunia regizorului şi nebunia actriţei închid într-un triunghi mistic-blasfemic spiritul incandenscent din mijlocul mării-simbol.

Experimentul acestui abandon în valurile agresive ale dictaturii creative nu funcţionează şi pentru restul distribuţiei. Nicolae Vicol (Wangel) intră greu în convenţia formei precise pe care o umple doar pe jumătate cu motivaţii de temperaturi insuficient de ridicate. Statura şi prezenţa îl avantajează, le foloseşte în mod deliberat, are o candoare a ascultării deznădăjduite – voinţa vlăguită e proprie personajului, dar păstrează şi accente vizibil personale, iar punctele culminante ale furiei sunt exerciţii de tehnică bine controlate, dar nedublate interior la fel de autentic. Angel Rababoc (Arnholm) rămâne la un stadiu epitelial-formal, pe care îl suprasolicită cu intonaţii şi gesturi ce îi rămân artificiale. Raluca Păun (Servitoarea) într-un rol aproape mut, cu doar câteva schimburi de priviri şi gesturi precise caracterizează exact întregul micro-cosmos ostil din casa Wangel.

„Femeia Mării” în regia lui Andryi Zholdak se încadrează în suita de experienţe care te solicită în postura de spectator de teatru. Te şi sperie, îţi poate plăcea, te revoltă, te poate emoţina, îţi inspiră respect, te poate epuiza, te poate plictisi – nu te lasă, în niciun caz, fără reacţii. Într-un context mai larg în care tocmai melanjul dintre autentic-estetic-social a devenit reperul calităţii, un spectacol care îţi dă ocazia să îţi nuanţezi impresiile atât de bogate pe care ţi le generează e o experienţă necesară.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

Femeia mării

de Henrik Ibsen

Regie, co-scenografie, light-design, ilustrație muzicală: Andriy Zholdak

Co-regie: Kathya Zholdak

Traducere piesă & asistență de regie: Valeriu Andriuță

Consilier artistic: George Banu

Versiune scenică: Ioana Mălău

Decor & video: Danilo Zholdak

Costume: Yan Zholdak

Muzică: Valentyn Silvestrov

Cu:

Costinela Ungureanu

Nicolae Vicol

Cătălin-Mihai Miculeasa

Raluca Păun

Angel Rababoc

Cătălin Vieru

Petronela Zurba

Corina Druc

Irina Danciu

Roxana Mutu

Foto credit: Cristian Floriganță

Translator: Corina Druc

Manager de proiect: Haricleea Nicolau

Regizori de scenă: Sorin Gruia, Cristian Petec

Maestru de lumini: Dodu Ispas

Operator sunet: Emy Guran

Sufleur/Prompter: Iarina Zidaru

Video: Florin Chirea, Emi Chirea, Orlando Edward

Makeup: Minela Popa, Mihaela Guran

Cină cu prieteni. Apropieri și despărțiri între cupluri și prietenii

Relațiile de prietenie adevărate dintre doi indivizi sunt din ce în ce mai rare pentru că umanitatea din noi își pierde, parcă, orice existență. E greu să găsești un prieten adevărat într-o lume egoistă. Unii oameni iau hotărâri radicale în viață, dar asta nu înseamnă că-i schimbă și pe ei ca oameni. Nu ar trebui să ne străduim atât de mult să înțelegem deciziile luate de cei de lângă noi, ci pur și simplu să le fim alături. Însă, uneori e mai ușor să pleci decât să accepți ceva ce nu poți înțelege.

Spectacolul „Cină cu prieteni” de Donald Margulies, de la Teatrul Bulandra din București, în regia lui Cristi Juncu, prin sinceritate, simplitate și adevăr reușește să-ți readucă emoția teatrului în care totul e despre oameni și relații. Nu e despre teatrul cu decor tehnologizat sau teatrul cu efecte luminoase impresionante sau despre actori care se chinuie să impresioneze publicul. E un spectacol despre actorul în relație cu… E un spectacol care spune o poveste. Despre maturitate.

Două cupluri se văd mereu; își petrec vacanțele împreună și iau cina tot împreună. La masă se spun povești, se râde și totul pare normal, bine; sunt fericiți. Dar cât de fericit să fii când trăiești viața pe care de fapt nu ți-ai dorit-o? Sau cât de fericit să fii când nu vorbești despre nevoile tale? Se adună râsete triste în borcane de porțelan şi toate la prima adiere de vânt, cad și se sparg. Adevărurile nespuse ies la iveală. Sunt dureroase, asta e clar, pentru că schimbă cu totul atât prieteniile, cât și relațiile dintre cupluri. Dar unul dintre cupluri, cel mai puternic, poate, nu se împiedică de cioburi; le adună împreună. Doar asta și-au promis de la început. Pentru unii maturitatea înseamnă singurătate și regăsire, iar pentru alții înseamnă acceptare și împăcare, dar fără să fie mai puțin fericiți.

Scenografia de tip puzzle a Ninei Brumușilă, împreună cu regia lui Cristi Juncu organizează spectacolul din punct de vedere vizual într-o cină oferită publicului: o suită de chelneri mută o serie de farfurii gigantice pe scenă, servite cu elemente de mobilier ce desemnează spațiul de joc. Aceste ruperi de spațialitate decupează scena în mici proiecții din prezent și trecut. Se creează astfel o atmosferă plăcută, caldă, de poveste. Totodată, e foarte plăcut să realizezi că e nevoie de foarte puține efecte speciale pentru a transmite emoție: o ninsoare cernită deasupra geamului sau un sunet ambiental de ocean.

Primul cuplu format din Gabe și Karen, interpretați de Șerban Pavlu și Ana Ioana Macaria, este solid construit atât în ceea ce priveşte cuplul din acţiunea piesei, cât și în relaţia dintre actori. Amândoi joacă natural și sincer, fără artificii. Șerban Pavlu este un actor versatil, lucru care îl face mereu surprinzător. De data aceasta este de remarcat maturitatea cu care-și asumă rolul, dar nu într-un mod rigid, ci foarte așezat. Poate că „echilibrat” este adjectivul cel mai potrivit pentru a-i descrie interpretarea. Cealaltă jumătate a cuplului, Ana Ioana Macaria, are un parcurs la fel de plăcut. Fragilă, dar și puternică, interpretează rolul unei femei la sfârșit de vârstă mijlocie, pe cale de a se rătăcii, simplu, sincer, fără crize superficiale, fără clișee obosite. Doar prin gesturi aparent uzuale și multă, multă grijă și atenție. Împreună, cei doi actori, au o relație foarte plăcută. Reușesc să creeze oglinda unui cuplu așezat și trecut prin viață, în care cei doi parteneri îşi găsesc mereu echilibrul unul în brațele celuilalt.

