d'E-pîn-geac

Cu Big Brother la Muzeu

Îmi amintesc puţine lecţii din cărţile alb-negru de Limba Franceză din clasele V-VIII; cunoştinţe, cu atât mai puţin. „Mon école”, „Au théâtre,” „Une visite dans une usine” şi „Au musée”. De departe cele mai multe cuvinte în limba franceză mi-au rămas agăţate în vocabular despre uzină, producţie, maşini, table, spor şi voioşia muncii. Dar de vizitat, cu părere de rău, încă nu am viztat un asemenea obiectiv. La mon école, în schimb, încă mai merg aproape zilnic, au théâtre măcar de 2-3 ori pe săptămână şi au musée abia aştept să poposesc în fiecare vacanţă.

Aşadar, la biserică poate că nu sunt tocmai dusă aşa cum spune zicerea din bătrâni, dar la muzeu cu siguranţă. Şi în stabilimentele cele mai vestite într-ale artei şi frumosului şi în unele mai puţin marketate din cotloane de ţară. Am văzut-o şi pe Mona Lisa şi toate pinacotecile din Munchen deodată, dar şi Muzeul Pisicilor din Amsterdam şi Acvariul din Tulcea. Am o tragere de inimă spre ceea ce se numeşte generic „atracţie turistică”; vreau să văd cu ce se mândreşte oraşul; ce are de arătat lumii pus frumos în vitrină. Uneori o casă memorială e doar un apartament destul de banal, alte ori o căsuţă care pur şi simplu respiră a istorie. O pagină olografă înrămată pe un perete îţi poate stârni mai multă emoţie decât o sculptură despre care ai citit câteva pagini bune. Când stai ochi în ochi cu un loc sau operă de artă, când faci cunoştinţă cu cineva prin intermediul mijlocit al moştenirii sale, dai mâna prin timp cu un trecut pe care îl continui prin percepţia ta personalizată într-un prezent mereu continuu. Şi te conectezi la fluxul acestei spirale fascinante numită umanitate.

Dar nu în toate muzeele e linişte; ba dimpotrivă. E rar să ai şansa de a sta singur într-o sală copleşitor de largă, înconjurat de chipuri care te privesc de la înălţimea simezelor. Când se întâmplă să stai sub un luminator, de exemplu şi să păşeşti printre aceste priviri fixe care te urmăresc doar pe tine, devii tu însuţi cel expus iscodirii mirărilor de demult. Şi e, într-adevăr, o experienţă emoţionantă. În mod normal muzeele sunt pline de vizitatori pestriţi; turişti care fotografiază cu sau fără blitz fiecare tablou ca pentru a-şi retrăi vacanţa pas cu pas odată întorşi pe canapeaua de acasă – uită, însă, privind contnuu prin lentilele aparatelor să o trăiască atunci când chiar se întâmplă şi rămân doar cu imaginea în 2D a unui întâmplări pe care doar au arhivat-o fără a o simţi, de fapt. Dintre ei se desprind cei care îşi dau timp pentru a privi exponatele, care nu se grăbesc cu ochii mai mult la ecranul ceasului să bifeze cât mai multe borne culturale. Cei care chiar observă, nu doar văd la grămadă nume sonore de artişti şi asociază fugitiv renumele cu o imagine pe care o vor uita, însă, curând, amalgamată cu parcul de distracţii, cina gustoasă, catedrala din centru şi orele prelungite de shopping. Căci ce vacanţă ar fi aceea fără sesiunea de cumpărături atât de necesare, nu-i aşa?

Dar cele mai ciudate trăiri într-un muzeu nu le ai nici când eşti luat de valul de oameni mulţi şi grăbiţi de a se adăpa din cultura universală, nici când te plimbi însingurat printre opere de artă care par că te analizează critic. Ochii cei mai pătrunzători, tăcerile cele mai apăsătoare, emoţiile cele mai intense nu ţi le dau nici turiştii, nici operele de artă. E previzibil cum poate decurge o astfel de visite au musée. Interacţiunea cu personalul angajat să fie vigilent întru conservarea şi neaccidentarea moştenirii culturale e priceless. Aceşti cerberi cu chip feminin de cele mai multe ori, purtând uniforma sobră, mereu bleumarin, cu ecuson aninat cu mândrie, walkie-talkie la brâu şi ochi de şoim sunt păstrătorii nobili ai artei pure.

