Să ferească buna entitate superioară căreia îi adresați laude și rugăminți sub formă de mătănii, mantre și mandale să aveți de-a face cu acest nemessis al zenului, răbdării și bunul simț. Nici celor mai antipatici dintre humanoizi, nici celor care mă înjură cel mai bogat fără să se repete nu le-aș putea dori să petreacă în existența lor pământeană clipe de vis din experiența cathartică de-a dreptul, aș putea spune, oferită de această insituție, nu-i așa, a statului de drept. O adunare de 25-30 de concetățeni reunită, parcă, întru celebrarea diversității de orice tip imaginabil formează o masă așteptândă mai mult sau mai puțin amorfă și își leagă speranțele recuperării timpului personal de apariția arbitrară a unei doamne Cerber căreia i se strecoară aproape subversiv hârtiuțele dreptunghiulare care îți dau sfântul drept de a aștepta.
După ce bucata de hârtie tip părăsește degetele tale și ai reușit prima victorie – augusta întâlnire fulgurantă cu silueta fantomatică a doamnei cu prezență ce pare a fi ubicuă – privirea ți se agață cu disperare crescândă odată cu elongarea nervozității de fiecare mișcare de du-te – vino a ușii de termopan. Oare când numele meu fii-va susurat de glasul moale și îngânat al doamnei noastre? Cine e următorul mângâiat de soartă ce pășește în olimpul poștal? Ca o familie de suricate surde capetele din telefoane se ridică energic la fiecare clănțănit dărăpănat al ușii cu cheder tocit. Și atunci când tu ești alesul se creează un fel de energie mistică: nu auzi ce spune doamna, dar te atrage fix pe tine, ca o sirenă te fură în mrejele-i și te conduce în parnasul mult râvnit al coletelor, plicurilor, recomandatelor și misivelor.
În tot acest timp fără de durată lumea își vede de tumbele ei în jurul soarelui, frunzele se îngălbenesc sub ochii noștri obosiți de speranță și zumzetul vocilor care par a articula cuvinte pe sub măștile care le apără sănătatea, demnitatea și sila se amestecă destul de cacofonic printre motoare ambalate, roți ce mușcă din gropi și un vânt incert de toamnă.
Şi dacă moda „firescului” înfloreşte ghiocei de banlitate, tradiţia formalismului ne umple, încă, scenele de supra-marionete care împânzesc clişeele ca iedera. Cu titlu de glorie purtat la revere, aşa joacă mulţi dintre cei care vorbesc despre sine la persoana a III-a sau povestesc, mimând nonşalanţa, cum mai ieri un oarecare de pe stradă le-a spus: „Maestre…”, nemaicontând restul frazei.
„Eu nu joc. Eu sunt personajul”. „Mă las pătruns de rol”. „Mă uit pe mine”. Aşa, îmbătaţi de aburii importanţei acestei nobile misiuni spirituale, trupurile în care personajele sălăşuiesc preţ de câteva ore sunt purtate pe scene pentru a fi arătate expozitiv, demonstrativ, în forme exagerate, lipsite de prea mult gânduri. Ori minciuna „triăristă” e uşor de intuit. Cei „posedaţi” de rol au o voluptate în a sinelui. Le place să se audă, se admiră în timp ce joacă, caută tonuri care să impresionaze, frazează „spectaculos”, fac gesturi căutate. Aşadar, nu personajul îi mână pe scenă, ci propriul orgoliu.
Exagerările de orice fel sunt stânjenitoare. O formă supradimensionată devine o caricatură a personajului care abia mai pâlpâie pe undeva pe sub egoul gonflat. A fi organic, a-ţi putea asuma un rol nu înseamnă să depui tot efortul pentru a arăta cât de mult munceşti, cât e de greu să construieşti. „Mimimul de efect cu maximul de efort” – cam aşa se rezumă sforţările de mimică îngroşată, vocalize eşuate şi mişcare scenică haotică. Interpretarea unui rol nu începe din stomac sau alte organe. Îndemnurile de a juca mai dintr-o parte sau alta a corpului sunt demult trecute la capitolul inside jokes şi nu mai pot fi luate în seamă.