Beth și Tom, interpretați de Andreea Bibiri și Vlad Zamfirescu, sunt total diferiți de prietenii lor. Căsătoriți mai mult pentru a se complace normelor societății și rămași împreună de dragul copiilor, ajung, după 13 ani, după un divorț, să se simtă mai liberi ca niciodată. Lucru de neînțeles pentru Karen și Gabe. Din nefericire, relația de cuplu dintre cei doi îşi are neajunsuri şi în ceea ce priveşte interpretarea. Pe de o parte, Vlad Zamfirescu are momente în care joacă bărbatul calm, lucid și împăcat cu decizia pe care a luat-o cu privire la căsnicia lui, după care, instantaneu, fără vreun motiv justificat, doar tehnic, trece la o stare contrară, venită de nicăieri, care pune sub semnul întrebării relația cu partenera sa. Iar astfel de momente de execuţie marcată doar există și în relație cu Șerban Pavlu. Andreea Bibiri are un parcurs sinusoidal, care-și schimbă constant traiectoria. Personajul ei rămâne cu multe semne de întrebare. Beth ste femeia misterioasă care nu spune prea multe despre ea, dar care are și ea un scop, unul pe care actrița fie nu l-a găsit încă, fie nu îi este clar. Din aceste motive, relația dintre cei doi rămâne doar la suprafață și este superficială în motivaţiile și scopurile create de actori. Abia în final, Vlad Zamfirescu în relație cu Șerban Pavlu creează un moment sincer prin care se apropie de umanitatea personajului său, Tom.

Spectacolul „Cină cu prieteni” este despre apropieri și despărțiri. Despre apropierea mai puternică dintre doi oameni atunci când aveau nevoie cel mai mult, dar și despre despărțirea altor oameni pentru a se putea regăsi pe ei înşişi. Sunt două ore în care râzi și plângi, înduri și realizezi cât de importante sunt relațiile dintre oameni, cât de importante sunt, sau nu sunt, anumite persoane în viața ta. Poate, despre maturitatea unei prietenii.

Cină cu prieteni de Donald Margulies

Teatrul Bulandra, București

Regie CRISTI JUNCU

Scenografie NINA BRUMUȘILĂ

Asistenți regie TANIA DRĂGHICI și LARISA POPA

Distribuția:

ŞERBAN PAVLU (Gabe)

ANDREEA BIBIRI (Beth)

ANA IOANA MACARIA (Karen)

VLAD ZAMFIRESCU (Tom)

Bucuria – un mit urban, un basm, o realitate

Lyssa Richard, “Pure Joy,” 2017. Acrylic on canvas, 4” x 4”. Monument Mountain Regional High School, age 17/ ©Lyssa Richard. All rights reserved.

A fost odată Bucuria – o zgâtie zglobie, rumenă, cu cel mai cald zâmbet pe care îl oferea cu inima deschisă oricui avea norocul să i se ivească în cale, cu râs hohotit şi nişte ochi…nişte ochi limpezi şi buni care gâlgâiau de lacrimi de drag şi dor şi frumos şi bunătate. Bucuria, generoasă şi inocentă, s-a împărţit în fărâme cât să ne locuiască pe toţi; s-a cuibărit în sufletele de copii şi de acolo şi-a aşteptat cuminte timpul cel rodnic pentru a creşte odată cu ei. Şi tare grozav mai înfloreşte în culori pastelate şi mirosuri cu iz tropical şi zumzet şi zvon de luminiş ori ploaie de vară atunci când i se dă voie.

De prea multe ori, însă, e pusă în lanţuri grele de doamna Frică. Stă ca o cenuşăreasă pedepsită şi resemnată câtă vreme trufaşă, egoistă şi rea, Frica îşi întinde rădăcinile de ură în minţile înfrigurate. Şi i se ofilesc Bucuriei mugurii şi îi păleşte sănătatea din obraz şi încet-încet, flămânzită şi tăcută, îşi risipeşte toate minunile pe care le ştia cândva, când doamna Frică încă nu o ţintuise cu ghiulele grele de spaime. Şi chiar şi aşa, plăpândă şi uitată, păstrează în rotundul perfect al ochilor mari speranţa; acel ultim licăr de frumuseţe care, din când în când, ne dă picătura de apă vie pentru sufletele năpădite de griji.

Patetic? Desigur. Pueril? Poate. Fals? Deloc. Aparentul începutul de basm stângaci şi melodramatic e doar o schiţă a unui exerciţiu de stil ce vorbeşte, de fapt, despre noi; noi cu toţii cei care ne trezim dimineaţa şi amânîm cu încă cinci minute realitatea. Noi cei care atunci când inevitabil dăm ochi în ochi cu oglinda nu ne zâmbim. Noi cei care executăm proceduri standard inventate de noi înşine pentru proria viaţă. Noi – toţi care credem că e normal să nu fim fericiţi, că e firesc să ne conformăm, care ne învelim în blazare şi ne găsim motive să rostogolim sisific cariere întregi de bolovani de frustrări, tristeţi, mânii şi resemnări. Când nu te mai bucură mai nimic din viaţa pe care o trăieşti, când uiţi motivele care până mai ieri te făceau să bubui de entuziasm şi pilotul automat neîndemânatic trăieşte în locul tău o existenţă inertă şi previzibil de plicticoasă, poţi avea norocul de a simţi cum cremenele tocit al speranţei mai scapără încă o scânteie. Şi preţ de câteva clipe cade un colţ din zgura depusă pe simţuri. Şi pare că ai regăsit un pic din tine, cel de dinaintea fricii şi a fricilor. Pentru acel colţ merită să tot cauţi resurse care să îţi alimenteze fuga sua lupta cu bau-baul hulpav ce ne revendică timpul şi viaţa, numit generic frică.

În artă, în teatru, comoditatea şi plafonarea sunt primele trâmbiţe ale extincţiei Bucuriei. Când miza e strict centrată pe subzistenţă, când ştacheta calităţii vizează doar bifarea unor căsuţe strâmte, când plăcerea de a fi, de a juca şi a te juca e înlocuită exclusiv cu nevoia de cifre crescătoare trecute deasupra liniilor punctate din dreptul contului personal, când foamea de faimă şi recunoaştere virtuală, contorizată tot în sume crescânde, ţine loc de interes pentru profesia pe care tu însuţi ai ales-o – căci te costa şi îţi păsa, la început, şi ardeai şi te măcinai şi îţi doreai să ajungi pe scenă mai mult decât orice – ei bine, când Bucuria se transformă în Frica zilei de mâine, la propriu, în frica zilei de azi, chiar, nu prea mai sunt multe de zis.

Frica e, poate, cel mai uman sentiment dintre toate. Şi îl cunoaştem prea bine. Dacă îi dăm, însă, voie să ne curme cu sânge rece şi bucuria de a fi artişti şi ne transformă în zombie executanţi de servicii artistice, speranţa îşi dă şi ea obştescul sfârşit. Dacă depunem resemnaţi armele fie în faţa gloriei derizorii a mirajului faimei aducătoare de profituri consistente – unii, fie în faţa rutinei şi a delăsării întru gust de fiere şi dezgust – alţii, suntem direct răspunzători pentru scurtimea alarmantă a viitorului cultural pe care îl condamnăm la tristeţe.