În muzeele patriei noastre simţul datoriei este invers proporţional cu media civilizaţiei majorităţii vizitatorilor, se pare. Poţi vedea cu uşurinţă iniţiale scrijelite pe un colţ de ramă, pe un perete sau câte o urmă de gumă chiar în centrul unui portret. E clar că simţurile ascuţite şi reacţiile instante au fost antrenate în condiţii de luptă corp la corp cu nesimţirea în cele mai aprige condiţii. Stresul de pe chipul acestor doamne sobre, cu voci ferme şi mâini mereu împreunate într-o încordare ce exprimă, aproape mai rafinat decât o fac sculpturile pe care le păzesc cu atâta străşnicie, această postură de chin perpetuat în zile care vin la rând mereu la fel e opera de artă a celor care le-au pus siguranţa zilei de mâine în pericol. O gumă pe un tablou e o crimă; dublă. Nu doar faţă de opera de artă, ci şi atentat la locul de muncă al celei răspunzătoare de sala respectivă.

Şi atunci frica păzeşte bostănăria. Sentimentul ciudat de a fi considerat infractor înainte de a manifesta orice iz de intenţie în acest sens pluteşte greu în aer. Orice apropiere de pânza unui tablou e acompaniată de o apostrofare ca de şef de baracă dintr-o brigadă severă: „Nu vă apropiaţi la mai puţin de un metru”. Nu ai ruletă la tine şi aproximezi cam cât înseamnă prin aer această limită impusă cu stricteţe. Şi întrebi din privire dacă e suficientă depărtarea pe care ai interpus-o între tine şi obiectul ce îşi pierde atributele admiraţiei şi capătă nuanţele interdicţiilor ameninţătoare. Şi ţi se face şi ţie frică. La orice pas verifici, parcă, dacă ai voie. Îţi e îngăduit să mergi mai departe, cât trebuie să zăboveşti în faţa următoarei opere, e prea mult, e prea puţin, ai voie să spui ceva, poţi întreba, oare deranjezi? Şi de toată relaxarea şi comunicarea cu umanitatea prin intermediul artei se alege praful şi rămâne doar hăituirea prin săli sub privirile agere pe care le simţi cum îţi ard spatele şi te supraveghează ca pe un aprioric infractor.

Deranjezi. Răspunsul la toate întrebările ăsta e. Da, deranjezi. Aşa că uită-te mai repede la ce ai de uitat; oricum nu înţelegi nimic şi e un mister ce poţi căuta într-un muzeu. Eşti ciudat. Pleacă. Şi lasă-le pe doamne să se odihnească la umbra tablourilor agăţate pe pereţi. Au şi ele problemele lor. Arată-ţi iubirea şi adeziunea pentru acest Big Brother atoatevăzător şi ameninţător şi părăseşte incinta. E mai înţelept aşa; căci 2 şi cu 2 nu fac întotdeauna 4 în absurdul realităţii suspendate în frică din muzeele păzite de doamne pururea vigilente.

„Bucuriile Alinuței” Astăzi: CFR, mon amour

Craiova, la zi de mare sărbătoare: câștigatea Cupei la fotbal de către o echipă a urbei și, așa cum am aflat pe surse, promovarea în prima ligă a patriei a unei a doua echipe ce reprezintă cu onor capitala Olteniei istorice. Extaz revărsând pe străzi, urale, chiuituri și beatitudine sportivo-culturală. Să ne bucurăm, unchiule, să ne bucurăm!

Cu această fericire plutindă în suflete și cu mândria locală infuzată în piepturi, pornit-am spre gara cea renovată cu bani europeni. Trenurile, însă, la fel cu fauna ce alcătuiește populația indigenă migratoare între așezări mai mult sau mai puțin urbane, trenurile, așadar, sunt profund naționale – cu tot ce are tradiția noastră mai nefast și imund: mizerie, prostie și tupeu.

