„Noapte bună, mamă!”, căci de mine mi-e somn

Photocredit: Adi Bulboacă

Sunt multe feluri în care teatrul poate spune o poveste. De cele mai multe ori spectaculozitatea mijloacelor scenice e acel razzle-dazzle datorită căruia suntem impresionaţi. Căutăm factorul wow în spectacole şi revenim în sală pentru a fi încă o dată fascinaţi de acele lumi în care realitatea are alte coordonate – mai permisive, mai pline de imaginaţie, mai inventive. Odată cu explozia de efecte şi promisiuni pe care ni le fac ecranele luminoase, teatrul a început să îşi caute din nou forţa de impact în simplitatea formelor lipsite de pretenţii complicate. Scena golită şi concentrarea asupra posibilităţilor de expresie actoriceşti au devenit demult un atuu pe care doar arta teatrului îl poate revendica.

            Spectacolul „Noapte bună, mamă!” de Marsha Norman, în regia lui Vlad Massaci, montat la Sala Studio a Teatrului Mic, mizează tocmai pe acest efect de lupă dat de o convenţie epurată de orice inserţie simbolică. Două actriţe îşi vorbesc privindu-ne pe noi, umăr la umăr, cu minimul de sprijin scenografic sau de ecleraj, cu minimul de mişcare scenică, minimul de efecte sonore, maximul de concentrare şi calitate a gândului. O fiică matură îşi sună mama să o anunţe calm că urmează să se sinucidă. Vrea doar să aibă o ultimă discuţie pentru a-i comunica detalii logistice despre gospodărie. Pare cinic. Pare de nesuportat. Cine ar vrea să asiste la o ora şi cinsprezece minute de suferinţă, panică, durere şi moarte?

            Povestea nu recomandă spectacolul pentru o seară deconectantă la teatru, în Centrul Vechi. Povestea e greu de dus; şi pe scenă şi în sală. Motivul pentru care această tragedie personală se transformă într-o întâlnire nu doar şocantă, ci cathartică, se datorează celor două actriţe. Nu e un exerciţiu uşor să construieşti o relaţie atât de complicată în scenă fără a-ţi privi partenerul în ochi. Situaţia de conversaţie mijlocită de un ecran, celebrul video call care ne-a minţit vreme de un an că nu suntem singuri şi ne-a amăgit sentimentul unui „împreună” virtual capătă o dimnesiune-simbol hiperbolizată. Ce faci când îţi vezi fiica ţinând un pistol în mână, eşti departe şi nu poţi face nimic să opreşti nenorocirea? Imaginea e în faţa ochilor tăi şi neputinţa îţi paralizează orice voinţă. Tragismul acestei alegeri regizorale ce înlocuieşte telefonul din textul recompensat cu Premiul Pulitzer în 1983 funcţionează cu efect de lupă asupra sensibilităţilor noastre subţiate de experienţa recentă a unei anxietăţi generalizate în faţa ameninţării unei morţi mai prezente ca niciodată în vieţile noastre.

Photocredit: Adi Bulboacă

            Gradarea dialogului este un alt amănunt care adaugă un înveliş estetic necesar acestei trame angoasante. Dacă timp de 75 de minute am asista la o panică transfigurată în diverse forme, efectul artistic nu ar avea decât un impact crispant. Toboganul de nuanţe prin care stările celor două protagoniste alunecă sinuos te poartă foarte abil prin explicaţiile la capătul cărora înţelegi că binele cuiva poate însemna la un moment dat terminarea bruscă de bună voie a drumului. Groaza mamei şi hotărârea fiicei, alerta uneia şi răbdarea celeilalte, dialogul in absurdis la capătul căruia ajung să se înţeleagă una pe cealaltă şi să se ierte mai presus de orice, acest dezechilibru care contrabalansează ca un balansoar dintr-un loc de joacă pentru copii trişti e punctul de sprijin al interpretărilor celor două actriţe.

            Pe de o parte Dana Dembinski-Medeleanu (Thelma) are sarcina de a menţine în marje suportabile atmosfera încordată. Această mamă care ia viaţa în uşor, care fuge de probleme, care preferă scurtăturile pentru a se menaja, care glumeşte până în ultimul moment sperând că problemele vor dispărea de la sine are nevoie de masca superficialităţii pentru  a-şi ascunde nervii dezgoliţi ai groazei. Jocul său lejer, în care aparenta imposibilitate intelectuală de a procesa situaţia are în contrapartidă toate tentativele de umor nu tocmai elevat, se estompează treptat într-un parcurs bine dozat până la imaginea pietrificată a disperării şi neputinţei. Până în momentul în care dă voie emoţiei să izbucnească şi să o copleşească profund uman şi bine articulat artistic pare că parcurge tehnic un drum jalonat de porţi prin care trece pentru a puncta ce e scris într-un desfăşurător înmânat la linia de start. Abia când personajul său ajunge în staţia terminus a fricilor şi vinei nuanţele capătă profunzimi şi gândul îmbracă haina groasă a sentimentelor încărcate de sens.

Photocredit: Adi Bulboacă

            Andreea Grămoşteanu (Jessie) construieşte un recital solid, consistent, performant şi articulat în toate detaliile. Sarcina sa în scenă e copleşitor de grea; poate foarte uşor cădea într-o demonstraţie expozitivă despre imaginea generală pe care o avem despre cei care ajung în pragul unei asemenea decizii radicale. Iar clişee sunt multe. Interiorizarea controlată de un gând lucid şi de o tehnică ce vine în completarea emoţiei care izbeşte ca un pumn în plex cu fiecare nouă afirmare a hotărârii încălzeşte şi umanizează acest personaj care îşi afişează disperarea cu lumină şi împăcare. Are şi duioşie în glasul stins şi determinarea unei eroine din tragediile antice în singurul strigăt care îi arată într-o secundă cât o viaţă toata furia strânsă în spatele dinţilor scrâşniţi a îndurare docilă. Domină scena cu o forţă ce nu oboseşte şi crezi şi simţi şi înţelegi şi te simţi şi tu vinovat pentru nefericirea fără leac pe care o exprimă în toate faţetele cu o concentrare în care nu e loc pentru jumătăţi de măsură.

            „Noapte bună, mamă!” e un spectacol care pune oglinda în faţa celor care se alintă cu nefericiri de o zi. Poate avea efectul cathartic pe care îl credem pierdut – acea putere de a vindeca prin milă şi teamă gânduri şi emoţii. Dar cum evul contemporan ne-a învăţat câte ceva despre neologisme, probabil că astăzi efectul unei astfel de întâlniri artistice deloc comode, dar autentice întru totul, este acela al unui chatarsis prin empatie şi asumare.

Teatrul Mic

Noapte bună, mamă!

de Marsha Norman

Traducerea: Alexa Băcanu

Regia artistică: Vlad Massaci

Scenografia: Ioana Pashca

Distributie:

Jessie – Andreea Grămoșteanu

Thelma – Dana Dembinski-Medeleanu

Durata: 1h15m

Publicitate

„Julieta fără Romeo” şi mama fără Julieta

A fi părinte e o vocaţie. Grija şi iubirea nu implică neapărat şi priceperea manifestării lor. Te naşti cu instinctele necesare, dar ele nu vin la pachet şi cu cele mai fericite mjloace prin care bunele intenţii să se transforme într-o relaţie sănătoasă, armonioasă şi fericită. Vrei binele copilului tău, eşti dispus să faci orice sacrificiu pentru el; dar binele lui s-ar putea să nu coincidă mereu cu binele pe care i l-ai visat şi construit tu. De cealaltă parte nici puii de om nu se pricep prea bine să aprecieze dragostea părintească; revoltele adolescentine când toată, dar toată lumea e împotriva idealurilor tale visate cu ochii deschişi, nu sunt altceva decât supape explozive ale alegerilor făcute în răspărul binelui proiectat de alţii pentru tine. Generaţii întregi reiau aceleaşi modele disfuncţionale care nu duc altundeva decât la regrete tardive şi nostalgii plânse lângă paturi de suferinţă când iertarea cerută reciproc ţine locul iubirii de-o viaţă.

            Spectacolul „Julieta fără Romeo” de Bogdan Theodor Olteanu şi Alex Mircioi, montat de Bogdan Theodor Olteanu la Sala Studio a Teatrului Odeon spune foarte simplu şi extrem de emoţionant aceeaşi poveste a relaţiilor complicate dintre oameni care se iubesc dar nu ştiu cum să nu se rănească. O mamă, o fiică şi o prietenă, 19 scaune, 4 mese vechi, câteva sticle, 3 ceşti albe şi vreo 10 pahare – o convenţie săracă într-un ecleraj decupat cât să desemneze spaţiile de joc devine mai bogată decât o scenă înţesată de cele mai complicate imagini. O situaţie simplă, uşor recognoscibilă, jalonată cu umor, o cheie tragi-comică, trei interpretări actoriceşti performante şi un dialog bine articulat, cuvinte care par a ne aparţine fiecăruia dintre cei trecuţi prin teribilismele adolescenţei sau grijile părinteşti. O fiică vrea să devină actriţă fără să ştie prea bine de ce, o mamă nefericită îşi mimează mulţumirea de a fi soţie şi femeie sofisticată cu gusturi rafinate şi îşi ascunde singurătatea în paharele înalte de gin tonic şi o prietenă bună, inimoasă, cu intenţii blajine, dar cu o viaţă nu atât de roz pe cât o arată jovialitatea resemnată, dă o mână de ajutor.  Pare banal. Relaţiile sunt clişeele arhicunscute. Situaţia nu e spectaculoasă. Şi, cu toate acestea, spectacolul devine o experienţă a oglindirii emoţiilor profunde ce zgândăre în straturile de căptuşeală defensivă construite cu fiecare „Sunt ok” mincinos pe care ni-l spunem.      

            Performanţa de a transmite substratul uneori dureros, uneori acid, alteori dezarmant de trist, din spatele cuvintelor convenţionale se datorează unui joc actoricesc foarte conţinut. Gândul de pe dedesubtul dialogurilor e spectacolul nevăzut care ni se adresează ca un prieten bun ce ne ţine de guler în timp ce ne ceartă pentru a ne trezi din amorţirea unei tristeţi îndelungate. Nu există personaje negative în povestea iubirii ratate dintre mamă şi fiică. Doar greşeli mai mici sau mai mari care se adună într-un ghem încâlcit şi dor din ce în ce mai mult. Şi multă vină şi multe regrete şi, peste toate, frica de a rămâne singură a unei femei la a doua tinereţe şi frica de a deveni o femeie singură odată ajunsă la a doua tinereţe a fiicei sale. Mama se agaţă cu ultimele speranţe de tinereţea fiicei, iar fiica vrea să fugă speriată, cu inconştienţa dată de curajul vârstei într-un cât mai departe iluzoriu. Dar nu se urăsc, în ciuda reproşurilor. În spatele certurilor e o neputinţă cu strigăt mut care deplânge ratarea unei iubiri refuzate.

            Ioana Bugarin (Julieta) are acel zvâc dat de răsfăţ şi o inocenţă uşor obraznică. Alintul copilăros al adolescenţilor crescuţi într-o bulă antifonată care „de prea mult bine, mamă” devin teribilişti şi cred că e cool să trăieşti clipa. Joacă destul de credibil mofturile ce pe parcurs devin argumente pe care le crezi şi le înţelegi odată cu ea. Lipsa de talent a tinerei care vrea să devină actriţă pentru a apărea la tv e bine punctată, iar determinarea dată de încăpăţânare se topeşte până la final în disperarea încercării de a evita ratarea.

            Elvira Deatcu (Marta) e mama contemporană arhetip. Are un rafinament deloc forţat, gesturi moi şi joacă pe muchia patetismului dat de încercarea oamenilor de bine de a păstra aprenţe stupide şi sinceritatea grijii pe care o poartă unui copil pe care simte că îl pierde în favoarea maturizării pe care nu e pregătită să o accepte. Scena în care mizează pe ultima carte, cea a şantajului emoţional pe care îl face instinctiv, deloc egoist, este cel mai emoţionant moment al spectacolului datorită jocului său dens, interiorizat, conţinut, din care lasă la vedere doar vârfurile disperării îmbrăcate în demnitate. Performanţa sa e de o calitate devenită rară; aceea de a îmbina echilibrat gândul cu emoţia şi tehnica într-un rol pe care să îl reţii.

            Ruxandra Maniu (Sonia) este cea fărădecare, indiferent de cât de bine ar fi funcţionat toate elementele spectaculare, „Julieta fără Romeo” ar fi rămas un spectacol interesant. Ea este cea datorită căreia te implici activ în vizionarea poveştii. O urmăreşti, îi aştepţi fiecare intervenţie, o asculţi cu drag şi o crezi pe cuvânt. Carisma şi talentul său transformă acest personaj de legătură într-un recital de micro-reacţii, comentarii, contrapuncte şi o poveste adiacentă care pune totul în perspectivă. În monologul său reuşeşte să convingă o sală întreagă să respire, să râdă sau să plângă atunci când îşi propune ea. Tăcerea sa are o intensitate despre care auzim că se vorbeşte cu respect în amintirile depănate despre monştri sacrii. Performanţa pe care o realizează aparent fără efort degajă acel sentiment special şi de preţ al întâlnirii cu un rol în care se întrevede o mare actriţă.