Mintea e cea care controleaz şi actorul şi personajul. Dacă e un loc de unde ar trebui jucat, acela e capul. Cine e personajul meu, ce vrea, cum acţionează, de ce aşa, ce gândeşte despre ceilalţi, cum se raportează la situaţiile în care e pus, cum poate reacţiona, de unde vine, unde pleacă (nu în culise, nu la cabină) ce gânduri îi trec prin cap, ce alege să nu spună, de ce o face? Şi încă o mie şi una de întrebări. care trebuie aduse în mintea acestui rol ce trebuie umplut, în primul rând, cu gânduri. Dacă semnele de întrebare se transformă în afirmaţii coerente, ce se pot înşirui pe un fir logic, atunci forma pe care o va lua structura ţesută cu acest fir nu va mai trebui căutată de împrumut.
O minte ordonată şi antrenată profesionist, dublată de multiplele calităţi ale talentului greu de definit te ţin departe şi de relaxarea fleşcăită a unui firesc civil total neinteresant şi plicticos şi de exagerările trăiriste ale unei expresii scăpate de sub controlul bunului gust. E la fel de crispant şi să te plictiseşti la teatru şi să te dezguşti de prea-plinul unor fantoşe animate doar de dorinţa de a se arăta pe sine a unor actori cu prea puţine mijloace. Spectatorii veniţi în căutarea mesajului vor să îl audă spus altfel decât la un Ted Talk. Spectatorii veniţi în căutarea poveştii vor să o poată urmări fără a se împiedica de orgoliile interpreţilor deveniţi mai importanţi ei înşişi decât rolurile pe care declar, doar, că le resimt mult după ce părăsesc scena.
Echilibrul dintre ce gândeşti şi ce exprimi e dat ce simţi. Pentru că nu poţi fi indiferent în timp ce eşti pe scenă. Sau poţi, desigur, dar e păcat. Şi total anti-teatral. Unii îşi fac un titlu de glorie din asta. De cele mai multe ori e mai interesant discursul lor decât performanţa lor artistică. De cealaltă parte, o simţire simulată în încercarea de a demonstra mai mult decât o cere bunul simţ artistic e la fel de toxică. Alţii îşi fac un titlu de glorie din lipsa oricărei judecăţi, din pierderea totală a controlului şi felul aleator în care se lasă trăiţi de personaj. Greu de crezut că în spatele cuvintelor pompoase stă altceva decât propriul ego şi dorinţa sinceră de a se arăta în toată splendoarea artei lor.
Nici „fireştii civili”, nici „trăiriştii” nu sunt mari actori. Epoca marilor actori pare a se îndrepta spre o extincţie datorată timpului care nu le mai dă voie actorilor buni să îşi exerseze meşteşugul şi să se gândească suficient la fiecare rol. Dar actori buni există. Din belşug. Pentru că există din belşug actori. Şi dintre ei se cern suficienţi care să poată echilibra ce simt cu ce gândesc într-o expresie artistică calitativă estetic. Păcat că nu ei sunt neapărat cei mai vizibili. Discursul isteţ al celor care îşi ascund lipsa de mijloace în spatele mesajelor serioase e de multe ori mai vizibil. Sau carisma şi volubilitatea simpaticilor omniprezenţi ne iau ochii şi nu mai lasă loc şi pentru cei serioşi cu profesia şi nu doar cu persoana lor.
A deveni actor mare e aproape imposibil. A fi actor bun a devenit o chestiune de şansă. E greu să nu te laşi ispitit de forme, de gloria celor 15 minute de faimă, de câteva câştiguri materiale atât de necesare, de vizibilitatea câştigată prin compromis şi câte şi mai câte tentaţii, şicane şi intrigi ale unei bresle caracterizate de excese – fie de firesc, fie de trăirism. Dar, dacă ai şansa de a te strecura prin hăţişul de probleme extra-scenice şi odată ce eşti pe scenă gândeşti şi simţi şi exprimi ca un actor, nu ca un civil – firesc sau cabotin – poţi fi foarte bun. Make your choice!