Vagoanele triste se hurducăie pe linie și locomotiva ce parcurge, parcă, secole pe șine pentru a ne ajunge la peron oprește cu zgomot și opontiri. Un val uman pestriț înarmat cu un arsenal de papornițe și plăși, geamantane de plastic cumpărate pe puncte din benzinării și multă rafie fără de nicio etichetă, însă, se iscă, parcă, spre a inunda cu respirații amestecate cu viruși, microbi și stropi de transpirație spaţiile mici numite locuri inscripţionate pe amarnicele de bucățele dreptunghiulare – biletele scrise citeț din care orice pseudo-cititor de litere şi numere, posesor de cunoștințe ale claselor primare, poate distinge fix localizarea precisă a propriului spațiu cumpărat în episoadele traumatizante desfășurate la ghișee cu povești egal de spectaculoase.

Dar ce să vezi; valul se lovește ca de bolovani de cei care se înțepenesc pe locuri ce nu le aparțin nici măcar vremelnic. Se activează, parcă, o arumură de gălăgie și tupeu; ei știu sigur că acolo și doar acolo vor sta preț de o călătorie și încă o viață. Și ce dacă tu ai un prăpădit de document care te fericește a fi ocupantul de drept al scaunului cleios de câte dosuri și sosuri personale s-au odihnit pe ele în vremuri rostogolite la rând. Și ei au. Da, da. Tot acolo. Și ieșire din această dilemă existențială clar nu se poate afla. Iar în tot acest timp elongat cuantic, în care secundele se transformă, parcă, în praf de veșnicie, alți compatrioți înțesați de bunuri materiale pe care le poartă cu sine peste kilometri și timp vor să ajungă la locul făgăduit de biletul aflat în buzunarul de la piept al cămășii asudate.

Măștile medicale acoperă expresiile paroxistice ale celor care urcă ariile lamentațiilor în decibeli odată cu despărțirea nedreaptă de scaunul promis. Corpurile se ating și se strivesc între ele tricouri cumpărate de la tarabe cu cele comandate pe net și livrate la ușă. Suntem o masă dementă de capete înfierbântate într-un container de tablă ruginită care se ceartă surd și absurd… fără sens și fără discernământ.

Logica pare a fi ultima redută a speranței. Dar cine, oare, o mai poate invoca sau evoca între atâtea indignări și (ne)adevăruri personale? Când în sfârșit vocile de ulițe desfundate tac și puținul exercițiu de bun simț reușește, misterul de nedezlegat al locurilor insuficiente pentru atâtea suflete nedreptățite se evaporă ca damful de transpirație ce deja ne cuprinde într-o îmbrățișare solidară. Locul poartă același număr, dar vagonul, vai, vagonul, e un altul – cavoul supra-încălzit ce urmează a ne fi devenit prezent preț de un viitor extrem de apropiat e un altul, mereu un altul. 2 nu e 20… un zero în plus nu e un moft; nu e acolo pentru a te face pe tine mai special. 2 sunt ochii mamei tale, mâinile proprii și, probabil, literele cunoscute de majoritatea con-călătorilor. 20 sunt cei care încearcă să se strecoare prin cei 50 de cm atât cât măsoară lățimea fatidicului culoar unde tocmai s-a rezolvat o problemă a universului.

Deci, dragi și mimunați concetățeni, frați întru Decebal și Traian, citiți – orice, oricând, oricât! Citiți tot! Atât cât știți şi cât puteți. Mai ales biletele de tren cumpărate cu bani câștigați cu sudoarea frunții.

„Trădarea lui Einstein” de către artă

Multe se mai petrec în lume; dintotdeauna. De la banalul fapt de viaţă cu potenţial dramatic şi până la cele mai îngrijorător-creative destine pe care soarta le complică după bunul plac. La intersecţia dintre istorie şi spectaculos ia naştere grăunţa de posibil act artistic. Nu e suficient ca o poveste să aibă tâlc, personaje colorate şi surprize în cascadă. Depinde cine şi cum alege să o spună. Materialul pe care ni-l pune la dispoziţie realitatea e bogat, divers, ofertant şi ispititor. Cu toţii ştim măcar două-trei poveşti care şi-ar merita faima între copertele unei cărţi sau în decorurile unui spectacol de teatru. Ce se întâmplă, însă, când scena încearcă fără niciun succes să adauge acel strat spectacular atât de necesar pentru ca faptul de viaţă să devină artă?