Şi, într-o zi, Bucuria, din temniţa ei umedă, cu ziduri îngheţate, aude o îngânare de refren de demult. Şi o rază de soare se iţeşte prin geamlâcul înalt, străjuit de zăbrele ruginite. E semn bun adus de o primăvară timpurie zorită de o inimă ce bate întru drag de oameni – un menestrel, cu lăuta lui dezacordată şi corzi rupte, cântă. Şi cântecul lui risipeşte norii şi soarele năvăleşte prin coridoare, pe sub arcadele de piatră, direct în pântecul doamnei Frică. Iubirea unei balade iţite din pieptul sincer al unui suflet de artist pribeag eliberează iarăşi Bucuria cea rumenă, cu cel mai cald zâmbet…

D’E-pîn-geac în listă

Nici nu bănuiam, măcar, că ar putea să îmi placă listele. Dar tot înşir una sub alta diverse cuvinte care au câte ceva în comun, de la o vreme. De-ale gurii, drumuri, locuri, titluri, fel şi fel. Iar la final de an, parcă şi mai şi balanţa din mine trage a echilibru şi concluzii. Aşadar, o listă cu articole din geac parcă nu putea lipsi din lista cu liste. Nici cele mai cititie neapărat, nici cele mai bune (căci nu ştiu a le contoriza calitatea), nici cele mai „de bine”, nici cele mai „de rău”. Cele mai dragi, poate.

Tangoul destinului murind într-un pat frânt: „Maria de Buenos Aires”

„Poezia acestui spectacol, frumuseţea metaforelor rostite ca o rupere de nori ce nu răcoreşte, ci înfierbântă atmosfera, e pusă în valoare de jocul actorilor care au înţeles că nu e loc pentru jumătăţi de măsură în această încleştare de cuvinte şi sens. Ca un amănunt, pe care apropierea tangibilă de personajele care trăiesc, iubesc şi mor la câţiva centrimetri de tine îl face relevant, e expresivitatea mâinilor care descriu foarte concret relaţii, caracteristici şi calităţi: mâna mică, delicată, cu piele fragilă, degete ce tremură în căutarea sprijinului şi izbăvirii în iubire a Mariei – Ana Bianca Popescu – palmele cu degete longiline, puternice, gata să ocrotească, dar şi să ameninţe ale unor bărbaţi ce îşi intersectează destinul întru pasiune şi moarte – Lucian Ionescu – şi articulaţiile osoase ale mâinilor trecute prin vreme, ce au pipăit tristeţea şi vina ale unui Spirit rătăcitor – Gheorghe Visu.”

„Julieta fără Romeo” şi mama fără Julieta

„Performanţa de a transmite substratul uneori dureros, uneori acid, alteori dezarmant de trist, din spatele cuvintelor convenţionale se datorează unui joc actoricesc foarte conţinut. Gândul de pe dedesubtul dialogurilor e spectacolul nevăzut care ni se adresează ca un prieten bun ce ne ţine de guler în timp ce ne ceartă pentru a ne trezi din amorţirea unei tristeţi îndelungate. Nu există personaje negative în povestea iubirii ratate dintre mamă şi fiică. Doar greşeli mai mici sau mai mari care se adună într-un ghem încâlcit şi dor din ce în ce mai mult. Şi multă vină şi multe regrete şi, peste toate, frica de a rămâne singură a unei femei la a doua tinereţe şi frica de a deveni o femeie singură odată ajunsă la a doua tinereţe a fiicei sale. Mama se agaţă cu ultimele speranţe de tinereţea fiicei, iar fiica vrea să fugă speriată, cu inconştienţa dată de curajul vârstei într-un cât mai departe iluzoriu. Dar nu se urăsc, în ciuda reproşurilor. În spatele certurilor e o neputinţă cu strigăt mut care deplânge ratarea unei iubiri refuzate.”

„Noapte bună, mamă!”, căci de mine mi-e somn

„Noapte bună, mamă!” e un spectacol care pune oglinda în faţa celor care se alintă cu nefericiri de o zi. Poate avea efectul cathartic pe care îl credem pierdut – acea putere de a vindeca prin milă şi teamă gânduri şi emoţii. Dar cum evul contemporan ne-a învăţat câte ceva despre neologisme, probabil că astăzi efectul unei astfel de întâlniri artistice deloc comode, dar autentice întru totul, este acela al unui chatarsis prin empatie şi asumare.”

O seară. O breaslă. Gala UNITER 2021

„O lumină de seară cu aer încins de multele grade ale verii se topeşte în noaptea care nu se grăbeşte să cadă peste ţinutele de gală. Pe treptele Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti foşnesc rochii din materiale delicate şi gâturile domnilor stau drepte în strânsorile caravatelor şi papioanelor. Arată frumos acest alai. Se zâmbeşte mai cu drag, chiar şi pe sub măşti, în foaier. În sală exclamaţii entuziaste însoţesc reîntâlniri încântate. Gala UNITER din vara lui 2021 pare a ne arăta mai dornici de un drag reciproc de care avem nevoie dincolo de orgolii şi tristeţi.”

„Regele moare” 8 octombrie 2021 – Ascultarea, Tăcerea şi Aplauzele

„Sentimentul de a face parte din ceva important, de a fi prezent, de a primi o emoţie copleşitoare dinspre scenă, de a oferi, la rândul tău, odată cu bătăile accelerate al inimii, tăcând, reflectând la ceea ce auzi, propria ta emoţie, a densificat aerul. Calitatea ascultării într-o sală de spectacol variază în infinite nuanţe. Actorii ştiu cel mai bine să povestească despre ce au primit într-o seară anume din partea publicului. Şi publicul poate fi mai mult sau mai puţin talentat. „Regele moare” de vineri, 8 octombrie, a potenţat talentul publicului său. Spectacolul a oferit atât de mult, încât publicul, prin conştientizarea acelui Aici şi Acum, prin prezenţă autentică, a avut, la rândul său, o calitate premium.”

„câine cu om. câine fără om” – om cu suflet. om fără minciuni

„câine cu om. câine fără om” e un spectacol ce îţi amplifică toate sentimentele din cotloane, pe care prea rar le scoţi la lumină. După această întâlnire cu un personaj principal canin multiplicat în multe oglindiri ale umanităţii sale, te simţi mai puţin om, tu, cu toate meritele, manierele, procedurile tale inteligente şi gadgeturile care îţi ies din buzunare. Şi când ţi speli ruşinea odată cu mâinile şi faţa, îţi iei inima în dinţi şi clăbuceşti şi măcar câteva din straturile de piei sintetice pe care ţi le-ai lipit sârguincios peste simţiri şi nu îţi mai e atât de frică de visele, putinţele, neliniştile şi slăbiciunile tale.”

Squid game – tentaculele unui fenomen

„Şi, cumva, de această dată nu te simţi vinovat că ai devenit fan pe loc şi că abia aştepţi să încerci şi tu să scoţi forma din zahăr topit dintr-o dalgona dacă ai avea ocazia. Nu ai sentimentul că eşti unul dintre muuultele milioane „păcăliţi” de o franchisă. Nu ai spaima, nerecunoscută prietenilor, de comercial. Ţi-a plăcut, te-a pus pe gânduri, a fost entertaining, te-a emoţionat, te-a făcut să râzi, ţi-a deschis curiozitatea pentru o cultură despre care cunoşti prea puţine, l-ai revedea încă o dată cu plăcere. „Squid game” pare produsul perfect pentru cele mai distincte gusturi. Se vinde ca pâinea caldă şi împacă pe mai toată lumea.”