„Fii relaxat!” „Fii tu însuţi!” „Cât mai firesc!” – acestea sunt îndemnurile scrise cu litere de aur în obişnuintele cerinţe pentru admiterea la actorie. „Nu vrem să vedem personaje, ci pe tine.”. Iar cei doritori de a deveni studenţi şi mai apoi actori încearcă să înţeleagă cum de la facultatea de teatru profesorii nu vor să aibă de-a face cu personaje. Cei care renunţă la compoziţii şi impresia „încarnării” de roluri trec mai depate şi au şansa să afle mai exact ce presupune să „nu joci”.
Pentru început e într-adevăr necesar ca tânărul aspirant să aibă acea curăţenie şi inocenţă profesionaă. Să fie coala albă pe care se pot aşterne diverse roluri. Masca o construieşti mai târziu, cu ajutorul uneltelor primite în şcoală. Primul pas e să ai acel ceva care te evidenţiază dintre mai mulţi. Carisma, personalitatea, relaxarea, într-adevăr, sensibilitatea, încrederea în sine, inteligenţa scenică, logica rostirii unui text, umor, toate se pot nota la liniuţă sub titlul de capitol „Firescul”. Acest firesc este biletul de intrare pe porţile aurite ale artei scenice. Apoi înveţi să îl rafinezi, să descoperi ce e dincolo de a fi tu însuţi. Sau cel puţin aşa ar fi…firesc.
Din ce în ce mai multe spectacole mizează doar pe o interpretare lejeră a unui text realist, într-un decor minimal. Din ce în ce mai multe spectacole seamănă izbitor între ele. Şi din ce în ce mai mulţi actori se rezumă la a-şi purta relaxat corpul pe scenă, în timp ce mimează o detaşare indiferentă. De la vorbirea dezordonată care pare a fi devenit moedă forte, defectele au început să fie apreciate ca semne ale unei originalităţi aplaudate. Cu cât eşti mai „personal” cu atât ai mai puţină nevoie de rafinarea mijloacelor. Acest firesc atât de necesar în fundaţia devenirii unui actor se ramifică şi se prelungeşte inutil în continuarea carierei. Pare că nu mai e nevoie să ştii să porţi un costum, să ştii să mergi cu mersul personajului, să vorbeşti articulat şi clar. Ba chiar e un titlu de glorie dacă bolboroseşti cuvintele şi bâigui ilogic textul sau nu ştii ce să faci cu mâinile.
Confuzia dintre firescul de pe stradă şi cel artistic omoară performanţa. Încurajarea absolut necesară din primul an de facultate a datelor personale e apoi asumată ca unic mijloc de joc. Şi vedem o mulţime de civili care ne spun nişte vorbe – nu actori care joacă teatru. Aproape că devine inutil să mai urmezi o specializare. Fiecare suntem noi înşine în viaţa de zi cu zi. Fiecare suntem cât se poate de personali şi originali. Aşadar mai e nevoie doar de puţin curaj să ne arătăm în faţa altora şi gata spectacolul. Nici să vorbim corect nu e musai. Căci se pare că ucidem firescul dacă exersăm inteligibilitatea.
Firescul artistic e ceva mai mult decât nişte stări aleatorii pe dedesubtul unor cuvinte spuse la întâmplare. Când vobim în viaţa de zi cu zi nu ne concentrăm la felul în care transmitem mesajul către interlocutori. În funcţie de situaţie, de starea în care ne aflăm şi de ceea ce vrem să spunem gesturile, tonul, ritmul vorbirii, expresia facială, cuvintele vin de la sine. Suntem fireşti. Pe scenă acest hazard al firescului e insuficient pentru a putea deveni cu adevărat performant. Teatrul conţine multă matematică. Dacă un text consistent în mesaj, percutant şi important e gândit în amănunt, scris, modificat, rescris, de ce s-ar presupune că transmiterea lui nu presupune mai mult decât o conversaţie banală? E nevoie de identificarea mijloacelor cele mai eficiente de a transmite către public exact ceea ce se doreşte a fi înţeles. Ambiguitatea pe scenă plictiseşte sala. Teatrul, oricât de consistent în mesaj, dacă nu are nimic spectaculos, ci e doar o înşiruire de discuţii pe care le poţi auzi oriunde altundeva, nu prezintă prea mare interes. Performanţa actoricească e tocmai aceea de a interpreta firescul comun în aşa fel încât cel mai insignifiant fapt de viaţă să poată deveni un subiect demn de atenţia spectatorilor.