Spectacolul „Trădarea lui Einstein” de Eric-Emmanuel Schmitt în regia lui Tudor Ţepeneag de la Teatrul Evreiesc de Stat este o întâlnire cu nepotrivre de caracter: Un personaj excepţional din viaţa reală nu îşi găseşte corespondentul scenic, ci se miceşte sub ochii spectatorilor devenind rostitorul plicticos al unor vorbe lipsite de intenţii. Piesa îngrămădeşte în povestea celor trei personaje multe fapte istorice, o sumedenie de reflecţii şi mult prea multe consideraţii filosofice; practic, autorul uită principiul de bază al teatrului: acţiunea. Surprizele nu prea au niciun haz, suspansul e artificial, deznodământul poate fi oricare final de scenă, orice episod poate lipsi fără să deranjeze prea mult ansamblul şi întreaga construcţie pare o însăilare de situaţii peste care se toarnă cuvinte mari încercând a se acoperi golurile flagrante.

Regia şi scenogografia nu ajută cu nimic această lipsă de spectaculozitate; dimpotrivă. Într-un cadru neprietenos, înjghebat, parcă, din recuzita reciclată din magazia teatrului şi „salvat” cu o proiecţie tautologică, decorul semnat de MC Ranin e o ilustrare prăfoasă, lipsită de orice merit estetic, ce umple scena cu obiecte desperecheate doar pentru a nu o lăsa goală. Regia pare a urma aceeaşi direcţie dezolantă a acţiunilor adăugate doar pentru ca actorii să nu stea degeaba. Inserturile dintre scene în care violonista Rodica Doija acompaniază colajele video ce ne plasează în contextul şi timpul potrivit sunt o banală rezolvare „la faţă de cortină” care funcţionează ca semn al cronologiei şi răgaz pentru schimbările de decor deloc necesare.

Despre emoţie nu poate fi vorba; nu am de ce nici să empatizez cu un Einstein obosit şi plictisit, nici de ce să mă tem pentru viaţa lui, pentru că agentul FBI nu e decât o caricatură stereotipă derizorie, iar prietenul vagabond doar un personaj de legătură. Ritmul e sec, lent, fără nicio culme, cu prea puţine încercări neizbutite de a construi un punct culminant verosimil ca intensitate. O enumerare politicoasă de scene în care se cugetă pe-ndelete despre război, pace, violenţă, atrocităţile unui secol dement şi vina unui geniu de a fi contribuit fără voie la crearea lor. Dar nici măcar această căinţă, acest sens al textului nu e relevat credibil. Nu îl judec pe Einstein pentru că, aşa cum apare personajul în acest context, nici măcar nu mă interesează.

Jocul actorilor în distribuţia Andrei Finţi (Einstein), Veaceslav Grosu (Vagabondul), George Remeş (O’Neill) se aliniază aceloraşi lipsuri de consistenţă. Singurul care se desprinde timid, reuşind prin contrast să adune puţină empatie, să creioneze un plan interior credibil personajului său şi să alcătuiască o expunere artistică sinceră e Veaceslav Grosu al cărui vagabond are căldură şi umanitate. Andrei Finţi pare a se concentra exclusiv pe cuvintele din text pe care le uită şi le încurcă de mai multe ori. Lipsa de inteligibilitate şi de gând a peroraţiilor lungi cu iz academic şi filosofic pică într-o cadenţă de povestire menită să aducă somnul. Chiar şi pasajele critice despre Holocaust sau bomba atomică, pe cât de impresionante în fapt, pe atât de moi şi aplatizate cad pe scenă în palide încercări de revitalizare a unui personaj născut mort. George Remeş foloseşte toate clişeele din filmele cu agenţi FBI, e artificial şi atunci când încearcă să aducă ceva nou, să surprindă, îngroaşă încă şi mai ostentativ tuşele unei forme pe care nu o stăpâneşte nici prin gând, nici prin mijloace tehnice.