Ion Horia Leonida Caramitru – Pino sau zâmbetul trist al despărţirii

„E greu de scris şi de spus Ion Caramitru „a fost” şi apoi să treci între virgule ipostaze şi cuvinte ce definesc statura unei figuri a lumii culturale pe care, încă, nu o cuprindem în toate faţetele interdependenţelor pe care nici nu ştiam că le avem. Ion Caramitru este, în continuare, punctul fix al unei bresle; încă ne uneşte în mirarea lipsei pe care de fiecare dată ne e greu să o credem. Şi, din când în când, îi auzim parcă vocea, îi surprindem, parcă, zâmbetul pe chipul unui necunoscut de pe stradă ori îi simţim mâna între palme, într-un ultim gest de rămas-bun. Cu bine!”

“Toată liniştea din lume”, din tine şi din sala de teatru

„Există rare ocazii în care cel mai semnificativ gest pe care îl poţi face e să taci. După aproape două ore, o sală întreagă tace întru mulţumire pentru trezirea cu blândeţe artistică a conştiinţei. Iar când începem să vorbim, o facem puţin diferit. Mai cu băgare de seamă. Iar în priviri rămâne ceva din gândul viu primit în dar după ce am asistat neputincioşi, la fel ca în viaţă, la tragedia unei Mame. Mama-arhetip, Mama cu adevărat super-erou fără mantie, cu vânătăi pe trup şi branulă şi perucă ce îi ascunde urmele lăsate în corp de un tratament nociv, Mama-arc aşa cum Katia Pascariu o intrepretează fără niciun moment de respiro, de la început până la sfârşit. Nu e deloc uşor de asimilat această experienţă; ştii că ai văzut, poate, cel mai tulburător spectacol din ultimii mulţi ani.”

„Lohengrin” – oglindirea artelor

„Lohengrin” nu e doar un eveniment la centenar care trebuie aplaudat pentru importanţa momentului în sine. Acest Împreună pe care îl aduce în prim plan, această generozitate simplă, renunţarea la fastul sărbătorii în favoarea unei celebrări a umanismului pierdut şi regăsit al artelor, acestea sunt motivele pentru care „Bravi!” poate răsuna repetat şi sonor din sală în ropote de palme care recunosc, tot laolaltă, frumosul estetic în toată splendoarea lui.”

„Don’t look up”, watch Netflix

Nici Crăciunul nu mai e ce-a fost. Sarmale înlocuite cu creveţi, ciorba acrită cu zeamă de varză cu minestrone şi cozonacul e cumpărat sub formă de panettone de la orice colţ de stradă cu Mega. Atât ne mai rămăseseră: subiectele de ceartă. Ba că ăia de i-ai votat tu sunt mai hoţi decât ăia pe care i-am votat eu, ba că „a furat, da’ a ş făcut”, ba că vaccinu’ te salvează de la moarte sau te omoară el însuşi. Acele mici scântei ca de artificii de pom de la care ia foc tot bradul cu tot cu casă. Anul acesta, Grinch-ul comercial a reuşit să ne fure până şi voluptatea de a ne certa pe teme de tradiţie. Gâlceavă mare, domnule, pe toţi pereţii, pe toate reţelele în toate bordeiele; „ A fi sau a nu fi bun” Don’t look up ăsta? Această întrebare a fost pe toate buzele murdare de salată de boeuf (cu pui).

Filmul lansat strategic de Netflix la sfârşit de an, în plină vacanţă şi timp liber e pur şi simplu perfect din toate punctele de vedere. Acoperă tot, astfel încât să îşi atingă toate punctele din lista migălos creată de un algoritm deştept. Are şi virtuţi artistice – mai ales la montaj, imagine şi câteva pusee actoriceşti personale – are umor suficient cât să mai dea şi altora, inteligent e, mesaj transmis cât să priceapă şi Grivei. Desigur, degetul gros intră adânc în ochi, metafora e virată spre caricatură, iar agenda gâlgâie în fiecare scenă, doar că de ceastă dată e setată la pe psihologie inversă. Citatele culturale – mai originale sau mai kitsch – sunt şi ele la locul lor; pur şi simplu e un pachet complet.

Film la all inclusive. Filmul potrivit pentru timpul potrivit. E superficial şi vorbeşte despre superficialitate, mizând succesul tocmai pe superficialitatea noastră. E paradoxal şi amuzant, dar mai ales eficient acest reţetar exrem de bine echilibrat. Iar aceste virtuţi se adresează fiecare câte unui grup ţintă; probabil tot algoritmii au dibuit ce cui anume îi captează atenţia. Măcar sunte dumiriţi deja că timpul nostru a devenit prinţesa neajutorată pentru care se bat în buzdugane şi paloşe feţii frumoşi cu balaurii. Şi căscăm gura din motive diferite la acelaşi produs, iar Netflix cel isteţ îşi bifează căsuţele; unii râdem, alţii ne cutremurăm şi ne punem pe gândit, alţii ridicăm snob sprânceana, alţii ne pictisim, alţii ne înfuriem de-a binelea – dar toţi, aproape toţi, comentăm ceva, dăm de la noi o inimioară la o postare, scriem un comentariu isteţ, o postare redundantă pe blog (sic).

Această modalitate aproape simplistă de a ascunde în văzul tuturor elefantul din cameră e noua formă artistică nu doar la modă, ci şi eficientă. „Don’t look up” poate fi catalogat drept un kitsch enorm sau o capodoperă – depinde doar ce set de argumente foloseşti şi ce sacră de valori. Disiparea criteriilor în infinite nuanţe care dau dreptate tuturor întru o bunăvoinţă politicoasă şi exasperantă care calcă pe ouă, stricate dealtfel, pentru a nu sparge puroiul unor coşuri mult prea sensibile a relativizat orice opinie pertinentă. Iar operele de artă contemporane ajung să arate exact ca acest amalgam incert. Părţile valoroase artistic sunt acoperite de un strat de neseriozitate asumată care deraiază potenţialul în comercial din raţiuni atât economice, cât şi corecte politic. Nu poţi să mai pui puncte de pe „i” decât în glumă, bătându-ţi joc de tine însuşi în timp ce o faci şi biciuindu-te concomitent. Preşedinta Americii interpretată aparent gros de Meryl Streep e un desen animat jucat ca atare. Doctorii în astrofizică spun adevăruri susinute ştiinţific, dar sunt aşa de haioşi. Vrem să atragem atenţia asupra situaţiei actuale în care existenţa unui virus încă e pusă sub semnul întrebării, asupra coloşilor care vor să se îmbogăţească, încă, de pe urma pandemiei, dar îndulcim cu muuult zăhărel cât să lăsăm poteci spre interpretări care să nu supere prea tare mămicile şi tăticii care ne dictează ce să promovăm şi anul viitor.