Senzaţia de firesc profesionist pe scenă se obţine cu multă muncă, migală şi atenţie pentru detalii. Improvizaţiile ce par cele mai spontane sunt repetate şi gândite în amănunt. Ritmul – cel mai important liant al spectacolului – nu se poate obţine aleator din însăilarea replicilor. E nevoie de o structură, de un desen ca de cardiogramă a alternanţelor de ritm pe scenă. Firescul civil nu poate face asta. Firescul artistic e tocmai expresia de calitate a unui gând bine articulat, motivat şi asumat organic, prelucrat şi apoi livrat în forma sa cea mai potrivită. Doar a fi pe scenă, tu în situaţie, nu mai e suficient, aşa cum a fost la admitere. Nivelul următor de măiestrie se obţine cu mai multă atenţie pentru cazul fiecărui personaj în parte. Firescul fiecărui personaj e altul. Şi pentru ca personajul să devină firesc e nevoie ca actorul să îşi poată controla mai mult decât memoria.
E minunat atunci când un actor joacă un rol astfel încât cei din sală să aibă impresia că nici nu s-ar fi putut altfel. Să vezi un rol interpretat în aşa fel încât să nici nu ştii ce anume a fost atât de bine, să nu poţi pune în cuvinte motivele pentru care te-a impresionat aâtt de mult, e într-adevăr foarte rar. Acel firesc superior nu e uşor de atins. Se câştigă odată cu experienţa şi curiozitatea de a descoperi noi şi noi pârghii personale pe care să le manevrezi pentru a une în mişcare mecanismele interioare a multor personaje diferite. A fi simplu pe scenă e cel mai greu. A fi simplist a devenit o normă a celor care îşi exersează doar firescul de la admitere mult după absolvire.
Actorul se antrenează să joace roluri. Asta îi e meseria. Învaţă cum anume se trăiesc vieţile altora. Cum se iubeşte, cum se trădează, cum se suferă, cum e fericirea, cum se moare. Scormoneşte prin sentimente şi apoi încearcă să le exprime cât mai convingător, să le arate publicului. Minte, practic. Asta îi e meseria. Şi cu cât minte mai convingător, cu cât e mai dibaci în a ne convinge că iubeşte, trădează, suferă sau moare pe bune, cu atât îl apreciem mai mult. Şi îl aplaudăm bucuroşi pentru măiestria lui de a trăi atâtea şi atâtea vieţi. Asta îi e meseria.
Mulţi cred că e foarte fumoasă viaţa de actor. Mulţi idealizează bonomia şi parfumul acestei existenţe pe care o proiectează ca fiind asemănătoare cu cea a personajelor din cărţi şi filme. Şi e o existenţă excepţională cea de pe scenă. Existenţa profesională este într-adevăr spectaculoasă. Şi tot procesul de căutare şi prelucrare şi construcţie şi descoperire a personajelor. E captivant să intuieşti viaţa cuiva pe care apoi să înveţi cum anume să o însuşeşti pentru a o prezenta altora în toată complexitatea ei. Repetiţiile sunt, într-adevăr, o poveste desprinsă din file scrise de un maestru. Şi spectacolul e capodopera acestei imaginaţii fertile. Pregătirile de dinainte, emoţiile din culise, reprezentaţiile în sine, agitaţia de la cabine, durerea de spate, mâini şi picioare de după, poate chiar şi berea băută din când în când în compania colegilor – toate astea sunt fotograme din filmul fantastic pe care mai toată lumea îl crede a fi realitatea vieţii de artist.