„Trădarea lui Einstein” este un spectacol expozitiv, lipsit de un fir roşu dramatic. Vedem câteva episoade ce par stinghere între acorduri de vioară şi imagini cu copiii din Hiroshima sau lagărele naziste menite să impresioneze prin activarea memoriei. Figura lui Einstein se desprinde doar din titlu, iar problematica pe care doar o citează piesa lui Eric-Emmanuel Schmitt nu e suficientă pentru ca impactul subiectului să nu mai aibă nevoie şi de o formă artistică împlinită. Nu e suficient să onorezi victimele unui trecut mult prea crud, să menţionezi o figură celebră şi să pui în discuţie teorii; artele spectacolului au în grija lor şi aspectele extra-sociale. Cu cât mijloacele artistice sunt mai performante, cu atât faptele de viaţă vor căpăta relevanţă odată urcate pe scenă. Altfel, e mai sincer să le lăsăm în paginile cărţilor de istorie şi în grija celor care le cercetează pentru a fi de folos urmaşilor ce vor să înveţe din ele.

Teatrul Evreiesc de Stat

Trădarea lui Einstein

de Eric-Emmanuel Schmidtt

Traducerea: Tudor Țepeneag

Regia: Tudor Țepeneag

Scenografia: MC Ranin

Video: Liviu Alecu

Distribuţie:

Einstein: Andrei Finți / Mircea Dragoman
Vagabondul: Veaceslav Grosu / Neculai Predica
O’Neill: Mihai Nițu / Andrei Miercure / George Remeș
Violonista: Rodica Doija

Durata: 90m

„Bull”ing sau auto-promovare?

Carisma şi personalitatea ţin de multe ori locul unor calităţi profesionale. Încrederea în sine poate fi mai de preţ decât abilităţi tehnice sau cunoştinţe studiate cu migală. Ambalajul vinde! Un slogan isteţ poate convinge pe oricine să cumpere orice. Iar noi cu toţii ne-am devenit tarabe cu oferte 2+1. Dacă nu ştim să ne promovăm propria persoană, dacă nu suntem entertaineri înnăscuţi, nu prea avem nicio şansă de ascensiune în labirintul relaţional numit networking. Dacă nu captezi atenţia de cum intri într-un birou, dacă nu te recunoaşte nimeni când treci pe hol, dacă doar stai cuminte şi îţi vezi sârguincios de treabă, eşti cam lame, bro. Şi ce dacă eşti performant? Pe cine interesează că dai ramdament dacă nu ai un vibe bun şi strici zenul echipei.

Spectacolul „Bull” de Mike Bartlett, în regia lui Silviu Debu de la Teatrul Mic este o metaforă evidentă a acestei lupte continue pentru relevanţă în micro-cosmosul etanş al culturii de corporaţie. Piesa pare scrisă cu dedicaţie pentru un public adus în sală cu voucherele primite odată cu Secret Santa-ul organizat de cei de la HR. Şi miza pare a fi recunoaşterea şi aprobarea fiecărei situaţii, fiecărei interacţiuni, fiecărei replici şi stoarcerea unui picur de empatie din humanoizii scoşi pentru o seară din birourile lor cubice de unde lucrează pentru a-şi îmbunătăţi mereu şi mereu statisticile cu speranţa unei avansări şi a unei măriri consistente a pachetului de bază.

Dar cât miez artistic poate conţine această machetă 1:1 a unei lumi atât de lipsite de afecte, în care contează doar cifrele din tabele şi feliile din grafice? Montarea cât de poate de naturalistă a acestui text care exagerează şi hiperbolizează voit o situaţie recognoscibilă din viaţa de zi cu zi pare o caricatură căreia îi lipseşte, însă, umorul. Situaţia în care din trei angajaţi unul trebuie concediat, iar doi se aliază pentru a-l destabilza emoţional pe cel mai performant pare foarte ofertantă pentru scenă. Doar situaţia. Textul, însă, merge brutal într-un crescendo de situaţii absurde, care ar trebui să deraieze la un moment dat atât de violent încât să existe acea extrapolare artistică.

Montarea de la Teatrul Mic rămâne, însă, cuminte şi liniară; are conştiinciozitatea unui elev silitor care nu iese din litera manualului. Bazându-se exclusiv pe relaţiile dintre parteneri, cu prea puţină imaginaţie şi rezolvări scenice fade, toată posibila spectaculozitate revine în sarcina actorilor. Gabi Costin (Thomas) are energia şi carisma necesare pentru a deveni punctul de interes al spectacolului şi simte foarte just această structură concentrică din jurul lui. Concentrat şi cu măsură, încasează şi acumulează motive pentru a răbufni în momentele cheie cu diferite intensităţi. Reuşeşte să rămână nu doar credibil, ci adaugă un strat personal dramei acestei victime a unei metafore crude.