            „Julieta fără Romeo” este un spectacol în care emoţia şi gândurile răscolite nu îţi dau voie să pleci acasă indiferent. Trei actriţe într-un spaţiu impersonal, conduse de o voinţă regizorală delicată, atentă la detalii, realţii şi gânduri în scenă, spun o poveste care te impresionează tocmai pentru că o ştii; povestea ta – mamă, fiică, femeie, om de bine.

Teatrul Odeon

Julieta fără Romeo

de Bogdan Theodor Olteanu şi Alex Mircioi

Distribuţia:

Julieta – Ioana Bugarin
Marta – Elvira Deatcu
Sonia – Ruxandra Maniu

Regia: Bogdan Theodor Olteanu
Asistent dramaturgie: Mădălina Stoica
Scenografia: Alexandra Panaite
Light design: Andrei Délczeg

Durata: 1h45m

„Start REC

Marţi, 8 noiembrie 2037, ora 11:34

– Vreau să mă cunosc, mama, înţelegi? Doar nu e mare lucru. Voi toţi, tu şi tata şi bunica şi Matei; voi mă cunoaşteţi. Şi doamna mă cunoaşte şi copiii de la şcoală, toţi. Toţi mă văd. Şi prietenii mei de la cămin m-au cunoscut şi doamnele de acolo. Şi Ana cu Raluca şi tanti Nina şi nenea Florin. Numai eu nu. Până şi vecina mă cunoaşte. Şi doamna asistentă de la dispensar şi…

– Ce vecină, mamă, ce copiii? Ce tot boscorodeşti acolo?

– Vecina de vis-a-vis. Azi, când eram în curte, ne-am cunoscut. E bătrână şi zbârcită şi a ieşit pe stradă în halat verde-lucios şi papuci.

– Sergiu, du-te mamă şi spală-te pe mâini să mănânci, nu mai vorbi prostii. Hai că se răcesc cartofiorii prăjiţi.

– Vezi, vezi cum eşti? Ştiam eu că nu mă asculţi. Tu ai vrut să îţi povestesc şi acuma nu mă asculţi. Aşa faci mereu.

– Ce nu ascult, măi copile, că de o oră toci într-una cu cine te cunoaşte pe tine. Mi-ai făcut un pomelnic…

– Păi da. Voi de ce mă cunoaşteţi şi eu nu?

– Cum adică nu te cunoşti?

– Nu mă văd.

– Uită-te în oglindă.

– Nu sunt eu acolo. E un băiat care face exact ce fac eu.

– Hai că eşti o figură… De unde ai mai scos-o şi pe asta?

– Serios! Face ca mine, dar nu sunt eu. Cum să fiu acolo când eu sunt aici?

– Păi nu eşti acolo, în oglindă… acolo e reflexia ta. Imaginea ta, poftim. Ca la film.

– Păi vezi că nu mă cunosc? Eu nu sunt imaginea mea.

– Nu, mamă, nu eşti, dar aşa arăţi. Ca ăla din oglindă.

– Nuuuuuu. Nuuuuu. Vreau să mă văd pe mine, nu pe ăla din oglindă care se ia după mine!

– Sergiu, hai lasă prostiile şi vino la masă. Nu am timp de mofturi acuma.

Discuţia asta s-a întâmplat când Sergiu avea 9 ani. Acum are 27 şi tot nu s-a cunoscut. Nu ştie de unde s-a pricopsit cu fixaţia „numai eu nu mă cunosc”. Dacă îl întrebi pe el, de când se ştie. Acuma, certitudini nu există. E sigur, totuşi, că prima dată când a adus vorba despre povestea asta a fost atunci, în bucătărie, când mama lui termina de curăţat cartofii. Înainte de asta doar se fâţâise prin faţa oglinzii, se strâmbase şi se certase cu ea, în fiecare zi în ultimele două săptămâni.

Dacă s-ar fi lămurit atunci, poate că astăzi nu ar avea în program psihoterapie de 45 de minute, a câte 3 milioane una, de trei ori pe săptămână şi nici şedinţă la salon în fiecare joi de la 17:00 la 20:00 cu tratament facial, manichiură, pedichiură, masaj tonifiant, tuns şi coafat. De fitnessul de luni dimineaţa, miercuri seara şi sâmbătă la 10:00 şi de joggingul zilnic nu mai are rost să pomenesc. Nici de dieta specială recomandată de nutriţionistul plătit cu 16 milioane lunar, nici de rundele de shopping, de dressingul de 19mp cu oglindă surround, nici de cremele, spumele, gelurile, sprayurile, pudrele, alifiile, boielile lui din raftul alb cu oglindă din baia roşie.

Are noroc că îşi permite toate fiţele astea. E un cântăreţ la modă – are concerte, impresar, asistent personal, vinde bine, face reclame, are şi un disc de platină, parcă, şi două de aur. În fine, e pe val. Apare des la televizor, dă interviuri, e pe coperte de reviste de tot felul, are fani şi pagini de fani pe Facebook. În curând o să facă un reality show. A semnat deja contractul. O grămadă de bani. Dar parcă banii i-ar lipsi. I-a avut dintotdeauna şi nu ştie ce înseamnă „nu am”. Mama avocat de succes şi tatăl arhitect. Singur la părinţi. Casă în centru, moştenită de la bunicii din partea mamei – el procuror pe vremea lui Ceauşescu şi ea învăţătoare. A avut mereu. Orice. Nu a putut mai nimic din ce a vrut, în schimb. Şi asta doar din cauza moftului ăla tâmpit de la 9 ani: „Vreau să mă cunosc”. Aşa a ţinu-o până la examenul de Capacitate la care a trecut cu pile puse de ai lui, în liceu şi la BAC la fel. De citit citea mult. De la romane la filosofie. La română nu avea probleme, iar profesorul de filosofie îl adora. În rest – tămâie. Ah, şi limbi străine învăţase – de nevoie. Găsise cărţi în engleză şi franceză şi a trebuit să înveţe. În facultate s-a apucat şi de germană. Ca să-i citească pe Heggel şi Schoppenhauer în original. La filosofie se dusese glonţ cum a scăpat de BAC. Nu a avut probleme să intre. Era tobă de carte. Acolo s-a scrântit de tot. Ce profesor ce i-a spus, cine, ce dreptate i-a dat, ce coleg l-a contrazis… cert e că în anul trei, când să-şi aleagă teza de licenţă, s-a lăsat de facultate. De atunci i-a mers din ce în ce mai bine. S-a apucat de cântat şi a făcut Bum. Un prieten l-a înregistrat într-o doară, la o petrecere, cântând la chitară „Incomplete”, a mixat în clubul unde lucra CD-ul în seara următoare şi în weekendul următor era deja la radio. Exagerez, nu chiar aşa de repede, dar, în orice caz, rapid. Casele de discuri n-au timp să piardă bani.

Fetele sunt înnebunite după el: 1,85, 75 de kilograme, şaten, ondulat, ochi verzi, barbă perfect aranjată, ochelari, voce bună, dansează de rupe scena, în particular pare inabordabil, misterios, profund pentru vârsta lui, niciun scandal, nu bea, nu fumează, nu droguri, nu clubbin’, nu femei, nu e vitezoman, şarmant, dar trist. Cum să nu îl iubeşti? Cum, deci, să nu vândă în draci şi să nu fie plin de bani? Atunci de ce stă la bloc, cu chirie? De ce conduce un Ford albastru metalizat? De ce nu are LPlaystation şi IPhone şi doar un amărât de IPod depăşit? Şi ceas Swatch? Şi mobilă de la Ikea? Ba mai are şi o etajeră luată din METRO. Nici măcar cuptor cu microunde nu şi-a luat. Sergiu e un excentric, orice s-ar zice.

De fapt, încă îl preocupă. Nu. Îl obsedează „cunoaşterea sinelui”. Nu dă doi bani pe ce e în jurul lui. A intrat în showbiz  ca să câştige bine şi realtiv uşor. Când nu e pe scenă sau în studio sau, în fine, nu e prins cu jobul, îşi macină capul cu posibilităţi şi probabilităţi de a se vedea fără ajutorul oglinzii. Are sute de casete, CD-uri, DVD-uri cu înregistrări cu el. În 4k, în 8K, Blueray, tot tacâmul. Fotografii cu miile. Colaje, detalii, prim-planuri, gros-planuri. Un adevărat cult pentru chipul său pe care nu l-a văzut niciodată cu adevărat. Nemijlocit, cum spune el. Are tot viitorul în faţă, e tânăr şi iubit şi el se risipeşte în non-sensul ăsta. A cheltuit, şi continuă să o facă, de dragul sănătăţii. Suferă realmente că nu s-a putut vedea copil fiind, că a pierdut etapele devenirii sale. Şi alte bazaconii din astea.

E 17:45. Are în mână o ceaşcă de ceai de scorţişoară cu gin-seng şi vorbeşte cu psihanalistul lui – Mona. Niciodată nu a stat întins pe celebra canapea. Refuză să se considere pacient şi pretinde mereu că frecventează cabinetul din Piaţa Victoriei pentru cercetarea lui.

– Gândeşte-te dacă ar fi posibil. Prin absurd, măcar pentru o clipă, măcar o dată în viaţă, oamenii s-ar putea vedea aşa cum sunt. Aşa cum te văd eu pe tine acum.

– Asta vrei tu? Te-ar face mai fericit?

– Nu asta contează acum. Nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă ar fi posibil. Nu mă urmăreşti cu atenţie. Faptul în sine e important. Ar dispărea frustrarea asta incredibilă cu care suntem obligaţi să trăim.

– Te simţi frustrat?

– Iar te agăţi de cuvinte? Nu ţine jocul ăsta şi cu mine. L-am citit pe Freud. Nu am vrut să îmi omor tatăl şi nici să o fut pe mama, clar?

– Nu am spus aşa ceva. Singur ai adus discuţia către un subiect delicat şi dacă…

– Încetează odată cu tâmpeniile astea. Gândeşte o secundă, vrei? De asta te plătesc. De jumătate de an mă ţii în clişee şi jocuri de cuvinte.

– Transferul e un proces care ia timp şi necesită răbdare, Sergiu.

– Dumnezeule! Tu te auzi? Eşti conştientă cât de sinistră e afirmaţia asta pentru unul care a citit aceleaşi cărţi ca tine şi care acceptă să se lase furat…

– Furat? Mă jigneşti. Ai venit singur la uşa mea…

– De bună voie, da. Te plătesc ca să vorbim deschis şi să ne gândim împreună. Adică şi tu. OK? Vorbind în dodii mă furi. Mă poţi urmări o secundă?

– Te ascult.

– Bun. Maeutică: oamenii, ceilalţi, nu au o problemă că nu se pot vedea. Eu sunt o excepţie. De acord. Dar eu te întreb, pe tine, Mona, psihanalist cu şapte stele în frunte, doctorate şi tot căcatul: a fi o minoritate de unul singur te face nebun?

– Te face altfel.

– Perfect. Ai început să gândeşti. Îţi foarte mulţumesc. Mai departe. A fi altfel e greşit?

– Nu neapărat. Poate doar deconcertant.

– Dar tu nu te sperii cu una cu două, nu? Ai văzut mulţi nebuni şi „altfei” la viaţa ta. Aşa că mai suportă-mă cu o întrebare.

– Atâta timp cât nu depăşeşti cele 7 minute rămase din întâlnirea noastră.

– Bună gluma, mi-a plăcut; cum te poţi cunoaşte dacă nici măcar nu te poţi vedea? Cine eşti de fapt?

– Sergiu, s-au scris biblioteci despre asta. Oamenii vor cunoaşterea de mii de ani. O tot caută şi nu par să fie prea aproape de răspunsul final.

– Exact. Dacă tot ce ştim e fals? Dacă premisa a fost eronată din start? Calea e greşită din pornire.

– Nu te înţeleg.

– Cunoaşterea elementară e cea de sine. Fizică. Mă uit la mine şi ce văd: două mâini, două picioare. Pipăi şi simt două urechi, un nas, o gură. Simt. Nu văd. Pot să cred ce nu văd?

– Crede şi nu cerceta! Ţi-o spune o atee.

– Cred dar nu pot fi sigur. Ţi-o spune un ortodox practicant. Nu înţelegi că ne minţim de secole? Religia, ştiinţa, arta, toate sunt interpretabile. Nu există adevăr şi nu există cunoaştere adevărată pentru că nu ne putem privi. Crezi că eu aş putea face ceea ce fac seară de seară dacă m-aş putea vedea? Aş accepta să mă îmbrac aşa, să dansez şi să stau în faţa a sute de oameni cu un microfon în mână? Sau când pozez pentru reviste – Dumnezeule! – şi răspund politicos unor fătuce căzute în admiraţie, ude leoarcă de excitate ce sunt. „Sergiu, cum îţi imaginezi partida de sex ideală?”. Atunci, da, mă bucur, crede-mă, sincer îţi spun, că, Doamne-ajută!, nu mă văd.

– Îţi răspunzi singur. Nu eşti cel de pe scenă, nu eşti cel din reviste, poate că nici filosoful din cabinetul meu nu eşti.

– Ei, spune-mi tu atunci. Cine sunt?