Desigur că Leonardo Di Caprio se ia foarte în serios şi are un monolog plauzibil, în nota over the top a întregului film, desigur că Jennifer Lawrence îşi păstrează naturaleţea şi talentul ei salvează parţial fantoşa care i s-a pus în braţe spre a o face credibilă, desigur că Mark Rylance e cel mai performant din toată distribuţia de vedete tocmai pentru că rolul îi dă posibilitatea de a rămâne simplu, accentuând cu măsură o singură trăsătură dominantă a lui Peter Isherwell cel malefic şi seni-n/l. Ritmul e construit cu cronometrul într-o mână şi graficul curbei gaussiene în cealaltă şi metronomul pe masă. Punch line-urile sunt inserate la fix şi livrate exemplar. Dialogurile au chichiţe care te fac să pufneşti pur şi simplu – fie în râs, fie de disperarea acestei superficialităţi plenare. Niciun fir de păr nu e altundeva decât unde se doreşte. Finalul e un comentariu atât de înţeşat de citate culturale încât dacă până atunci cineva a crezut că se uită la o dramă, măcar după credits s-a prins cât de mare e gogoaşa glazurată, livrată caldă de Netflix.

„Don’t look up” are calitatea de a fi şi o mare băşcălie şi un comentariu social pertinent, dar uţin ipocrit, aşa cum ne stă tuturor bine în zilele noastre. Dacă rămânem dedicaţi artei şi continuăm să îl citim pe Shakespeare chiar dacă se pare că nu a fost tocmai politically correct avant la lettre, sărmanul, atunci „Don’t look up” este exact oglinda pe care o merităm. Nu putem să pretindem artei să mai livreze produse precum Capela Sixtină sau „A şaptea pecete” dacă noi nu mai arătăm, spiritual, emoţional şi conceptual, nici ca David, nici ca Audrey Hepburn.

Noi suntem prieteni cu Roland Mc’Donald şi super eroii noştri se zbuciumă pe ecranul de I-Max. Noi nu ne mai uităm în sus pentur că nu prea mai ştim pe cine să căutăm acolo. Iar dacă filmul mult-vorbit are un mesaj cu adevărat, poate acesta ar fi mai înspăimântător decât o cometă aducătoare de moarte şi profit; lipsa unui cer către care să privim cu speranţă. Ce putem face între timp: să stăm liniştiţi la masa de Crăciun, să ne mai uităm încă o dată la „Home alone” şi să cădem de acord că pentru unii apocalipsa arată ca în „Melancholia” şi pentru alţii ca în „Don’t look up”.

Şi „Priveşte cerul!”

„Lohengrin” – oglindirea artelor

E iarnă, destul de frig, destul de umed, destul de întunecat şi de trist. Sărbătorile anunţă doar cozi, timp din ce în ce mai puţin, fugă printre cumpărături şi un sprint de voioşie cumulată cât pentru un an întreg în câteva ore. Gata epuizaţi, cu gândul la datoriile acumulate pentru cheltuielile iarăşi exagerate, cu zâmbetele de fotografie pregătite, aceleaşi ca în fiecare an. În acest cadru repetitiv, obosit şi obositor, printre căsuţe de lemn cu vin fiert în pahare de plastic, răzbaţi printre semenii în căutare de puţină sărbătoare şi ajungi la Opera Naţională din Bucureşti. Ca să asculţi preţ de 4 ore şi jumătate Wagner. Da, da. Nu colinde, nu Hruşcă, nu „Last Christmas”, nici măcar „Spărgătorul de nuci”. Wagner – „Lohengrin”.

Premiera ce pe 8 decembrie a celebrat aniversarea a100 de ani de la semnarea certificatului de naştere instituţională a Operei Române a fost un arc centenar; în 1921 George Enescu dirija „Lohengrin” la inaugurare, iar în 2021, Silviu Purcărete semnează regia aceluiaşi „Lohengrin”. Cu evidentele sale tente naţionale, cu şi mai limpezile accente ale eternei lupte duse de forţe supra-naturale, traduse în dogme religioase, pentru sufletele muritorilor, libretul lui Wagner inspirat din mitologia germană şi basme în care şi adulţii pot crede, capătă un sens acut contemporan. Mai suntem capabili, azi, să ne mai încredem în Om, în umanul ce îşi dovedeşte prin fapte calităţile sau avem nevoie de etichete cu nume purtate la piept, de acte doveditoare şi parafe? Dumnezeul nostru, acela pe care îl invocăm la greu sau căruia îi mulţumim pentru fericire, ne mai trimite eroi salvatori sau a „murit puţin” odată cu decretul dat de Nietzsche? Unde ne aflăm noi, cei mulţi şi grabnic doritori de minuni, dar speriaţi de ele, în existenţa noastră între cer şi pământ? Puţin anacronice, puţin patetice, dar aceste întrebări îşi au şi acum, ca şi 1850 la Weimar, ca şi în 1921 la Bucureşti, rostul de a fi gândite măcar.

Spectacolul regizat de Silviu Purcărete, în scenografia lui Dragoş Buhagiar e o celebrare a rostului de a fi împreună, mai ales la greu, al artelor. Muzica, literatura, dansul şi teatrul stau umăr la umăr în faţa lipsei de curaj în faţa fricii unui timp hain. Cheia montării nu e deloc greu de descifrat. Aproape minimalist, extrem de curat, aparent simplu şi fără prea multe zbateri vizuale, clar şi cu multă emoţie şi sens, cei patru protagonişti sunt dublaţi în scenă de alter-egouri ce le înfăţişează sufletele. Artiştii lirici dau glas personajelor, iar actorii încarcă de expresivitate şi carnalitate relaţiile dense din ceea ce nu se spune. Frumuseţea estetică a acestei soluţii frapant de teatrale, dar într-o convenţie susţinută atât prin interpretare cât şi prin coerenţa, rafinamentul şi intensitatea propunerii, devine complementară sobrietăţii, monumentalităţii şi gravităţii sonore a partiturii wagneriene. Impactul contrastant între trupurile fragile ale actorilor ce descriu, animaţi, parcă de notele muzicale, parcursurile sufleteşti ale personajelor ce coexistă şi îşi cântă drama şi sonoritatea constant impunătoare, acest joc al lumnii şi al întunericului, e miza câştigată prin efectul de lupă pus asupra umanizării unei opere-cult din istoria spectaculară.

Cei patru actori – István Téglás (Lohengrin actorul), Anda Saltelechi (Elsa actriţă), Alina Petrică (Ortrud actriţă), Rareş Florin Stoica (Telramund actorul) – au o prezenţă scenică, o forţă expresivă ce ridică la putere intensitatea sentimentelor şi densitatea relaţiilor dintre personaje. Acea artificiozitate specifică operei e ameliorată de aceste trupuri care conţin concentrat şi cu multă grijă pentru adaptarea la distanţele şi rigorile genului simbolistica unor tipuri complexe. O tânără de înălţime medie poate să devină înaltă cât o maestră a magiei întunecate şi să acopere prin prezenţă toată scena Operei Naţionale, la concurenţă cu un cor întreg şi, totodată, să aducă aminte de statura demnă şi monolităc a Pinei Bausch – Alina Petrică. Un actor cu trupul longilin şi piele albă poate fi copil şi lebădă şi cavaler şi prinţ, cu o fragilitate ieşită din comun, cu o expresivitate corporală desprinsă, parcă, din estetica Teatrului Nō – István Téglás. O femeie cu păr lung, ca cel imaginat de fetiţele ce visează cu ochii deschişi jucându-se de-a prinţesele, cu chip senin şi gesturi mereu calde poate emoţiona şi atunci când îşi hrăneşte fratele într-un tablou ca inspirat din avangardele secolului trecut şi când îşi caută ludic iubitul între pernele ce o îi sunt şi acoperământ şi piedică – Anda Saltelechi. Un veritabil anti-erou, cu spadă sigură şi pumn încleştat, cu ochi ce strălucesc până departe în sală şi ameninţă cu fiecare expiraţie controlată din pieptul încordat, poate stăpâni cu mişcările sale fluide, impetuoase şi elegante centrul de atenţie dintre toate acţiunile paralele dintr-o întreagă desfăşurare de forţe artistice – Rareş Florin Stoica.