Dar între două repetiţii şi între două spectacole mai e încă multă viaţă de trăit. Iar aceea nu e mai deloc fabuloasă. Nu sclipesc blitzuri pe unde calci tu, nu fug hoarde, hoarde de fani după autografe, nu cinezi în ţinute elegante şi nu mănânci feluri de mâncare pe care abia dacă ştii cum să le pronunţi. Viaţa din afara scenei e, poate, mai banală şi mai tristă decât ar trebui. Facturile vin în aceeaşi dată ca la toată lume. Diferenţa e că mulţi actori, cei tineri mai ales, nu au cu ce le plăti. Şi nu îi ocolesc. Şi cumpără aceleaşi roşii de plastic de la Mega ca oricine din clasa de mijloc care nici nu îşi permite, nici nu poate admite să dea 8 lei pe o roşie bio. Şi la coadă la farmacie tot cu reţeta compensată în mână aşteaptă. Şi copiii lor au la fel de multe teme şi părinţii lor sunt la fel de bolnavi. Doar când sunt pe scenă sunt supra-oameni şi ştiu exact cum să trăiască vieţile altora. Pe ale lor le trăiesc zi după zi ca oricare dintre noi.
Şi de multe ori timpul petrecut pe scenă e prea scurt: repetiţii nu sunt, spectacole nu prea multe. Ce fac actorii când nu joacă? Trăiesc. Şi îşi mai iau un job. Aproape că îşi inventează joburi pentru a putea folosi ce ştiu ei mai bine să facă. Cei care au câte un hobby sau sunt pricepuţi într-ale meşteşugurulor pun mâna pe fel de fel de unelte. Handmade e cuvântul magic care în ultimii ani ne-a scăpat de chinezăriile pe care le cumpăram din lipsă de imaginaţie. Cei care au o dicţie bună îi învaţă pe cei care au nevoie de o dicţie bună cum să pronunţe inteligibil. Cei care iubesc copiii predau cursuri pentru cei mici. Cei care sunt siguri pe sine îi învaţă şi pe alţii cum să vorbească în public. Alţii fac animaţii la petreceri, alţii predau limba romnă străinilor sau limbi străine atâtea câte ştiu şi cum ştiu. Mulţi, poate pera mulţi, sunt nevoiţi să descopere la ce altceva se mai pricep pentru a ajunge nu după mult timp să îşi dea seama că profesia le-a devenit hobby şi cel de-al doilea job e full time.
Şi nu e nimic boem şi idilic în asta. Actorul neantrenat îşi pierde din praful magic pe care îl suflă peste vieile pe care le trăieşte pe scenă. Devine mai civil. Îi e greu să mai facă pasul prin portalul magic al scenei şi să devină într-adevăr fantastic atunci când ochii lui sunt pe ceas şi graba îl împinge de la spate să fugă către jobul cel full time. Actoria nu e un job; încă un job. E o profesie. Exrtraordinară, minunată şi grea, care oferă şi cere multe celor care aleg să existe mai mult pe scenă decât în afara ei. Te stoarce la propriu şi la figurat, te îmbolnăveşte şi din când în când te face cel mai trist om din lume. Dar alte ori, tot din când în când, te face şi cel mai fericit.
Nu mai e timp pentru vieţi închinate “sfintei scânduri”. Realitatea nu mai are răbdare pentru răsfăţuri artistice. E foarte practic totul. Şi e firesc să trebuiască să ai o grămadă de joburi şi să fi multitasking şi să nu ai nicio problemă cu asta. Trăim schizoid într-o lume de proiecte şi ne devenim noi înşine propriul proiect. Dacă nu fugim suficient de repede prin viaţă una-două ne doboară burnout-ul şi intrăm pe pilot automat. E aproape imposibil să mai poţi avea profesia de actor. Doar joburi, multe joburi şi multe proiecte. Aşadar, viaţa aia idilică presupusă de mulţi e pe cale de dispariţie. Şi nici meseria actorului nu mai pare a fi aceea de „a minţi” trăind frumos pe scenă. Jobul lui e să supravieţuiască şi să poarte mesaje foarte clare. Nu mai e nimic fantastic aici.
d'E-pîn-geac 