– Eşti cel care pune noaptea capul pe pernă. Când stingi lumina şi închizi ochii.

– Şi odată cu adormitul ăla se culcă şi şleahta asta de impostori.

– Sunt doar măşti sociale, Sergiu. Roluri, ia-o cum vrei.

– Fals! Nu e ca la teatru. Se termină spectacolul, se termină şi rolul. Măştile astea se lipesc de faţă. De faţa asta pe care nu o vedem niciodată şi care se schimbă cu fiecare rol!

Deja tremură. A transpirat şi o venă îi pulsează pe gât. El chiar pune suflet în sminteala lui. Teoria cu „privitul de sine”. E caraghios când se aprinde şi explică cu atâta elocinţă şi logică o idee abstractă şi puerilă. La drept vorbind e ideea unui copil de 9 ani! Nimic mai mult. S-a convins citind că e legitimă şi acum o postulează ca axiomă. Are 27 de ani, a făcut doi ani şi jumătate de la Facultate de Filosofie, n-a absolvit, e cântăreţ şi vrea să răstoarne peste două mii de ani de istorie. Norocul lui e că s-au dus şi cele 7 minute rămase din terapia de azi. Mona s-a obişnuit cu el. Îi face pe plac şi îl ia pe departe pentru că şi ea, la fel ca puştoaicele de 17 ani, îl doreşte. Dar în secret. Doar are 53 de ani. Profesional vorbind e acoperită. Nevroză, psihoză, fixaţie… are destui termeni şi destule diagnostice. Şi tratamente. Neuroleptice sunt la toate farmaciile. Şi cu reducere dacă ai card de fidelitate. Dar deocamdată are răbdare cu el. Aşteaptă să îi vină mintea la cap şi să îşi dea seama şi singur că e o idee fixă şi nimic mai mult toată fantasmagoria lui. Îi e prea drag ca să îl treacă pe pastile şi să-l transforme în legumă. Are doar 27 de ani, totuşi. E prea devreme.

Mona nu e singura care îi cântă în strună. Ba dimpotrivă. Are mai mulţi partizani decât ar cere-o bunul simţ. Dar majoritatea din interes. Impresarul, asistentul lui, producătorul, reporteri, realizatori de emisiuni TV, fane în delir, mămicile în concediu post-natal care urmăresc matinalele, emokizii, una peste alta, statistic vorbind, e deja guru. Rebel fără cauză. James Dean era un dulce copil pe lângă el. Există, slavă Domnului, în toată nebunia asta şi Matei. Fratele lui mai mare care are mereu grijă să îl ţină cu picioarele pe pământ. Atât cât poate şi el. A pătimit destul în şcoală de pe urma lui frati-su. Îl ştia toată Şcoala Centrală – fratele ciudatului care nu se poate vedea. Pe lângă Sergiu, a fost subiect de miştouri toată copilăria şi adolescenţa. Nevinovat, cuminte, olimpic la mate şi info. Niciodată nu a putut să îl înţeleagă pe filosoful în devenire cu care a împărţit dormitorul 16 ani. Altă prostie pe care a trebuit să o înghită: deşi erau 4 dormitoare în casă, părinţii au insistat ca băieţii să doarmă împreună. Ca să-i ţină uniţi. I-au chinuit inutil pe amândoi. Acum îşi vorbesc destul de rar şi atunci, de cele mai multe ori, se ceartă. Sergiu, încăpăţânat, vrea să îşi convingă fratele că a învăţat degeaba 18 ani şi că perseverează în obscuritatea minciunii care este ştiinţa, iar Matei, epuizat şi irascibil din fire, lasă argumentele logice şi trece direct la urlete. În orice caz, e singurul care îi ţine piept bărbăteşte lunatecului.

 – Tu nu te-ai săturat să râdă toţi de tine? Eşti o maimuţă? Lăutar cu ţoale de firmă! Potoleşte-te odată cu tâmpenia asta cu văzutul. Nu vezi ce penibil eşti?

– Nu, asta e că nu mă văd! Dacă m-aş putea vedea…

– Omul lui Dumnezeu! Pricepe că nu ai toate ţiglele pe casă. Eşti dus cu boii, fratele meu! Dacă tot vrei să fii Cioran în mizerie, de ce dracu’ nu te-ai ţinut de şcoala aia? Aveai şi tu o diplomă acolo. Ce făceai cu ea nu ştiu, dar măcar erai şi tu în rândul lumii. Aşa ce eşti? Vedetă cu jumaătate de normă şi gânditorul de la Hamangia în timpul liber. Hai că mi-e şi silă, şti.

– Bine, Matei. Dacă ţie, fratele meu, ţi-e silă de mine, atunci…

– Nu la propriu, nu fii nebun! Dar de situaţie în sine. Trezeşte-te odată şi încearcă să priveşti obiectiv. O să mori de râs. Te ştiu băiat deştept şi cu simţ al umorului la tine. Dacă ai auzi de unul care umple lumea cu drama că nu se poate vedea l-ai porcăi trei ore.

– Iar ajungi la vorba mea. Cum să privim obiectiv? Putem cu adevărat să privim obiectiv? Despre asta e vorba.

– Nu că eşti ţicnit rău! Sergiu, mamă, stop. Gata. Hai să vorbim şi noi o dată ca oamenii. Tu să-mi spui prin ce subsoluri ai mai cântat, de ce toante de prezentatoare ai mai dat pe la Euforia sau pe unde te-au mai chemat, eu să-ţi povestesc de Saşa că a luat Suficient la lucrare la matematică şi m-a sunat învăţătoarea să mi se plângă de el, de Laura că mi-a umplut casa de toate minunile de la teleshopping. Se poate?

– Ce a comandat Laura de la teleshopping?

– Ce n-a comandat! Ondulator de păr, mop cu abur; aveam deja unul pe alb, ieri mă trezesc că îmi vine la uşă cu unul verde – cică e modelul îmbunătăţit. Mă doare mintea, îţi spun. Tigaie electircă, tigaie cu coloană de aer cald.

– Din aia electrică mi-am comandat şi eu. E foarte bună. Nu foloseşti pic de ulei. Eu numai în ea gătesc, că la dieta mea n-am voie prăjeli.

– N-ai voie prăjeli. Când erai mic mâncai ochiuri cu cartofi prăjiţi în fiecare seară şi n-aveai nici pe dracu’. Acuma că eşti om în toată firea rozi broccoli şi anghinare.

– Încerc să am un stil de viaţă cât mai sănătos. Nu pot să-mi bat joc de corpul meu.

– Chiar, că demult vroiam să-ţi spun: măi omule, ce e, frate, cu toate alergările astea pe tine? Te pun ăia să tragi de fiare sau ce? Când te caut eşti la sală. Când te-am auzit acuma că ieşi de la salon mi s-a făcut părul măciucă. Dacă-mi zici că eşti gay te lipesc de toţi pereţii, pe bune.

– Nu, nu sunt homosexual. Sunt la fel de streight ca tine. Dacă vrei neapărat, sunt metrosexual.

– Nebunule, îţi place în metrou?

– Ha-ha, ce glumă bună. Am grijă de corpul şi de lookul meu.

– Lasă-mă că mi-a venit fi-miu cu o expresie de la şcoală… Să-l pup, nu alta. Cică nu mai e cool să fi emo. Bine că ne-a trecut. Acuma vrem să fim hipsteri.

– În clasa a treia? Deja? Precoce Saşa.

– Să nu te aud. Să nu te prind că mi-l molipseşti pe al meu cu toate balivernele tale că nu ştiu ce nu-ţi fac.

– Eşti incorogibil, Matei. Iar urlii de pomană. Neaderthal! Băi, m-am prins. Tu eşti veriga lipsă, să ştii.

I-a pufnit pe amândoi râsul. Când s-au potolit s-au privit în ochi şi şi-au zâmbit foarte sincer. Cu drag. Aşa fac mereu. Fraţi, ce să le faci.

Lui Sergiu i-a trecut de multe ori prin cap să se sinucidă. Nu a avut niciodată curajul să încerce măcar pentru că nu e nici nebun, nici depresiv sever, nici martir. E doar zăltat. Şi foarte romantic. Şi-a închipuit cum şi-ar tăia venele în bucătărie. Altă dată cum ar înghiţi un tub de pastile luat la întâmplare din cămară – ştia că aşa se moare în chinuri, deci a abandonat repede ipoteza. Spânzurătoarea nu i-a surâs niciodată. I se părea prea premeditat. Ah, cu aruncatul de la etaj mai cochetase. Oricum, toate variantele erau impulsive şi definitive. Doar în teorie. Maximul a fost să scrie un bilet – o scrisoare de fapt (avea 4 pagini) – de adio. A aruncat-o într-o gentă pe care nu o mai poartă demult şi zace acolo şi acum. Ideea lui creaţă era ca ai lui să găsească scrisoarea întâmplător, cândva, târziu după moartea lui. Planuri şi scenarii apoteotice.

Asta era altă pasiune a lui. Scenarita. Orice avea de făcut anticipa urmările actului în sine până ajungea la zeci de probabilităţi pentru un simplu telefon, de exemplu.

– Dacă nu răspunde revin peste o jumătate de oră. Dar oricum vede apelul nepreluat. Atunci aştept, totuşi, o oră. Dacă şi-a uitat telefonul acasă şi răspunde bunica. Aoleu şi mă ţine mult. Mai bine mai stau puţin să fiu sigur că e acasă. Dar mama îşi ia telefonul şi la WCu, cum să îl uite? Hai că o sun acuma. Văd eu ce fac dacă răspunde bunică-mea. Zic şi eu că sună cineva la uşă şi închid. Ah, nu e bine, că mă sună ea înapoi să întrebe cine e. A dracu’ de curiozitate. Gata. Sun, sun. Sun numai de trei ori că poate o deranjez, totuşi.

Toate astea îi trec prin cap într-o fracţiune de secundă. Cât consum nervos inutil!

Şi bineînţeles că îi răspunde maică-sa din prima şi nu e la tribunal, nici acasă, e în maşină. De telefoane îi era groază – i se părea cel mai impersonal cu putinţă mod de a comunica. În scris măcar poţi să reciteşti, să corectezi, există un stil. La telefon ce spui aia se aude şi nici măcar nu îl ai în faţă pe cel cu care vorbeşti, pe tine oricum nu te vezi, pe el niciatât. Groaznic. Realmente oribil. Aşa că scria mailuri şi sms-uri. I se spusese în liceu că are talent la scris. În afară de o poezie de dragoste în clasa a 11-a  nu fusese în stare să producă nicio urmă de literatură. Proastă, barem. Nimic. Scria eseuri şi panseuri şi analize pe text la cărţoaiele lui. Nici versurile cântecelor nu şi le făcea singur. Deşi, dacă vroia, într-o oră scria de 10 ori mai bine decât se chinuia compozitorul lui, Edy, într-o săptămână – şi cu nu ştiu ce programe de rime şi ritmuri. Sergiu chiar avea talent la scris. Dar nu i-a folosit la nimic. Şi avea voce. Măcar cu asta a făcut ceva.

 Ziua accidentului a început ca toate celelalte: duş, toast cu margarină vegetală şi juice de rodii, jogging, iar duş. S-a îmbrăcat cu blugii indigo, skiny, cămaşa ecosez, sacoul nou, trei sferturi, de blugi şi converşi navy. Era asortat. Nu era un accident. Avea bun gust. Îi şi dădea mâna. Nu avea nevoie de consultant vestimentar aşa cum îl sfătuise impresarul. Doar pe scenă şi la apariţiile „în interes de serviciu„ purta costumele impuse prin contract. Acum se ducea la B.C.U., aşa că nu avea nicio obligaţie. Şi-a pus căştile albe în urechi, a încuiat de două ori jos şi de trei ori yala de sus, a cobărât pe scări cele 6 etaje şi a traversat în parcare. Îi plăcea să asculte muzică la căşti, nu la CD-playerul din maşină. I se părea mai personal. Se antifona mai bine. S-a strecurat cu Fodrul lui mic, albastru metalizat, prin oraş şi a găsit repede un loc de parcare. Când a traversat pe trecerea de pietoni s-a împiedicat, nu ştiu de ce, şi s-a lovit cu capul de bordură. Stupid. Total stupid. A căzut pe spate. S-a trezit la spital, întreg, fără nicio vânătaie – doar cu o durere infernală de cap şi fără vedere. Când a deschis ochii era întuneric. Doctorii i-au spus că e ireversibil şi că e un caz rar. Comoţie a cortexului occipital cu secţionarea nervului optic. A întrebat ca prostul de transplant. Ce o fi fost în capul lui? Transplant de nerv optic… Poate, în SF-uri deocamdată. Se vede că a citit mult.