Şi în timp ce aceste suflete întrupate domină latura vizuală a impactului estetic, Benjamin Bruns (Lohengrin), Marta Sandu Ofrim (Elsa din Brabant), Madeleine Pascu (Ortrud), Valentin Vasiliu (Telramund) transmit aceleaşi sentimente viguroase de îndoială, iubire, credinţă şi nevoie de adevăr, în plan muzical, acompaniaţi de Orchestra şi Corul Operei Naţionale din Bucureşti, sub bagheta lui Tiberiu Soare. Această forţa de expresivitate artistică suspendă alte simţuri şi îţi transpun gândurile şi emoţia în povestea vizual-sonoră deplină şi copleşitor de frumoasă, pur şi simplu.

Opera Naţională Bucureşti

Lohengrin

Richard Wagner

Libretul de Richard Wagner

Regie Silviu Purcărete

Scenografie și light design Dragoș Buhagiar

Maeștri de cor Daniel Jinga, Adrian Ionescu

Colaborator artistic regie Rareș Zaharia

Asistent regie Paula Stoica

Asistent décor Vladimir Iuganu

Asistent costume Andrada Chiriac

Asistent dirijor Mircea Pădurariu

Dirijor: Tiberiu Soare

Lohengrin:
Benjamin Bruns – invitat

Elsa von Brabant:
Marta Sandu Ofrim

Ortrud:
Madeleine Pascu

Friedrich von Telramund:
Valentin Vasiliu

Heinrich der Vogler:
Marius Boloș

Heerufer:
Dan Indricău

Lohengrin actorul
Istvan Teglas

Elsa actriță
Anda Saltelechi

Ortrud actriță
Alina Petrică

Telramund actorul
Rareș Florin Stoica

Patru paji:
Tania Ruskova
Oana Ștefania Ionescu
Andreea Grigore
Florentina Picuș

Patru nobili:
Mihai Geambașu
Narcis Brebeanu
Adrian Strezea
Octavian Crețu

Actori:
Ionel Barac
Vlad Benescu
Larisa Enache
Anamaria Olaș
Vlad Milotoi
Tudor Morgovan
Ioan Paraschiv
Lavinia Pele
Alexandru Petcu
Adrian Pop
Alexandru Pribeagu
Alexandra Stroe
Magda Zimbran

Pregătire muzicală: Luminița Berariu, Ioana Maxim, Liana Mareș și Sabin Orbulescu

Cu participarea Orchestrei și a Corului Operei Naționale București

Durata: 4h30m (cu 2 pauze)

Cristiano Ronaldo sau Messi? De Niro şi Pacino

Photocredit: Philip Montgomery for The New York Times

Cristiano Ronaldo sau Messi? Coca Cola sau Pepsi? Federer sau Nadal? De Niro sau Pacino? De ce trebuie mereu să alegem? În ceea ce priveşte sportul sau gusturile culinare Avem mai multe motive pentru a spune X sau Y. Suntem suporteri sau pur şi simplu papilele noastre gustative ne dictează dacă ne place mai mult Big Mac-ul sau McChicken-ul. În artă, însă, poate la fel de bine să ne placă şi Van Gogh şi Picasso. „Guernica” mai mult decât „Mâncătorii de cartofi” şi „Noapte înstelată” mai mult decât „Femeia care plânge”. În artă subiectivitatea e mult mai restrânsă la cazuri particulare. Şi atunci, în loc să întrebăm „De Niro sau Pacino?” ne putem bucura de talentul amândurora: De Niro şi Pacino.

Deşi au jucat în puţine filme împreună, Robert De Niro şi Al Pacino sunt acest binom care a marcat jumătate de secol de performanţă actoricească la Hollywood. Sunt în toate listele cu cei mai cei 10, 50, 100, 1000 de actori. Au împreună 116 premii şi încă 253 de nominalizări – destule cât pentru o generaţie întreagă. De Niro a jucat în 125 de filme şi Pacino în 62. Cel puţin jumătate de glob îi recunoaşte după nume sau figură şi probabil măcar un sfert din populaţia lumii poate cita măcar o replică făcută celebră de ei. Ştim cu toţii cât de mari, de uriaşi, de colosali sunt. Unora nu le convine că încă mai sunt la fel de mari, de uriaşi, de colosali şi le găsesc vina de a fi bătrâni. Şi chiar sunt – la 78 şi 81 de ani nu mai sunt tocmai în floarea vârstei. Dar asta nu înseamnă că li s-a diluat talentul.

Mai întâi au avut norocul de a fi contemporani cu regizori care să le descopere cele mai potrivite mijloace de expresie: Martin Scorsese şi Francis Ford Coppola sunt cei care şi-au pus cel mai apăsat amprentele pe Bobby şi Al. Succesul fulminant al trilogiei „Naşul” – posibil cel mai bun film all time – i-a transformat din speranţe în mai mult decât certitudini. Şi a urmat mulţi gangsteri fiorişi, mulţi poliţişti – corpuţi sau nu – mulţi proscrişi, marginali şi atipici. Fiecare nou „băiat rău” a mai pus o cută pe fruntea lui De Niro şi i-a mai smuls un fir de păr lui Pacino. Cu cât s-au maturizat cu atât chipurile lor au început să păstreze câte puţin din măştile pe care le-au purtat în filmele devenite cult. Marele public îi recunoaşte pentru succesele de box office care în acele decenii de nu foarte demult coincideau şi cu critic’s choice. Succesul era real şi total: aprecierea celor care cumpărau bilete la cinematograf era dublată şi de cea a juriilor. Erau altfel de vremuri, cele de nu foarte demult.

Robert De Niro în „Awakenings” sau „Frankenstein” şi Al Pacino în „Looking for Richard” sau „Neguţătorul din Veneţia” sunt roluri pe care marele public poate nu le recunoaşte imediat. „Are you talking to me” sau „Whoo ah” ştie mai toat lumea ce înseamnă şi de unde vin. Poate performanţa actoricească a fost mai consistentă în filmele mai puţin cunoscute, dar asta nu înseamnă că Robert De Niro în „Dirty grandpa” sau apariţia lui Al Pacino din „Jack and Jill” cel nominalizat la Zmeure de Aur nu poartă aceleaşi semnături. Joacă luându-se foarte în serios şi cu umor în acelaşi timp. Asumarea pe care se tot bate monedă de ceva vreme e a doua natură pentru doi actori profesionişti care au atins culmile profesiei. Îşi permit astfel de job-uri în CV-urile lor pentru că au demonstrat tot ce era de arătat. Şi când au vrut să mai arate încă ceva şi să dea o mostră de artă printre glumiţele din ultimii ani, au făcut „The Irishman”.