Orb, aşadar. Negru. Beznă. Noapte 24 de ore din 24. Fără iluminat stradal sau lună plină. Sergiu nu mai vede nimic. Conform teoriei lui savante viaţa a stagnat în clipa în care ţeasta lui cu freză proaspăt aranjată pe 2 milioane la stylist a lovit bordura montată de primar contra unor comisioane grase. Simplu. Atât de simplu. Stop REC”

E 12:08. Lui Sergiu i se prelingeau lacrimi din spatele ochelarilor negri. Ţinea în mână microfonul alb şi pentru câteva clipe a rămas tăcut. Tocmai terminase prima ciornă a primului capitol din romanul autobiografic. Apoi a dat comanda de „play back” şi din cele 21 de mici difuzoare din pereţi a reînceput povestea:

„Marţi, 8 noiembrie 2037, ora 11:34

– Vreau să mă cunosc, mama, înţelegi? Doar nu e mare lucru…”

 Îi fusese greu la început; să îşi admită handicapul, să se adapteze, să înveţe totul de la zero, dar mai ales să accepte că viaţa nu se termină dacă închidem ochii. A fost nevoie de o bordură udă şi de un pas greşit ca să se poată cunoaşte. Nici măcar nu a vrut să îşi pipăie chipul.

Acum e un scriitor apreciat care tocmai a terminat prima ciornă a primului capitol din romanul autobiografic. Are 53 de ani, e diagnosticat cu cancer şi e fericit.

– SFÂRŞIT –

P.S. Vedem şi suntem trişti. Mai bine am închide ochii benevol, din când în când. Şi am tăcea. Şi am privi, apoi, din nou. Şi am zâmbi. Mai des.

„3 surori” sau orice altceva

Photocredit Sorin Florea

Acţiune! Avem nevoie de verb, de ritm, de intrigă, de conflict! „Ce am eu de jucat?”, „Ce fac cu mâinile?”, „De unde vin?”, „Unde mă duc?”, „Ce gândesc acum?” – de cele mai multe ori mai nimic, doar cum anume să părem talentaţi. Dar acesta e un subiect pentru o altă povestire – scrisă deja. Problemele actorilor în scenă sunt multe. Nu neapărat şi cele mai relevante, dar probleme sunt mereu. Până la premieră e de dorit să ştie cam toată lumea şi cine e personajul şi ce caută el în viaţa personajului şi, cu puţin noroc, şi ce caută personajul în viaţa lui. Altfel, stăm în scenă. Mult. Şi facem o pauză lungă dar importantă în care ascundem superficialitatea sub vălul unui academism rezervat iniţiaţilor. Dar, oricum am numi artificialul lipsit de spectaculozitate, oricât de multe motivaţii şi explicaţii i-am născoci, tot plictiseală se numeşte.

            Spectacolul „3 surori” de A.P. Cehov, în regia lui Peter Kerek la Unteatru, prezentat pe scena Teatrului Ţăndărică, este o adaptare mult personalizată şi esenţializată a unui text care în mod canonic e deja cunoscut drept o primă tentativă de structură non-dramatică. Celebra sintagmă a pieselor lipsite de acţiune ce aparţin lui Cehov e prilej de dezbateri şi ridicări de sprâncene întru desluşirea unor mistere care ar putea schimba sensul în care se roteşte pământul. Cu cât mai prea în serios se ia un creator de spectacole atunci când abordează grav şi doct o partitură de joc, cu atât sunt mai mari şansele ca produsul artistic să fie inferior concluziilor teoretice care stau la baza intenţiilor revelatorii. Adaptarea textului şi reorganizarea replicilor astfel încât trei actriţe să îşi împartă gândurile tuturor personajelor nu duce la o sublimare a atmosferei de conac rusesc reinterpretat într-un spaţiu gol al unor suflete însingurate, ci la o harababură de vorbe din care rămâne doar greutatea dată de importanţa rostirii cu un sentiment de alertă.

Photocredit Sorin Florea

            Despre tramă nu poate fi vorba; nu există, de fapt niciun subiect pe toată durata spectacolului, ci câteva exerciţii de fizicalizare a unor emoţii cu treceri rezolvate mai mult sau mai puţin fericit şi crearea unor imagini pentru care ar fi fost egală utilizarea oricărui text. Recitarea câtorva pagini dintr-o carte veche de telefoane însoţită de aceeaşi mişcare scenică şi aceleaşi intenţii ale actriţelor ar fi avut acelaşi rezultat. Cehov nu există şi nici personajele lui, chiar dacă numele lor sunt rostite suficient de des în încercarea de a fixa, cumva, aparteneţa replicilor derutante pentru un necunoscător al textului.

            Un spectator care nu ştie cine e Verşinin şi exact ce anume spune el nu poate avea niciun fior estetic sau intelectual. Spectacolul e o dedicaţie exclusivistă pentru cei care nu doar au citit piesa o dată sau îşi amintesc vag o montare de demult. Nu. Spectacolul gândit ca o sugestie formală are adresant cu domiciliu cunoscut: un cercetător atent al piesei lui Cehov, un exeget al operei sale. Doar ştiind bine ce replică aparţine cărui personaj construcţia în ansamblul său poate însemna mai mult decât o culegere de ipostaze a trei corpuri aflate în mişcare fluidă. Relaţiile dintre personaje sunt dinamitate şi în locul lor rămâne doar boarea unei nostalgii formale; o atmosferă încărcată, într-o penumbră ce pare voită, în care chipurile se pierd între proiecţii destul de aleatorii precum este, de fapt, întreaga coregrafie a celor trei scaune ce compun scenografia. Meritele proiecţiilor ce par alese din demo-ul aparatului abia scos din cutie sunt doar de ordin ilustrativ şi îngreunează şi mai mult apropierea de personajele ce rămân continuu departe de înţelesuri şi sens.

            Cele trei actriţe – Florina Gleznea, Cristina Casian şi Mădălina Anea – încearcă să suplinească printr-o concentrare constantă, multă seriozitate şi precizie toată ambiguitatea stărilor metaforice care nu îşi găsesc o finalitate într-o expresie consistentă. Fragmentate, datorită unui efort de gând al fiecăreia în parte, replică de replică, logică şi sens există dar, din păcate, durează doar până la următoarea. În interiorul replicii totul funcţionează optim. Legătura cu ceea ce urmează şi ceea ce a fost, nu există, însă, în mod declarat.

            Nu e suficient să cauţi o stare şi legături inventive între prăbuşirea unui scaun şi ridicarea lui. Metafora superioară lipsită de o expresie dublată de sens şi necesitate rămâne un exerciţiu care pune în valoare posibilităţile corporale la un workshop, într-un curs, într-o fază de lucru. Definitivarea unui act artistic are nevoie de mai mult decât o documentare minuţioasă, intenţii de inovaţie şi speranţa emoţionării în faţa unei atmosfere forţat-speciale. „3 surori” ar fi putut fi şi două şi una şi niciuna. Nimic din dorinţele expuse de la înălţimea formelor cele noi nu se materializează, însă, într-un spectacol la fel de important.

Unteatru

3 surori

de A.P. Cehov

Cu: Florina Gleznea, Cristina Casian, Mădălina Anea

Regia – Peter Kerek

Scenografia – Miruna Bălaşa

Video – Ion Cotenescu

Muzica – Aurelian Stoleriu

Light design – Dragoș Mărgineanu

Ilustrație – Giuliano Nardin

Durata: 1h30m

Eu, Uitarea

Înger drag, mi-e dor de tine!

Azi am venit acasă pe jos. Nu am avut niciun chef să iau metroul pe o vreme aşa frumoasă. Când am trecut pe bulevard era aproape pustiu. Mi-am amintit de noaptea aia când nu aveam somn şi am ieşit la plimbare la 4 dimineaţa. Mai ştii? Era iarnă, ger, doar noi, un câine şi gardianul de la Primărie care nu înţelegea nimic. Mănânc ceva – cred că mai e nişte carne în congelator, fac o friptură. O să mă culc devreme în seara asta. Mâine, ţi-am zis, am prezentarea machetei. Ştiu că îmi ţii pumnii.

Te iubesc, înger drag! Mi-e dor de tine!

Puf, mi-e dor de tine!

Azi am luat seminţe şi le-am plantat în curticica de sub balcon. Sunt aşa de bucuroasă. Abia aştept să răsară. Am luat gheţişoare şi margarete şi am zis să încerc şi cu zambile anul ăsta. Dacă se prind îmi fac curaj la anul şi pun numai trandafiri. Atâta sper să nu le strice pisicile. Că nici pe ele nu mă lasă inima să le alung. Le mai dau din când în când parizer. Am renunţat să le mai pun nume; dacă tot le uit. Sunt toate pisu’ dulce. Mâine mă duc la cumpărături. Vreau să iau câte ceva pentru casă. Am chef de culori. Poate schimb draperiile. O să văd. Îţi scriu mâine ce isparavă am făcut.

Te pup, Puf drag. Te iubesc şi mi-e dor de tine!

Şi tot aşa o ţin de 3 ani încheiaţi. De când cu Uitarea nu s-au mai văzut. Îşi scriu zilnic.

El merge în fiecare zi cu metroul la clădirea din sticlă unde e biroul. Nu poate lucra de acasă. Are nevoie de aglomeraţie, se îngroapă în hârtii şi planşe, merge la tot soiul de conferinţe, mănâncă în oraş, preferă, ca azi, să vină 9 kilometri pe jos, doar ca să nu stea singur. A rămas în apartamentul lor după ce ea a plecat. Nici nu-l vinde – speră că într-o zi o să fie din nou împreună – nici nu se poate obişnui cu o mansardă de 80 de metri pătraţi în care plănuiseră să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. Ea măcar a plecat cu un geamantan şi un rucsac cu lucruri de-ale lui într-o garsonieră la parter. Are curticica şi 4 pisici în spatele blocului, o cameră plină, o bucătărie şi o baie cu faianţă roşie. El a rămas cu un dressing plin cu hainele ei, cu dormitorul bej făcut pe comandă, cu biblioteca din care lipsesc romanele ei, cu bucătăria imensă în care au gătit prima oară împreună masa de Crăciun. Amintirile au rămas la el. Când a umplut în grabă rucsacul până la refuz, a îngrămădit 2 tricouri, puloverul gri, o pereche de blugi, ramele de la ochelarii vechi, un aparat de ras cu lama înauntru, ceasul de mână cu geamul crăpat, câteva CD-uri, un pachet de cărţi de joc şi briceagul elveţian pe care i-l făcuse cadou de ziua lui, pe 5 mai.

La drept vorbind, nici ea nu e mai fericită. Stă toată ziua în camera ei veselă şi luminoasă, face corecturi de carte cu ochii în ecranul laptopului şi hrăneşte pisicile din cartier. Dimineaţa iese la cumpărături, găteşte mult mai mult decât ar avea nevoie, mănâncă dulciuri şi cam o dată la fiecare anotimp e nevoită să îşi schimbe garderoba. Dacă s-ar întâlni acum cu el probabil nu s-ar mai îndrăgosti unul de celălalt. Ea cu acelaşi zâmbet cald şi ochii mari, rotunzi, dar cu cel puţin 15 kilograme în plus, cearcăne şi păr lung, iar el cu barbă tunsă cu aparatul electric, chelie şi lentile de contact. S-au schimbat mult în 3 ani, fizic, dar tot nu au curaj să se întâlnească. Îşi scriu zilnic, în schimb, şi se iubesc mult.

– Salut! Eu sunt inginerul şef.

– Bună! Eu sunt arhitectul proiectului.

Replicile astea s-au repetat de cel puţin 20 de ori azi. De fiecare dată când el sau Mihai, inginerul şef, reveneau în birou. Şi de cel puţin 20 de ori şi-au zâmbit pentru că de cel puţin 20 de ori au făcut cunoştiinţă.

La fel şi ea, lunea, miercurea şi vinerea, la 9 dimineaţa, o cunoaşte pentru prima oară pe vânzătoarea de lactate de la care cumpără lapte şi brânză de trei ori pe săptămână.

Toţi s-au obişnuit. La început era mai greu când dădeai nas în nas cu cineva la tine în casă şi vă speriaţi unul de altul.

– Ce cauţi aici? Domnule, cum ai intrat în casa mea?

– Aici locuiesc, doamnă. Ce faceţi dumneavoastră aici? Cine sunteţi?

– Cum să locuiţi aici? Vă rog foarte mult, plecaţi sau chem poliţia.

– Doamnă, vă repet, sunt la mine acasă.

– Sunteţi în casa mea şi nu vreau să mai repet. Ieşiţi imediat!

În fine, venea poliţia şi se lămureau că sunt soţ şi soţie, că erau căsătoriţi de 20 de ani. Se împăcau cu gândul şi apoi înnebuneau. Nu mai putea fi vorba de convieţuire. De dragoste nici atât. Nu mai poţi trăi lângă un om pe care îl uiţi şi cu care trebuie să o iei de la capăt ori de câte ori intră pe uşă. Pensionarilor le-a fost ceva mai uşor. Stăteau cât era ziua de lungă în aceiaşi cameră, ieşeau împreună afară, iar când unul era în baie vorbeau fără întrerupere. Noaptea aveau grijă să se ţină măcar de mână. Aşa nu se mai uitau. Tragic a fost pentru familiile cu copii. Mame nevoite să crească nişte străini. Doar după însemnare a fost mai uşor. Copiii aveau tatuat pe mână chipul mamei de la naştere. Aşa ştiai că e al tău. Până să se ia măsura asta a fost un haos. În fiecare zi părinţii luau de la şcoală alt copil. Care venea primul la tine. Sau azi doi, mâine unul şi poimâine nici unul.

Le-a luat ceva timp autorităţilor să inventeze sisteme de recunoaştere – muritorii de rând au avut de aşteptat. Era şi normal. În prima săptămână de Uitare nu mai puţin de 15.000 de bărbaţi s-au autointitulat Preşedinte al Americii. Nici acum nu sunt siguri că cel în funcţie e şi legitim. Dar s-a convenit ca Purtătorul de Inel să fie recunoscut de toată lumea. Aşa că li s-a implantat tuturor preşedinţilor de state un Inel cu steagul şi stema. O procedură dureroasă şi barbară prin care s-au asigurat că Inelul nu se poate scoate; e practic sudat de os.  Nu mai există alegeri, ar fi imposibil să mai alegi pe cineva acum. Aşa că se fac cercetări tot mai intense pentru prelungirea vieţii. Deocamdată s-au aplicat nişte tratamente voluntarilor militari. În curând se va trece şi la inocularea civililor. La cum a scăzut rata natalităţii e firesc să fie nevoie de metode radicale. Dacă nimeni nu mai iubeşte pe nimeni, de unde familii, de unde copii. Specia e în pericol. Doar cu vaccinurile noi se mai poate spera la viitor. Pentru cei care sunt interesaţi, desigur. Cei mai mulţi s-au resemnat – îi uită pe cei pe care îi cunoşteau, fac cunoştiinţă, iar îi uită în secunda în care îi văd sau le aud vocea şi o iau aşa de la capăt de câteva zeci de ori pe zi. Fără sentimente, fără bucurii, fără tristeţe,  fără frică şi fără credinţă.

În curând nimeni nu se va mai plânge, pentru că nimeni nu îşi va mai aminti cum era înainte. În fond viaţa individului s-a ameliorat – e liniară, seacă şi lipsită de inconvenientele aduse de sentimente inutile. Acum toţi sunt calmi, precişi, mediocrii şi nu mai vor să fie fericiţi. O privire, o atingere sau un sunet – de atât e nevoie ca să o iei de la capăt cu fiecare persoană din viaţa ta. Iar efectul e ireversibil. La început şi-au bătut capul cu căutarea antidotului – în câteva săptămâni uitaseră ce căutau. Adorabili, în încercările lor timide şi stângace de a evita Uitarea.

Doar el şi ea au mai rămas. Când a început totul ea tocmai ajunsese acasă, iar el pornea cu maşina dinspre clădirea de sticlă. Ea ar fi fost prima pe care el ar fi trebuit să o uite. Doar încăpăţânarea ei i-a salvat… deocamdată. Adevărul e că a fost prima care a înţeles ce se întâmplă – a crezut iniţial că se transmite doar optic după ce a aprins televizorul şi nu a recunoscut niciun prezentator de ştiri, deşi era sigură că urmăreşte zilnic jurnalele. Apoi a ieşit la non-stopul de peste stradă, de unde tocmai îşi cumpărase ţigări şi când nu l-a recunoscut pe vânzător s-a panicat. Nu mai contează că a trecut pe lângă vecina şi prietena ei Silvia şi pe lângă administrator ca pe lângă doi străini. Important e că a urcat în fugă în mansarda lor, a distrus toate fotografiile – le-a ars în chiuvetă – şi-a strâns repede câteva haine în geamantan, a umplut rucsacul şi a scris un bilet – aici a fost doar mâna destinului. Dacă înregistra un mesaj vocal acum nu ar mai fi existat niciun el şi nicio ea.

            Puf, te iubesc! Nu o să ne mai vedem niciodată dacă vrem să ne mai iubim. Plec. O să îţi scriu mereu şi aşa o să fie bine. Îmi e frică şi te iubesc!

Atât. Apoi a intrat în prima agenţie imobiliară şi a cerut o chirie în celălalt capăt al oraşului. Când el a sunat-o disperat ea aflase deja că Uitarea se transmite şi vocal. A auzit la radio în maşină. Norocoşi a doua oară. Ei nu ştiu că sunt singurii. Dar nici fericiţi nu sunt.

E deja al optulea an de Uitare şi viaţa e frumoasă. Nimeni nu vrea să fie fericit, nici măcar nu îşi închipuie că fericirea e altfel decât o zi banală de muncă, apoi singurătatea din camera ta confortabilă. Deja nu prea mai există apartamente cu mai mult de 2 camere, iar clădirile noi au numai garsoniere. Foarte puţini mai stau în comun. E dificil să locuieşti cu un străin. E pace şi linişte şi omenirea se târăşte lent spre extincţie. Vaccinul nu a funcţionat şi speranţa de viaţă a rămas în jurul vârstei de 60 de ani. Suficient pentru cât de plictisitor e să trăieşti. .

Îngerul meu, mi-e dor de tine!

Orice ar fi, te rog, scrie-mi un rând! Te iubesc!

Ultima ei scrisoare ajunsese acum 8 zile.

Puf, mi-e dor de tine!

Azi am stat toată ziua şi m-am uitat pe geam cum ninge. Am fost împreună, dragule, am stat îmbrăcată cu puloverul tău gri, moale şi pufos. Nu prea e căldură la mine. Dar sunt tare fericită. Să ai grijă de tine, să nu răceşti!

Te iubesc, Puf drag! Te iubesc şi mi-e dor de tine!

 De opt ani îşi scriu în fiecare zi şi dintr-o dată ea nu mai răspunde. Iniţial s-a speriat de ce-i mai rău – vre-un accident sau alte nefăcute. Apoi s-a temut de Uitare – dacă întâmplător s-au văzut pe stradă? Asta trebuie să fi fost. Acum îl crede vre-un obsedat pervers care o urmăreşte şi îi trimite scrisori de dragoste. Duminică n-a mai rezistat şi s-a dus la adresa unde trimitea scrisorile. I-a deschis o femeie de peste 50 de ani. Nu putea fi ea. În 10 minute era lămurit; stătea în viscol pe banca din faţa blocului şi plângea cu un teanc de scrisori în mână. De mai bine de 3 luni ea nu mai era. Scrisese 100 de scrisori în avans, se asigurase că noua chiriaşă a garsonierei le va expedia una câte una în fiecare zi şi apoi s-a dus. Era singură, avea sentimente, iubea, ştia ce înseamnă fericirea şi că nu o mai poate avea niciodată. Acum rămăsese doar el, mansarda lor şi un teanc imens de scrisori.

Ironia e că într-adevăr se întâlniseră întâmplător la un semafor în vara aia – ea traversa, iar el era la volan. S-au văzut şi nu s-au recunoscut. Aşa că nu s-au putut uita.

Atunci am decis să plec. De a doua zi oamenii ai început să nu se mai uite între ei, să simtă iar ce vor şi ce nu vor, să râdă – copiii au învăţat, adulţii şi-au amintit, toţi au început să caute pe bâjbâite fericirea cum mai încercaseră şi înainte, câţiva au şi găsit-o sau cel puţin aşa cred ei.

El s-a recăsătorit, în 2 ani va fi tătic de băiat. A vândut mansarda şi a încercat să uite. Dar nu va putea niciodată. Pentru că eu am plecat. Eu, Uitarea!

„Incognito” de tot

Photocredit: Florin Ghioca

Teatrul e minciună. Suntem ok cu asta. Deocamdată, cel puţin, nimeni nu îşi cere banii înapoi pentru că la aplauze a avut un şoc să constate că Desdemona nu murise pe bune. Sensibilitatea noastră nu e, încă, ofensată de această realitate trucată. În măsura în care spectacolele nu se rezumă la un recitaiv monocord cu microfoane şi proiecţii ale unor fapte de viaţă enunţate spre informare, poveştile ficţionale de pe scenă rămân minciuni unanim acceptate şi apreciate. Şi suntem ok cu asta atâta timp cât există nişte reguli ale jocului; ne prefacem bucuroşi că am crezut moartea Desdemonei atâta timp cât crima se întâmplă în interiorul convenţiei teatrale. Cel mai important ingredient al construcţiei unui spectacol e desemnarea acestei convenţii; întreaga structură se sprijină cu încredere pe scheletul solid alcătuit ca din vertebre din parametrii prestabiliţi ce urmează să susţină şi să jaloneze tot parcursul poveştii. Teatru fără convenţie nu se poate.

            Spectacolul „Incognito” de Nick Payne în regia Zsuzsánnei Kovács, de la Sala Atelier a Teatrului Naţional Bucureşti, montat în cadrul programului „Uşi deschise pentru toţi” pare că îşi propune să experimenteze diminuarea convenţiei. Anularea aproape a oricărui adjuvant în înţelegerea unei poveşti sparte în episoade care nu se îmbină perfect pare a fi fost miza montării. Textul e voit alambicat, complicat intenţionat pentru a se adresa unui public eminamente intelectual, presupus a fi sofisticat, ce caută concentrarea în sala de teatru şi ridică sprânceana a recunoaştere a unor concepte elaborate în cărţi groase de studii nişate de neuroştiinţă.

            Există, de fapt, mai mult marketing decât consistenţă în jurul meritelor dramaturgice ale acestei piese fragmentate şi greu de urmărit; e interesant să încerci prinzi firul roşu al acţiunilor intercalate şi să desluşeşti legăturile dintre personaje, însă poveştile în sine dincolo de citarea unor cazuri interesante din viaţa reală, nu au acea încărcătură dramatică proprie scenei. Nu e suficient să îţi alegi drept personaj anatomopatologul care a fugit cu creierul lui Albert Einstein în portbagaj pentru a-ţi asigura reuşita demersului dramatic; dacă povestea lui e seacă, geniul unui om de ştiinţă din secolul trecut nu ajută cu nimic efortului spectacular de azi.

Photocredit: Florin Ghioca

            Montarea scoate în evidenţă, parcă, şi mai mult minusurile acestui text care emite mai multe pretenţii decât are virtuţi. Nu e suficient ca 4 actori să interpreteze 21 de personaje. Ar fi de dorit ca spectatorii să poată urmări trecerile şi să recunoască uşor cine e ce personaj în fiecare moment. Alegerea regizorală de a nu oferi niciun punct de sprijin în acest hăţiş de multe prenume care se rostogolesc dinspre scenă spre sală, fără nicio rezolvare, cu o interpretare actoricească aproape neutră, ce mizează doar pe plicticoasa tehnică a actorului în situaţia dată, fără nuanţe şi cu prea puţină expresivitate, are ca rezultat o ambiguitate frustrantă. Timp de două ore te concentrezi şi te simţi recompensat când recunoşti răzleţ câte un personaj şi îl poţi lega de situaţia în care se află. Iar această plăcere nu poate fi căutată de prea mulţi spectatori în sala de teatru. Intenţia de a dinamita percepţia, de a renunţa la convenţie şi de a cere publicului să se adapteze în viteză la ceea ce i se spune, să urmărească fără să clipească din ochi poveşti intercalate şi lipsite de cronologie pe care nu le înţelege fără a i se da mai nimic în schimb e o pretenţie prea mare. Când abia te obişnuieşti cu mozaicul haotic al personajelor care defilează prin faţa ta şi îşi spun replicile comun, cu o miză mică, la o intensitate politicoasă, în situaţii aproape SF, vei afla că personajul care acum 2 minute avea nu mai mult de 30 de ani acum are 80. Şi ţi se pretinde să accepţi convenţia – sau lipsa ei mai degrabă.

            „Incognito” e unspectacol steril, al cărui merit e acela de a ţine concentrat spectatorul într-o încleştare mentală şi de a memora cât mai multe prenume. După experienaţa multor seriale cu timeline-uri suprapuse, multivers în care viitorul determină trecutul şi distorsiuni ale spaţiu-timpului, câteva cărţi de fizică cuantică citite, o pasiune pentru relativitatea realităţii şi o predispoziţie inchizitivă alimentată de curiozitate continuă, tot ce am reuşit eu să înţeleg din acest spectacol e că: un autopsier a devenit obsedat de creierul lui Einstein pe care l-a feliat şi a umblat cu el în portbagaj prin Kansas după ce şi-a părăsit familia din New Jersey. Un jurnalist oportunist face în aşa fel încât presupusa nepoată a lui Einstein să intre în legătură cu autopsierul pentru a verifica prin test ADN din ţesutul creierului feliat dacă nu cumva Einstein nu i-ar fi de fapt tată şi nu bunic. Total lipsit de orice legătură, o femeie bisexuală, şefa departamentului de neuropsihiatrie de la o universitate din Londra (care se miră ca o profană în domeniu când vorbeşte ca din carte despre concepte ştiinţifice ce rămân doar un exerciţiu de memorare a replicilor, fără o înţelegere aprofundată a sensului) află că e nepoata unui pianist care în urma unei intervenţii chirurgicale pe creier îşi pierde memoria la fiecare 2 minute. Şi ar mai fi şi un tip care o tot aşteaptă pe o anume Deborah din mintea lui şi altul care îşi strangulează soţia după 30 de ani de căsnicie. Şi am mai reuşit să pun cap la cap toate numele de personaje pe care le-am reţinut: Martha, Ben, Michael, Henry, Anthony, Tom, Victor, Hans, Evelyn, Elouise, Greg, John, Sharon, Richard, Patricia. Restul până la 21, îmi pare rău, nu ştiu cine erau.