De Niro şi Pacino sunt aproape demi-zei ai filmului. În ţară nu avem niciun corespondent pentru ei. Nu a existat niciodată sintagma Dinică şi Iordache sau Toma şi Amza. Ei au devenit acest pachet premium al actoriei jucând cot la cot şi reconfirmând rol de rol că nu pot fi departajaţi decât subiectiv. Desigur De Niro în „The Intern” nu poate fi comparat cu Pacino în „Scent of a woman”. Dar nici Pacino în „The recruit” nu poate fi comparat cu De Niro în „Taxi driver”. Se poate vorbi, însă despre „Raging bull” sau „Dog day afternoon”, despre „Raging bull” sau „Scarface” despre „The Untouchables” sau „Avocatul diavolului”. Şi încă multe. Dar de ce să alegi, când le poţi aprecia pe toate? Lista de roluri reuşite şi de mari roluri e cu mult mai lungă decât cea de rateuri.

De Niro şi Pacino – nu trebuie să alegem. Nici nu ar fi drept. Ne putem bucura, însă, că au devenit prieteni şi că par a sărbători două cariere care au devenit deja de legendă.

Febra porcului – boală sezonieră lipsită de leac

Ruladă de porc cu ciuperci, caltaboş, sarmale, piftie, ciorbă de burtă, plăcintă cu carne… şi în general „nu e floare cum e varza şi nici pasăre ca porcul”. Noi, românii, parcă nu simţim că e sărbătoare dacă nu mâncăm tradiţional. Iar tradiţia ce înseamnă? Carne de miel la Paşte şi carne de porc la Crăciun. Dacă la miei sunt suficienţi care au rezerve, când vine vorba de porc, varietatea produselor derivate satisface mai toate gusturile.

Ce înseamnă, dar, Crăciunul la români? Undeva între chiolhan şi party, depinzând de statutul social, manifestarea e aproximativ aceeaşi: se umple o masă cu de toate (ca la shaorma), se adună în jurul ei toţi ai casei şi, ca atmosfera să fie completă, se bea invers proporţional cu bugetul familiei. Urmarea e previzibilă: câteva kilograme în plus pe termen lung şi dureri de stomac, balonare şi senzaţie de prea-plin pe termen scurt.

Ce ne facem, însă, când toate s-au scumpit peste noapte? Dăm din colţ în colţ, ne lamentăm, dar nu pentru că nu am avea bani să cumpărăm brad sau cadouri pentru copii, grijile astea sunt secundare, nu… Problema stringentă e: la ce să renunţ – la jumări sau la piftie? Hypermarketurile iarăşi se vor hyperaglomera; pe rafturi zac mormane de jucării, bomboane şi ornamente de pom, nu cu greu găseşti umbra unui lebăr şi damful rămas în urma cârnaţilor de casă. Inutil să menţionez că după ce pândeşti căruciorul liber trebuie să faci slalom cu dibăcie prin aglomeraţie şi să aştepţi la casă răbdător. Şi distanţat. Toate astea pentru că întreg oraşul s-a mutat, deja, ca în fiecare an, în Carrefour, Lidl, Kauffland şi Mega.

Deşi ne grăbim să importăm toată gama de obiceiuri comerciale şi învăţăm să gătim turkey şi gravy de la Jamie Oliver, în privinţa Crăciunului nu-mi fac nicio grijă că va deveni vreodată, la români, prilej de linişte, bucurie în familie, fericirea de a face şi a primi daruri; fiţe americăneşti. E atât de împământenită foamea mioritică încât sărbătoarea e momentul când, în sfârşit, avem motiv să recuperăm mesele pierdute în timpul anului: mic-dejunurile pe care nu avem timp să le luăm la masă, ci la volan, în traffic, sub formă de “covridog”, prânzul de la Mc sau burgerul gourmet devenit cea mai de lux preferinţă culinară şi cinele pe care suntem prea obosiţi să le gătim şi le schimbăm pe comanda de pizza pe care o savurăm uitându-ne la Masked Singer/ Asia Express.

Suntem atat de supăraţi că “ni s-a furat Crăciunul” din nou; că nu avem access decât pe bază de documente şi certificate în târgurile prost luminate şi înghesuite. Iar înăuntru, căsuţă lângă căsuţă, grămezi de carne friptă, sarmale, kurtos colaci, felii gata uscate de cozonac la supra preţ, porc franjurat inundate de sos barbeque, desigur, munţi de cartofi prăjiţi de la pungă şi vin din pastile fiert cu mult zahăr – aşa arată sărbătoarea la care tânjim indignaţi că ne-ar fi fost furată. La asta poftim; ăsta ne e dreptul încălcat: cel de a ne ghiftui la grămadă cu alimente mai mult sau mai puţin de calitate, în condiţii mai mult sau mai puţin igienice. Nu ne dezminţim; tradiţia e tradiţie şi trebuie onorată. Sfânta salată de boeuf cu pui şi mazăre şi ţuica în ţoi cu boabe de piper sunt bune de aninat în brad în loc de globuri. Atât ne e fericirea: lungă cât durează să înfulecăm trei sarmale la preţ cât pentru o oală întreagă.

În India vaca e animal sacru; la noi e porcul. Doar că le celebrăm diferit – ei o idolatrizează şi i se închină, iar noi îl ingerăm şi îi preluăm din carcteristici în timp ce îi ronţăim şoriciul. Şi îl şi călărim, tradițional se pare, după ce îl pârlim cu paie. Obicei strămoşesc ce nu pare a se pierde, ci doar se urbanizează. Colinde nu mai ascultăm că ne facem de râs, “linul” tot lin rămâne an de an, alte tradiţii în afară de întinderea iar şi iar repetată a meselor între 30 noiembrie şi 7 ianuarie, pare că am uitat. Măcar de ne-ar rămâne bucuria unui Împreună celebrat cu sufletul sincer. Dar obligaţiile îşi spun cuvântul şi ne epuizăm gătind pentru invitaţi pe care îi întâmpinăm cu masa ca de nuntă dar cu strângere de inimă că ne calcă pragul. Şi mergem îmbrăcaţi frumos pe la cunoştinţe, colegi, rude şi şefi cărora le comandăm coşul standard cu Panetone şi vin spumant.

Frumos e în decembrie la români!