Photocredit: Florin Ghioca

            Presupun, aşadar, că am decodifcat un procent de 75-80% din poveste, aşa cum am şi răspuns unei vecine de scaun – o doamnă cu vârstă onorabilă, cu experienţă vizibilă de spectator fidel, care m-a întrebat după aplauze: „Nu vă supăraţi, dumneavoastră aţi înţeles ceva?”. A fost surprinsă de răspunsul meu şi a continuat micul său sondaj de opinie cu următorul vecin de scaun din al cărui răspuns am auzit doar: „…sunt mai multe poveşti care nu au legătură între ele, povestite în mai mult timp” – o descriere onestă şi corectă.

            Nu e suficient să citeşti multe cărţi groase şi să extragi citate care sună inteligent pentru a scrie o piesă bună. La fel cum nu e suficient să mizezi pe minimalism şi firescul imediat pentru a monta un spectacol ce ar avea nevoie mai degrabă de o formulă de serial în 3 sezoane pentru ca povestea lui să aibă şansa de a deveni premisă de performanţă estetică. Convenţia, aşa „pe vechi” cum e ea, rămâne singura certitudine în hăţişul de propuneri şi încercări de a deturna sensul artei teatrale.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

Incognito

de Nick Payne

Traducere: Aylin Cadîr

Regie: Zsuzsánna Kovács

Scenografie: Corina Boboc

Asistent scenografie: Diana Vasile

Muzica: Călin Țopa

Lumini: Ionel Docan, Cristian Șimon

Distribuţia:

Monica Davidescu
Aylin Cadîr
Ovidiu Cuncea
Lari Giorgescu

Durata: 1h50 min

O Mare Doamnă! 2

Partea a II-a

            Victor privea de-acum singur spectacolul aşteptării. Suit pe o creangă în nucul din curtea Primăriei se bucura ca un copil de panoramă. Carul trecea acum prin dreptul Bisericii. Nimeni nu mai ţinea socoteală a câta oară în ziua aceea mare. Oamenii îşi făceau cruce şi îi mulţumeau lui Dumnezeu de binecuvântarea Lui. Sorin a răsărit ca din pământ. Transpirat, tremurând de efort, venea împiedicat spre carul albastru. Nu a mai apucat să spună nimic. De cum l-a văzut în capul străzii mari Andrei a dat bice lui Focu’ şi Vântu’, iar satul din urma trăsurii a pornit-o în fugă la vale, spre lac. Un nor mare de praf însoţea de-acum mulţimea gălăgioasă. Roţile săltau printre bolovani şi zdruncinau carul lui moş Gavril din toate încheieturile. Spectacolul aşteptării se terminase. Victor a coborât cu băgare de seamă din copac; el şi Sorin rămăseseră în faţa bisericii, în praf şi întuneric, pe strada golită.

            – Aşa-i că n-a venit?

            – N-a venit, Victore, nimeni. Da’ n-am apucat să le zic.

            – Lasă-i, le-or fi având şi ei pe-ale lor.  Joci Leapşa? Eşti!

            Coasta şerpuită care cobora în Port era de-acum plină. Ciudat lucru, însă: care, cum îl lovea damblaua, se oprea în loc. Unii mai devreme, nu apucau să coboare deloc, alţii la mijlocul pantei, cei mai mulţi la intrarea în Port. Dinu, Primarul, chiar a sărit din car. Unul câte unul rămâneau locului – nu se întorceau. Parcă îi ţintuia ceva de pământ şi stăteau, aşa, în amorţeală, cu ochii pironiţi spre lac.

În Port a mai ajuns doar carul albastru, mânat de Andrei, cu Mihai Dobrotescu, doamna Eugenia şi Iuliu şi moş Gavril, în urma lor. Lac nu mai era. Doar o albie secată şi nişte rădăcini noduroase şi uscate pe maluri. Dar nimeni nu băgase de seamă că lac nu mai era. Au coborât cu toţii din car şi de-acum stăteau pe pontonul şubrezit de vreme, uitându-se la locul în care cândva, demult, fusese un lac. Andrei, între Focu’ şi Vântu’, plângea.

– Iertaţi-mă, v-am adus prea târziu! Iertaţi-mă, vă rog să mă iertaţi. Nu caii sunt de vină. Eu, eu, nu caii mei.

Dar nu-l auzea nimeni. Afară de Focu’ şi Vântu’, nevinovaţi, la fel ca el.

Mihai Dobrotescu stătea drept ţinând în mână plasa cu faţa de masă albă şi şorţul nou, doamna Eugenia strângea icoana la piept, iar Iuliu se aşezase pe un ciot, cu cartea legată în piele pe genunchi. Moş Gavril coborâse malul în albie şi mergea ţintă; nici el nu ştia unde îl poartă picioarele.

– Bun venit! i-a întâmpinat o voce de nicăieri şi de peste tot.

Andrei l-a văzut primul pe bărbatul în redingotă neagră. Avea părul alb, mare şi ciufulit. Un copil mare, blând şi bătrân care semăna lei cu Victor al lor; doar că îmbătrânit. La drept vorbind, Focu’ şi Vântu’ îl văzuseră primii.

– Aţi ajuns exact la timp. Vă aşteptam. De-o viaţă. Le-a zâmbit primitor, deschizând braţele.

Nimeni nu îndrăznea să deschidă gura. Nici măcar Mihai Dobrotescu.

– Urmaţi-vă bătrânii! A arătat ceremonios cu un gest larg spre Moş Gavril şi-apoi s-a retras în spatele unui trunchi mare de stejar.

Gavril ajunsese în mijlocul albiei lângă o rădăcină şi scrijelea cu cuţitul scoarţa putrezită. Cei de pe mal se întrebau din priviri ce e de făcut. Aşa au văzut, într-un târziu, că în car nu mai rămăsese nimic din grămada de „valori” adunate pentru Marea Doamnă. Şi-au făcut curaj şi semnul crucii în cerul gurii şi au înaintat atent spre mijlocul lacului secat demult. Când au ajuns Gavril decojise rădăcina. Scotea pe rând din scorbură o ie, un fus, o strachină de lut, un sfeşnic de aramă, o maramă îngălbenită, cel mai bun vin din sat, o pâine abia scoasă din cuptor, chiar şi o decoraţie din Război.

– O seară caldă şi doar de bine s-aveţi parte, domnii mei! le-a urat de pe mal bărbatul în redingotă neagră. Marea Doamnă vă mulţumeşte pentru tot. M-a rugat să vă transmit că s-ar putea să revină aici. Rămâneţi cu bine!

A doua zi, de dimineaţă, Mihai Dobrotescu intra la bufet, după ce intrase deja la şcoală, la biserică, la magazinul mixt din colţ, şi trecuse pe la dispensar.

– Zii aşa, Victore, ai auzit?

Lac nu mai era.

– SFÂRŞIT –

O Mare Doamnă! 1

Partea I

– Zii aşa, Victore, ai auzit?

– Ce s-aud?

– Aoleu, toaca-n dud, ce s-auzi? Auzi la el: „Ce s-aud?”.

– Păi da, ce s-aud. Că de auzit aud eu multe.

– Urlă toată uliţa, mă, bolovane! Azi, la noi, vine o Mare Doamnă!

– A, păi aşa zii. Pe-asta am auzit-o.  

– Şi?

– Şi ce? Să vină, de ce să nu vină? Să fie sănătoasă!

– Bine mă, îţi vine la botul calului o Mare Doamnă, colea, la tine în bătătură şi tu…

– Cum la mine în bătătură? Ce să caute taman la mine? Ce treabă are dumneaei cu mineşi eu cu dumneaei? Nici în clin şi nici în mâneci. Nu o cunosc, nu mă cunoaşte.

– Eu ştiam că eşti încet la minte, dar prost de-a binelea nu te credeam.

– Înjură-mă cât vrei, taie-mă şi tot nu pricep ce vrei de la mine. S-o primesc pe Doamna asta a voastră? N-are unde trage la noapte? Zii omule, că dacă e pe-aşa v-o ţin, nu zic nu. Doar că la mine e înghesuit şi noaptea trage că…

– Da, exact asta era. Vine o dată în viaţă şi la noi în sat o Mare Doamnă şi cum o primim noi? Cu pâine şi sare şi prostul satului. Altă gazdă mai de nădejde nici că găseam!

– Aha, lăsaţi! Eşti ironic, sau cum se zice. Atâta lucru înţeleg eu.

– Păi poate aşa s-o scot la capăt cu tine.

– Capu’…

– Auzi? Eu o dau dracului de treabă, măi copile! Cu tine nu e de vorbit. Hai c-am plecat. Mă duc să iau pentru nevastă-mea faţă de masă albă şi şorţ nou. Înţelegi?

– Da, cum nu! Ăle bune, domn’ Mişu!

– Hai să trăieşti!

Mihai Dobrotescu intră rar la bufet. Nu îi place să se amestece cu restul. Azi, însă, este o altfel de zi. De când a plecat de-acasă a intrat la şcoală, la biserică, la magazinul mixt din colţ, a trecut pe la dispensar, acum iese de la bufet şi zice că se duce la magazinul universal de pe strada mare. Doar acolo sunt la vânzare stofe şi feţe de masă. Foarte rar intră în vorbă cu oamenii. Asta nu pentru că ar fi vreun ursuz. Doamne-fereşte! Domnul Mihai a fost om de lume, glumeţ, vesel. Din când în când mai dă petreceri la el, la conac, cheamă lăutari, bea, cântă, râde tare. Dar, treaba e că în sat nu prea are cu cine, ce discuta. A venit de la oraş acum 12 ani. La pensie. Părerile sunt împărţite – unii spun că ar fi fost doctor, i-a tremurat mâna şi i-a murit un pacient sub cuţit; de atunci s-a retras la conac. Alţii ştiu cum că a fost colonel de armată, a vândut secrete de stat la străini şi a fugit de pedeapsă. Oricum ar fi, acum stă mai toată ziua cu soţia lui, o ajută, o iubeşte şi sâmbăta merge la pescuit cu singurul prieten: Anghel. Telegrafistul. Azi e prima dată când consătenii îl văd aşa de energic şi zâmbitor. De fapt el a răspândit vestea cea bună în sat; Anghel i-a spus într-o doară că, în mare secret, o Mare Doamnă vine pentru refacere în Pârloaga şi domnul Mihai s-a pornit de cu dimineaţa să pună ţara la cale.

Satul era spânzurat pe un colţ de stâncă abruptă; o limbă de pâmânt neted pe care stăteau câteva case – care mai drepte, mai primenite, care mai ca vai de ele, cojcovite şi surpate pe la poduri. Sus de tot, în lizieră era conacul lui Mihai Dobrotescu. Îl cumpărase când s-a mutat de la oraş. Conac boieresc din tată în fiu până când ultimii Hristovi au vândut „căsoaia de la ţară”. Jos în vale era Lacul – un cot îngust la capul unui lac de acumulare, uitat pe semne, că nici pe hărţi nu apare. Se putea ajunge la portul improvizat, cu ponton din scânduri de brad, doar cu barca mică. De când sunt ele, şalupele, nici una n-a fost ancorată de pilonii noduroşi ai „portului” Pârloaga. Dinu, Primarul, se încăpăţânase să atârne o pancartă mare cu litere de tipar vopsite cu roşu. PORTUL PÂRLOAGA. Cum nici el nu era, de fapt, Primar, ce dacă portul nu era port, ci un podeţ nu prea înalt în care nu acostase nicio ambarcaţiune, afară de cea a satului. Fusese numit primar într-o seară, la bufet, când Anghel le-a povestit cum se fac alegeri în ţară. Atunci s-au pus bărbaţii de acord că le trebuie şi lor un primar al lor, fiu al satului, nu domnul cu servietă şi cravată cu ac de la judeţ care venea din an în an să vadă „cum mai stă treaba”. Au ridicat toţi mâna, au ales. Dinu e Primar de peste 15 ani. N-are opoziţie şi e de treabă. Om simplu, muncitor, şti să scrie şi să citească şi nu i s-a urcat funcţia la cap. A făcut Şcoală cu patru clase în sat, a strâns bani şi s-a reparat Biserica, mă rog, şi Portul. S-a văzut ceva. Primăria, vorba vine, ograda omului, are steag şi e cea mai frumoasă de pe strada mare.

Dinu ieşea din curte când domnul Mihai venea glonţ spre el, după ce cumpărase faţa de masă şi şorţul cel nou pentru doamna Doina.

– Bună ziua Nea’ Dinule! Cum merge treaba?

– Bună să-ţi fie şi ţie, domn’ Mişu! Hai cu mine să vezi cu ochii matele ce s-a făcut.

Îl ia de braţ şi-l duce în curtea de peste drum, la Gavril; mare artist în lemn. Avea casa toată din scândură de brad, nici temelia n-a vrut s-o facă din piatră. Mobila şi-o cioplise singur şi mereu meşterea la câte ceva pentru vecini. Mai o găleată, mai o coadă de topor, ce le mai trebuia lor. Avea cuţitele lui speciale şi ustensile pe care le inventase singur. Tare mai iubea pădurea şi lemnul. Esenţele. Avea cel mai frumos car – cu băncuţă lată, cu mânere, în spate alte două locuri, roţi cu 12 spiţe, câte 4 zăbrele pe-o parte şi pe alta, iar la spate de tot, ca un grilaj, dar tot din lemn, o sculptură făcută de mâna lui.

– Ziua bună şi inimă uşoară, domnii mei! Gata trăsura! Numa’ să ajungă Marea Doamnă, să spună şi singură dacă a mai călătorit pe unde a mai călătorit dumneaei cu aşa o minune.

Vopsise carul în albastru. Aşa primise ieri seara sarcină de la Dinu, Primarul, şi n-a pus geană pe geană până nu a pictat tot „fuselajul”, cu roţi cu tot.

– Că frumos mai e! abia a putut să susure Dinu în admiraţie.

– De ce l-ai vopsit în albastru? Era frumos şi aşa, natural, cum era înainte.

– Eu i-am zis, aseară, să îi dea o culoare. E mai festiv aşa. Albastru e mai regal.

– Nu-i regal albastrul, movul e regal. Dar ai dreptate, e mai vesel aşa. Mai pitoresc. Bună treabă, moş Gavrile! Mare suflet mai ai şi mata, să vopseşti tot carul la lumina lămpii!

– Lasă, domn’ Mişu, atâta lucru să fac şi eu când vine Marea Doamnă. N-am ştiut din vreme că-i ciopleam şi o vază din trunchi de fag. Aşa nu am ce să-i dau decât o cană. Sau poate ştie să cânte la fluier. Am unul abia terminat din alun.

– Aflu eu până să ajungem cu Ea aici. Şi dacă ştie să cânte la fluier îţi fac semn să i-l dai. N-avea grijă. O să îi placă, aici la noi. Nu, domn’ Mişu?

– Nu o să mai vrea să plece, domnilor.

            Poarta masivă de stejar s-a deschis. Era Andrei cu caii lui. Cei mai frumoşi cai din sat, Andrei îi avea. Crescuse odată cu ei, de când îi luase de mânji, de la târg, taică-său, nea Mitru, Dumnezeu să-l ierte. Cai negri, puternici, înalţi şi blânzi; Vântu’ şi Focu’ aşa le spusese de mici şi aşa le-a rămas numele. Îi iubea Andrei, de parcă i-ar fi fost fraţi ca Ileana şi Constantin.

            – A, uite-l şi pe şoferul nostru! Buna ziua Andreiule! le-a atras atenţia celorlalţi domnul Mihai.

            – Bună şi însorită să ne fie la toţi! Noi suntem gata. Ca focul şi ca vântul o aducem pe Marea Doamnă, nu-i aşa băieţi? şi-a întrebat mai degrabă serios decât în glumă armăsarii.

            – Andrei, băiete, eu îţi dau trăsura cu tot dragul şi din toată inima. Pe încredere, că te ştiu de când abia dacă erai cât roata de la car. Aşa că poartă-te cuminte cu ea.

            – Nicio grijă moş Gavrile! Focu’ şi Vântu’ o s-o ducă pe deasupra drumului, de înaripaţi ce sunt.

            – Hai, hai să ne grăbim că de dragi ce vă sunt carul şi caii vine Marea Doamnă şi pe noi tot la sfat în curte ne găseşte. Toate-s bune şi frumoase, mai trebuie să fie şi la timp. Andreiule, ajută-l pe moş Gavril să pregătească trăsura, iar dumneata, domn’ Dinu, hai la Primărie să vedem ce mai e de pus la punct.

            – Acuşica, gata domn’ Mişu. La mine o să vezi că e ca-n Rai. Cea mai frumoasă ogradă din tot satul, doar mă ştii. Da’păi acum când e gătită de sărbătoare!

            În curtea Primăriei doamna Eugenia, soţia Primarului, termina de aranjat masa de sub nuc. Femeie de casă, cu frica lui Dumnezeu, bună gospodină şi ascultătoare, se trezise de dimineaţă şi pregătise de de toate. Ciorbă proaspătă de găină, raţă pe varză, pui fript cu mujdei, scosese murături de la beci, iar acum termina de rânduit platourile pe masa dintr-un lemn cioplită de vecinul Gavril.

            – Doamna Eugenia, ce minuni v-au mai ieşit din mâini şi de data asta! Aşa e, Primare, aici la dumneavoastră e Raiul pe pământ. Mai că-mi vine să vă dau conacul la schimb pentru colţişorul ăsta mic şi fericit.

            – Ei, domn’ Mişu! Cum aşa, Doamne fereşte! Dinu al meu le înfloreşte mereu. Nici nu se compară bucăţica asta de curte cu domeniul de sus, de la dumneavostră. Facem şi noi ce putem.

            – Doamna Eugenia, omul sfinţeşte locul.

            – După cum îl ajută Bunul Dumnezeu!

            Au tăcut toţi şi vântul a mişcat aerul şi frunzele din nuc.

            – Domn’ Primar, să nu trimitem mai bine pe cineva să dea o fugă până în Port să ne dea de veste dacă a venit?

            – Că bine ziceţi! Îl trimit pe Ştefănuţ, nepotă-meu. Fuge ca din puşcă.

            Şi cât aleargă puştiul cu picioarele goale prin praful de pe drum la vale, Dinu, Primarul, şi Mihai Dobrotescu urcă în trăsură şi merg din casă în casă. Nu pot lăsa nimic la întâmplare în aşa o zi. Doar vine o Mare Doamnă! Andrei îşi mână caii cu mândrie şi responsabilitate pentru carul lui moş Gavril. E ca la paradă. „Trăsura” curge pe uliţa plină de pietre şi colb de parcă nici nu o atinge. Exact cum se lăudase Andrei. Mai mare dragul. Să tot priveşti. Lumea iese într-un suflet la porţi. Unii să admire, alţii să întrebe dacă e bine cum s-au pregătit, unii să dea câte ceva pentru întâmpinarea Marii Doamne. Când au ajuns la doamna Gina, cea mai bună gospodină din sat, a şasea casă pe stânga de la Primărie la deal, a ajuns şi Ştefănuţ îndărăt.

            – Mi-a zis de la Port că nu se vede nimic. Să mai aşteptăm.

            – Şi tu de ce-ai venit, mă, înapoi. Nu ţi-am zis eu să rămâi până se vede şi atunci să vii să ne spui?

            – Eu am zis să îţi spun ce mi-a zis de la Port. Că mi-a zis să îţi spun.

            – Bine, Ştefănuţ. Hai, mergi la bunica să mănânci ceva.

            – Domn’ Primar, hai să trimitem pe altcineva să stea în Port. Să nu ne facă pocinogul şi să o pierdem.

            – Domn’ Mişu, fii pe pace. Îl trimit eu pe Rareş al meu – fecioră-miu ăl mic. E ceva ce nu s-a pomenit ce-i mai merge ăstuia mintea, mânca-l-ar mama.

            – Doamna Gina, sunteţi o comoară.

            – Staţi să vă dau coşul cu clătite. Am făcut clătite cu gem de prune şi cu dulceaţă de căpşuni pentru Marea Doamnă. Ai mei sunt toţi morţi după clătitele mele. O să vedeţi că o să se lingă pe degete.

            – Doamna Gina, haideţi şi dumneavoastră cu noi, jos la Port, să o întâmpinăm. Nu, domn’ Dinu? E mai ospitalier aşa. Dumneavoastră le-aţi făcut, dumneavoastră o serviţi.

            – Da, da, exact. Are dreptatea domn’ Mişu.

            – Ei, lăsaţi, am făcut şi eu ce am putut. Nu-i mare lucru. Dar, cum credeţi dumneavoastră. Dacă aşa ziceţi.

            Rareş cobora în goană panta spre lac, carul curgea la fel de „regal” pe uliţe, oamenii ieşeau la porţi tot mai veseli, zâmbetele se înmulţeau şi deveneau tot mai calde. Sincere au fost de la bun început. Era sărbătoare în Pârloaga. Primăvară, lumină şi o trăsură albastră aluneca fără să ridice praf.

            Au ajuns şi la Iuliu. El era geniul declarat al satului. Făcuse facultatea la Bucureşti şi s-a întors acasă, în Pârloaga. Nu i-au trebuit lui funcţii şi directorate. E timid şi deştept. Citeşte toată ziua, are o bibliotecă pe 4 pereţi până la tavan. E biblioteca boierului Hristov, bătrânul. I-a lăsat-o lui când a murit. O şi merita. De mic i-a plăcut cartea. A învăţat de la maică-sa din burtă. Acum e singur şi fericit cu cărţile. Iuliu a vrut şi el să o îmtâmpine pe Marea Doamnă cu un cadou. O carte, bineînţeles. Veche, legata in piele. S-a lăsat greu convins să coboare în Port să i-o înmâneze personal. Au tot insistat şi Mihai Dobrotescu şi Dinu, Primarul, Gina, Andrei care îi era prieten. Până la urmă de ruşine s-a lăsat urcat în car. S-a ghemuit cât era de lung după sculptura din spate că abia dacă i se mai zărea şapca neagră de velur. Atunci a apărut Rareş, mâncând tacticos o acadea rotundă.

            – Ei, zii puiu’ mamii. A venit tanti cu barca?

            – Nu.

            – Se vede barca la capul lacului? a întrebat agitat domnul Mihai.

            – Nu.

            – Atunci tu ce faci aici copile? Unde te-am trimis noi? a sărit ca ars şi Dinu, Primarul.

            – Mama mea m-a trimis jos în Port, repede, să spun dacă vine o bracă în care e o tanti. Am fost în Port. Nu venea nicio barcă. Am venit să vă spun. În drum m-am oprit numai la magazinul mixt să îmi iau acadeaua asta cu banii primiţi de la nenea din Port.

            – Primare, trimite, te rog, pe altcineva la lac. Urgent.

            – Domnu’ Mişu, vă rog, iertaţi-l, nu a înţeles copilu’, mânca-l-ar mama. El e deştept. A făcut exact ce i-am zis eu. Eu sunt de vină. Îl trimit acum înapoi.

            – Lăsaţi, doamna Gina. A alergat destul pe ziua de azi. Îl  trimitem pe Sorin, băiatul domnului Antim. Tot suntem în faţa dispensarului.

Antim era sanitarul săritor, numai bun de pus la rană. Nu era neapărat priceput, dar îşi dădea atâta osteneală pentru fiecare răceală sau tăietură pe care le trata încât uitai că eşti bolnav numai de dragul lui. Uşor împrăştiat, neglijent cu ţinuta pe care i-o pritinde postul, dar extrem de omenos. L-a trimis numaidecât pe Sorin la vale şi a primit cu drag invitaţia de a se urca în car, nu fără un dar pentru Marea Doamnă – o geantă de piele maro pe care o primise de la bunicul său când a absolvit Şcoala Sanitară.

            Erau deja şase. Andrei cu hăţurile, Mihai Dobrotescu şi Dinu lângă el, în spatele lor Antim cu doamna Gina, iar în spate de tot Iuliu, cuibărit, răsfoia cartea legată în piele. Acum deja trecuseră de câte două ori pe la toată lumea. Ajunşi în faţa casei Primarului au luat-o cu ei şi pe doamna Eugenia care, onorată de invitaţie, a înfăşurat o icoană veche într-un ştergar şi a proptit-o la subraţ. De-acum toţi voiau să îi dea câte ceva Marii Doamne. În car nu mai era loc decât pentru cadouri. Oamenii mergeau pe jos în urma lui. Bucuroşi să o primească, toţi ai satului găseau „valori” numai bune de oferit; o ie, un fus, o strachină de lut, un sfeşnic de aramă, o maramă îngălbenită, cel mai bun vin din sat, o pâine abia scoasă din cuptor, chiar şi o decoraţie din Război. Era seară şi Sorin încă nu se întorsese.

Nimeni nu abandonse aşteptarea şi pelerinajul cu carul care aluneca prin sat. Pentru că nimeni nu putea aştepta stând. Se plimbau pe uliţele şerpuite şi la fiecare drum li se mai alătura cineva. Mai toate casele erau goale – la început trimisese fiecare familie câte un reprezentant, apoi, la următoarea curgere a „trăsurii” albastre, ieşeau pe rând toţi ai casei cu alt dar de preţ pentru Marea Doamnă. Se întunecase de-a binelea şi Sorin tot nu a urcat cu vestea cea bună. Încă se aştepta, în alai, barca de pe lac.

– VA URMA –

Tangoul destinului murind într-un pat frânt: „Maria de Buenos Aires”

Photocredit: Andrei Gîndac

Există spectacole, există întâlniri şi există experienţe. Apreciezi spectacolele reuşite, te bucuri de întâlnirile dintre ochi ce se privesc şi iei cu tine în buzunar şi în suflet experienţele pe care le vei purta multă vreme la braţ cu o nostalgie duioasă. Aplauzi cu drag un spectacol împlinit şi îţi laşi câteva lacrimi să cadă emoţionate când te întâlneşti cu acele personaje de care nici nu ştiai că îţi e dor. Dar experienţele într-o sală de spectacol sunt cele mai rare. Sunt acele durate lipsite de timp în care spaţiul convenţional îţi devine lume şi simţi că se dizolvă orice realitate dinafara acestui cerc magic descris de imaginaţia creatoare a unor artişti. Când eşti parte din universul unui spectacol, când nu doar admiri minciuna frumoasă, ci îţi pasă cu adevărat şi te laşi purtat de atmosfera din al cărei aer simţi că îţi umpli plămânii şi gândurile, recunoşti sentimentul plăcut şi de preţ pe care doar o experienţă frumoasă ţi-l poate oferi.