„Tiger King”: oamenii, leii, potârnichiile…

În data de 20 martie 2020, în faţa ecranelor din spatele uşilor închise de frică, lumea făcea cunoştinţă cu „Tiger King”; şi de atunci nimic nu a mai fost la fel. Serialul a devenit cel mai urmărit, apreciat şi, poate, cel mai cunoscut documentar al tuturor timpurilor, aşa cum a fost supra-numit în discuţiile din forumuri şi reţele de socializare. Titlul său original şi integral e „Tiger King: Murder, Mayham and Madness („Regele tigrilor: crimă, haos şi nebunie”) şi surprinde în trei cuvinte definitorii efectul de perplexitate pe care miniseria Netflix de şapte episoade a câte 45 de minute îl are asupra telespectatorilor săi. Serialul e rezultatul unei munci de teren de cinci ani în care Eric Goode şi Rebecca Chaiklin au avut răbdarea de a urmări câteva personaje cel puţin spectaculoase, legate de o pasiune comună: creşterea de feline mari. Pornind de la date statistice conform cărora pe teritoriul Statelor Unite ale Americii se află mai mulţi tigri cu statut de proprietate privată decât se găsesc tigri în sălbăticie în întreaga lume, cei doi realizatori ai show-ului devenit viral au încercat să spună povestea acestui fenomen.

De la un reportaj bine documentat, spus obiectiv şi cu miza autenticităţii bine consolidată, materialul adunat în timp şi desfăşurarea evenimentelor din viaţa de zi cu zi a personajelor centrale s-a auns la o serie care concentrează în cateva ore o tramă pe care orice scenarist de succes ar fi invidios. Urmăreşti povestea lui Joe Exotic – proprietarul unei grădini zoologice cu peste 270 de tigri, un cowboy gay, soţul a doi băieţi cu aproape 25 de ani mai tineri, care îşi poartă chica oxigenată cu mândrie, poartă un pistol încărcat în permanenţă în centură, filmează clipuri de muzică country pentru melodii a căror voce nu îi aparţine, are o emisiune on-line în care ameninţă în stânga şi în dreapta cu poftă şi talent de show-man şi îşi face timp să candideze chiar la Preşedenţie şi apoi obţine un procent de 19% din voturile pentru postul de Guvernator, pe care îl ratează de pe poziţia a treia în preferiţele electoratului– şi nu ai cum să nu rămâi fascinat de acest personaj ce nu ar fi putut fi conţinut între copertele niciunui scenariu.

Duşmanul lui de moarte e Carole Baskin – militanta pentru dreptul la libertate al animalelor, care deţine şi ea o proritate din care face profit, unde animalele stau în ţarcuri, cu singura diferenţă că ea nu îşi plăteşte angajaţii, ci atrage voluntari. O doamnă undeva între ultimele două tinereţi, rubicondă, cu ochi coloraţi şi exoftalmici, care surâde straniu indiferen de cât de lugubru e subiectul pe care îl dezbate, poartă coroniţe de flori şi e suspecta principală în cazul de dispariţie al primului său soţ despre care mulţi cred că ar fi devenit cina leilor, servită chiar din mâna ei; pe cel de-al doilea soţ l-a tratat cu mai multă dragoste atunci când, în fotografiile de nuntă, l-a pozat în chip de animal de companie în lesă îngenunchiat la picioarele stăpânei sale.

Avându-i în centru pe aceşti doi corifei ai marilor grădini zoologice, fauna umană care gravitează în jurul lor e atât de diversă şi uluitoare, încât constelaţia personajelor din serial se construieşte de la sine. Devine palpitant să îi asculţi, te surprind cu fieccare intervenţie, sunt, în mod evident, autentici dar în acelaşi timp nu poate să nu te mire atitudinea lor relaxată în faţa camerei de filmat, concepţiile lor, stranietatea bulei pe care ei o trăiesc drept normalitate, simplitatea unor replici absolut deconcertante şi impresia generală de univers paralel pe care o creează întâlnirea cu aceşti oameni care nu au fost inventaţi de nimeni, ci trăiesc în continuare dincolo de ecran. Montajul este punctul forte al seriei tocmai pentru că reuşeşte să surprindă cu umor, fără a eticheta sau a înclina balanţa în favoarea niciuneia dintre părţi, paradoxuri şi nonsensuri care la modul cel mai propriu will blow your mind. Cu rigoare, atenţie pentru detalii şi o aparentă libertate totatlă, realizatorii acestui freak show ad-hoc decupează piesele din puzzle cu atenţie pentru nuanţe, reglaje fine de subtilităţi şi detalii şi nu cruţă pe nimeni de ambele feţe ale monedei.

Sezonul 2, are doar cinsi episoade şi a fost de curând pus la dispoziţie de Netflix: De această dată, construcţia mizează pe curiozitatea tuturor şi pe fenomenul creat în jurul acestor personaje Disney villains din viaţa reală. Joe ne vorbeşte de la un telefon public de pe holul închisorii şi i se vede doar vârful capului filmat cu o cameră rudimentară. Carole ne zâmbeşte sinistru de calm, zilnic, citind pagini de jurnal intim pe YouTube şi mai adaugă nişte zerouri la milioanele deja agonisite. Presupusul soţ devenit hrană pentru leuţi are şi el un side story demn de un spin off doar al lui – puţin proxenet în prin Costa Rica, puţin şarlatan, poate, puţin traficant, cine poate şti.

În acest carusel de figuri exotice, în cel mai propriu mod, apar acele white collars spilcuite, cu limbaj bine lustruit: avocaţi şi oameni ai legii; unii la fel de scoşi din tipare precum clienţii lor, iar ceilalţi, încercând să păstreze decenţa şi profesionalismul în „ţircus”ul media şi vacarmul de supra-interes public. Lupta se duce cu legea în mână, dar cu limuzine şi avionae colantate care cer eliberarea inocentului Joe şi ponturi mai mult sau mai puţin anonime, demne şi ele de scenarii de succes. În continuare stilul flamboaiant, acest over the top specific american, lejeritatea între penibil, derizoriu şi bogăţie, atmosfera ireală, ficţională aproape, rămân ingredientele succesului unei poveşti care îţi devine plăcere vinovată. Crimă, minciună, înscenare, furt, trădare, mister – cuvinte demne de serii poliţiste uşurele, dar de succes. „Tiger King” le are pe toate şi, cu asupra de măsură, încă ceva în plus.

Într-o lume în care senzaţionalul a devenit banal şi cu toţii părem cu o secundă mai deştepţi, e greu să mai impresionezi cu subiecte pentru filme documentare. Diversitatea umană, însă, nu va conteni să ne uimească prin inventivitatea naturală pe care o probează în stilul de viaţă atât de eclectic pe care îl adoptă unii dintre semenii noştri. Într-un prezent în care consumăm repede, aproape devorăm, orice firimitură de orginilaitate, în care setea de noutate ne e din ce în ce mai greu de satisfăcut, întâlnirea cu personaje precum Joe Exotic şi Carole Baskin, ce polarizează o Americă întreagă, e un moment de graţie pentru orice telespectator curios şi greu de impresionat. Cel mai de succes documentar din lume, „Tiger King” este un prilej rar de fascinaţie în faţa realităţii cu asupra de măsură. Uiţi că nu există scenariu, personaje şi regie, ci oameni în carne şi oase cărora tocmai le-ai aflat povestea de viaţă, care au vorbit cu prorpiile lor cuvinte, fără nicio replică învăţată pe de rost. Şi, totuşi, nu ai cum să nu speri că nu peste mult timp îţi vei cumpăra bilet la filmul inspirat de ei, cu Michael Keaton, Juliene Moore, Chris Hemsworth şi special guest star Matthew McConaughey.