            Spectacolul „Maria de Buenos Aires” realizat de Răzvan Mazilu la Teatrelli, pe muzica lui Astor Piazzolla ş libretul lui Horacio Ferrer este unul dintre acele momente când spectacolul-întâlnire devine o experienţă pe care îţi doreşti să o repeţi şi să o păstrezi cât mai îndelung ca pe o bijuterie sofisticată. În atmosfera creată de câteva canapele şi covoare, un pat în picaj şi materiale vaporoase în decorul semnat de Dragoş Buhagiar, drama argentiniană a unei femei-arhetip e trăită la temperaturi înalte, până la capăt, cu sânge ce parcă ţâşneşte din clapele unui acordeon ce îi cântă fiecare notă a pasiunii şi a disperării. Emoţia pe care o degajă scenele picturale pe care Răzvan Mazilu le compune cu sensibilitate împletită cu dramatism latin e incandescentă; forţă, pasiune, durere, erotism, decadenţă, un strop de kitsch, un picur baroc şi un suflet mare cât al unei femei frumoase care îşi oferă iubirea într-un pat frânt. Întreg spectacolul e ca vertijul unui carusel frumos colorat, în care caii de lemn pictaţi sunt prinşi iremediabil în locul lor fix de unde fascinează şi bucură călători întâmplători.

Photocredit: Andrei Gîndac

            Scenă de scenă, cu fiecare nou tango, cu fiecare nou personaj, apariţie de apariţie, costum de costum, această vivisecţie frumoasă estetic a suferinţelor pulsatile ale unei vieţi puse pe tava de argint a iubirii cu preţ e descrisă în imagini născocite de o minte îngemănată cu o inimă îmbibată de un dor nespus. Desprinse, parcă, din stampe vechi, simbolurile-citat ale cărţilor de tarot, ce guvernează un destin gata damnat la o moarte însoţită de renaştere întru aceeaşi suferinţă trasă pe roata unui noroc zimţat, compun acest dans-cântat cu voci în tremolo vibrat care seduc şi cuceresc. Şi tu, din fotoliul tău cel cu braţe de lemn lăcuit devii o victimă a plăcerilor cu preţ scump oferite de acestă Mare Împărătească a plăcerilor de tot felul. Erotismul care se risipeşte, parcă, în aerul ce devine tot mai dens, se amestecă de la început cu ameninţarea unei morţi la fel de seducătoare precum săruturile promise de buze ce dor. Eros şi Tanatos îşi împrumută unul altuia voluptatea, fac schimb de arme şi se luptă corp la corp, sub protecţia unui baldachin de mătase uşoară, în ritmul unui tango ce va deveni coloana sonoră a gândurilor celor ce se lasă dansaţi de acest duel pasional.

            Poezia acestui spectacol, frumuseţea metaforelor rostite ca o rupere de nori ce nu răcoreşte, ci înfierbântă atmosfera, e pusă în valoare de jocul actorilor care au înţeles că nu e loc pentru jumătăţi de măsură în această încleştare de cuvinte şi sens. Ca un amănunt, pe care apropierea tangibilă de personajele care trăiesc, iubesc şi mor la câţiva centrimetri de tine îl face relevant, e expresivitatea mâinilor care descriu foarte concret relaţii, caracteristici şi calităţi: mâna mică, delicată, cu piele fragilă, degete ce tremură în căutarea sprijinului şi izbăvirii în iubire a Mariei – Ana Bianca Popescu – palmele cu degete longiline, puternice, gata să ocrotească, dar şi să ameninţe ale unor bărbaţi ce îşi intersectează destinul întru pasiune şi moarte – Lucian Ionescu – şi articulaţiile osoase ale mâinilor trecute prin vreme, ce au pipăit tristeţea şi vina ale unui Spirit rătăcitor – Gheorghe Visu.

Photocredit: Andrei Gîndac

            Ana Bianca Popescu are explozia unei femei-copil care se transformă sub ochii noştri în femeia-dorinţă; cu senzualitate în corp, privire şi voce, cu gesturi moi, alternate cu paşi loviţi de tango, prezenţa sa erotică, deloc vulgară, o trece pe această Maria-arhetipală prin emoţiile unei vieţi consumate în numele unui destin reluat în numele iubirii fără rezerve. Are mister, fascinaţie şi o lene seducătoare, iar vocea sa mângâie acordurile armonice. Lucian Ionescu are o disponibilitate pe care o reconfirmă cu fiecare dintre cele cinci personaje pe care le interpretează. Îşi foloseşte bogat atât resorturile ludice, cât şi o masculinitate foarte concretă, fără a lăsa niciunul din personaje la nivel de schiţă. Îmbracă foarte elegant costumele-fantezie debordând de creativitate şi sens simbolic create de Răzvan Mazilu şi adaugă straturi de consistenţă unui gând pe care îl cântă privindu-l în ochi. Gheorghe Visu are eleganţa unui cavaler dintr-un timp al unui prezent continuu; aduce o nostalgie a unei iubiri ce i se refuză muritorului de rând şi intonează versurile-metaforă într-un ritm în crescendo până la o furie explozivă şi nimicitoare. E orb pentru că refuză să vadă, sau pentru că a văzut deja; un soi de orbire-citată, ca un semn cu valoare expresivă. Pipăie, doar, aerul şi simte exponenţial toate contorsionările unor suflete damnate.

            „Maria de Buenos Aires” este o experienţă al cărei ecou rămâne ca un refren de tango argentinian. Închizi ochii şi simţi, parcă, parfumul unui budoar cu pat şchiop. Auzi de nicăieri câteva clape ce dor dintr-un acordeon lucios. Iar versurile care îţi amintesc mereu şi mereu „Eu sunt Maria de Buenos Aires” rămân agăţate de braţul tău să îţi acompanieze singurătatea, iubirea şi visele.

Teatrelli

Maria de Buenos Aires


Muzica: Astor Piazzolla

Libretul: Horacio Ferrer

Regia, coregrafia și costumele: Răzvan Mazilu

Decorul: Dragoș Buhagiar

Distribuţia:

Maria: Ana Bianca Popescu
Spiritul: Gheorghe Visu
Flașnetarul, Visătorul, Bătrânul Hoț, Primul Analist, Preotul: Lucian Ionescu
Cu participarea lui Emy Drăgoi la acordeon

Corul: Bogdan Iacob, Andrei Mărcuță, George Vasile

Dirijor: Mihai Murariu
Orchestra: Mihai Murariu – pian; Ioana Văleanu – percuție; Cristina Hîrjanu – flaut; Diana Ciudin – vioara I; Bianca Drăgoi – vioara a II-a; Alessia Drăgoi – vioara a III-a; Emanuel Vots – viola; Mihail Grigore – violoncel; Iacob Artin Panighiant – contrabas.

Light design: Ștefan Vasilescu
Pregătirea muzicală: Maria Alexievici
Coregrafie tango argentinian: Daniel Măndiță
Corepetitor: Mihai Murariu
Coordonarea muzicală a orchestrei: Corina și Alexei Țurcan
Make-up Artist: Diana Froicu
Traducerea din limba spaniolă: Albert Denn 

Adaptarea versurilor pe muzică: Alex Ștefănescu 

Documentarea pentru traducere: Anne Marye Sima și Daniel Măndiță   

Afiș realizat de Romana Țopescu și Dragoș Trăistaru 

Grafica programului de sală: Sabina Spatariu

Durata: 1h30m

Nu îmi celebrez defectele şi îmi asum!

Să ne asumăm, unchiule, să ne asumăm! De câţiva ani buni toată planeta pare că a avut o revelaţie: când faci/ zici ceva nici nu apuci să termini bine ce ai moşmondit, bălmăjit tu acolo, că trebuie să sari numaidecât şi cu un „îmi asum” din partea casei, la pachet. Dacă nu spui că eşti asumat, practic, nu exişti. Nici nu trebuie să pricepi prea bine ce înseamnă aceea „a fi asumat”, ci doar să fluturi energic ca pe o batistă înmuiată în sinceritate şi sensibilitate sintagma acestui gest. Aproape că ne-am tatuat pe frunte asumarea sau o purtăm la rever pe post de cocoraţie ţanţoşă la adăpostul căreia putem fi noi înşine – aşa cum ni se dictează silabisit că se cade a fi, desigur.

            Şi ce ne mai place să ne bălăcim în asumare. În stânga şi-n dreapta, de-a curmezişul şi în formă de pom de Crăciun, ne asumăm aşa de multe şi din toate, încât ajungem a ne asuma şi ceea ce nu ne e propriu. Din reflex. După ce a trecut moda asumării sexualităţii şi a feminismului e timpul ca şi corpurile în toate formele lor lăsate de divinitatea la alegere pe care ne-o asumăm, desigur, să devină motiv de expunere, Like-uri şi bănuţi făcuţi din mai nimic.

            „Sunt slabă-moartă, aş vrea din suflet să nu fiu la fel de plată precum clătitele bunicii din care mă înfrupt doar-doar să pun şi eu pe mine o curbă, cât de mică. Dar îmi asum că sunt sfrijită şi îmi celebrez cele 40 de kilograme pe care le am îmbrăcată cu haine ude”.

            „Am doi colăcei şi pistrui şi mă iubesc aşa cum sunt, port haine măsura L şi nu îmi e ruşine de coşurile care îmi apar pe nas, pe care le tratez cu această cremuţă-minune pe care o puteţi comanda şi voi cu reducere folosind codul 10Mirabela”.

            „Îmi place să gătesc şi să mănânc şi îmi asum toate kilogramele în plus pe care le celebrez cu o shaorma cu de toate. Nu încap în oglindă, dar sunt superbă şi port colanţi care să mă arate în toată splendoarea. Vă pupic dulce cu gust de zahăr vanilat de pe această gogoaşă uriaşă pe care o savurez pentru voi!”

            Şi acum varianta asumată a cuiva care nu are doar doi colăcei şi care nu îşi umflă burtica pentru a părea că e mai puţin perfectă decât standardele Instagramului. Din perspectiva asumată a cuiva cu multe kilograme în plus peste sută nu e nimic cool şi de celebrat când gâfâi după ce ai urcat două etaje, ai de ales doar din 2,3 modele de tricouri care îţi vin onorabil şi preferi să nu faci follower-şi decoperindu-ţi „burtica” vălurită mai ceva decât dealurile molcome ale Moldovei. Nu e nimic sexy în a obosi dând cu aspiratorul. Te simţi prost când rupi la propriu un pat pentru că te-ai aşezat pe marginea lui pentru a te lega la şireturi. A fi gras pe bune – şi asumat – înseamnă a avea decenţa de a nu te văita pentru problemele pe care singur ţi le-ai creat pentru că dintr-un motiv sau altul nu te-ai putut abţine să mănânci mai mult şi mai prost decât îţi permite metabolismul tău şi nu ai fost în stare să faci niciun efort să scapi de surplus. A fi asumat în această privinţă nu înseamnă să îţi arăţi ca un martir plângăreţ purtător de Mc’Donalds în dreapta-ţi şi Coca-Cola în stânga-ţi trupul pe care eufemistic îl numeşti „plinuţ”. A fi asumat înseamnă să ai atâta bun simţ încât să îţi mănânci liniştit şi BigMc-ul şi să să îţi bei şi cei 2l de Coca-Cola pe zi fără să te crezi erou.

            Domnişoarele cu câteva kilograme în plus care se chinuie să pară grase pozând în lenjerie intimă şi care îşi acceptă corpul nu sunt modele în viaţa nimănui. Le e şi lor la fel de foame ca oricui şi încearcă să îşi vândă şi decenţa în încercarea de a monetiza impostura. Când respiri greu închizându-ţi pantofii sport – pentru că doar pantofi sport mai poţi purta – şi tragi de tine să urci câteva trepte în plus nu îţi mai vine nici să te pozezi în chiloţi, nici să celebrezi nimic pe Insta. Te aşezi bucuros pe primul scaun şi tragi asumat câteva guri de aer ca un om nesănătos ce eşti.

            Realitatea nu e pe Instagram şi Youtube. Formele multe şi felurite există în viaţa de zi cu zi fără să aibă nevoie de nicio influenceriţă plângăreaţă care să ne atragă atenţia cât de diferiţi suntem şi că ar trebui să mai fim şi mândrii de asta. Asumarea haotică şi fără substanţă a tot şi toate a devenit monedă forte într-o lume virtuală în care mai nimeni nu pare a mai face diferenţa dintre evidenţe şi excepţii. Sensibilităţile sunt mai gingaşe ca oricând şi pudibonderia soră cu interesul devine un teren minat de unde puţini şi isteţi fac un bănuţ mai mult sau mai puţin cinstit propăvăduind pentru cei mulţi şi grabnic impresionabili.

            Aşadar, îmi asum toate cele multe kilograme în plus, nu simt nevoia să le celebrez, decid în nume propriu ce am de gând pentru ele şi mă simt „ofensată” de femeile normale care se prelevă de un defect pe care nu îl au spre a-l folosi drept calitate de pe urma căreia obţin câştiguri materiale. Dacă ne-am asuma ceva mai mulţi dintre noi bunul simţ, poate nu am mai avea nevoie de atâtea explicaţii şi ne-am plânge mai puţin.