Partenerii săi, Diana Cavallioti (Isobel) şi Virgil Aioanei (Tony) au precizie în joc şi menţin acea mască monoton-relaxată a răufăcătorului desemnat. Egali, fără să trădeze emoţii, cu o jovialitate exersată, personajele lor sunt exact cum ţi le-ai închipui la prima lectură a textului şi îşi îndeplinesc fără dificultate funcţia în desfăşurarea acţiunii. Vlad Corbeanu (Carter) e ajutat de un aspect excentric pe care îl pune, însă, excesiv, în evidenţă. Îşi joacă apariţia şi creează o imagine stereotipă a acestui influent om de afaceri, fără a-i găsi o caracterizare dincolo de haine, gesturi şi recuzită.

„Bull” e un spectacol fără culmi şi fără prea multe surprize. Acel al doilea final pe care textul îl conţine, acel monolog în plus care explică încă şi mai ostentativ şi mai expoziţiv şi trage nu numai de guler, dar şi de urechi spectatorul care se presupune că încă nu a înţeles mesajul destul de evident dealtfel, e păstrat şi în această montare. Devine o coadă mult prea lungă, obositoare şi inutilă, al cărei singur merit e acela de a explica şi titlul: Thoms cel hăituit devine un bull în arenă hăituit ca de o toreadoare de Isobel. Tautologic şi cu nicio altă funcţie conotativă sau estetică decât aceea de spectaculozitate forţată.

Bulling-ul e un fenomen cu adevărat îngrijorător. Abuzurile şi hărţiurea nu sunt doar subiecte bune pentru încă alte multe povestiri şi nu au fost inventate la Hollywood. Pe lângă campaniile de conştientizare şi luările de poziţie necesare actele artistice care se concentrează în jurul acestor probleme riscă să devină afişe unidimensionale dacă nu reuşesc să adauge un strat artistic mai consistent decât simpla citare. Nu e suficient să mă impresioneze doar tema unui spectacol. Nu e suficient să empatizez şi să mă identific numai cu situaţia. Pentru a-şi păstra în continuare relevanţa şi pentru a nu deveni doar o unealtă boantă, spectacolul de teatru trebuie să îşi păstreze mijloacele şi să le combine fericit cu povestea şi mesajul.

Teatrul Mic

Bull

de Mike Bartlett

Traducerea: Ilinca Hărnuţ

Regia: Silviu Debu

Consultant scenografie: Ioana Pashca

Distribuţie:

Thomas – Gabi Costin

Isobel – Diana Cavallioti

Tony – Virgil Aioanei

Carter – Vlad Corbeanu

Durata: 1h10m

Emoţiile ne aduc împreună

Încerc foarte sincer şi activ să înţeleg şi să asimilez paradigmele sociale. De multe ori găsesc informaţii care mă pun pe gânduri, care mă întristează, care mă sperie sau, alte ori, îmi dau prilej de speranţă, pace şi bucurie. Respect diferenţele dintre noi toţi pentru că îmi par fireşti – nu am nevoie de niciun argument pentru asta. În schimb, simt nevoia să îmbrăţişez asemănările. La fel de fireşti. Emoţiile; sentimentele sunt cele care ne aduc împreună. E nevoie de empatie şi de apropiere pentru a face faţă fricii şi urii.

Aşadar, încerc un gest de curaj: am pus la rând, aleator, câteva situaţii care mă emoţionează. Poate, cine-ştie cum, sună cunoscut şi provoacă amintirea unei emoţii. Putem onora diferenţele dintre noi preţuindu-ne asemănările.

– Oameni care văd pentru prima dată culorile

– Sportivi care îşi ajută adversarii

– Bucuria unui copil care primeşte autograf de la vedeta preferată

– Lumina la apus în Florenţa

– Broaştele care orăcăie noaptea în lacul din Cişmigiu

– Pudoarea şi decenţa din “Rămăşiţele zilei”

– Povestea de dragoste din “Animal pe moarte” de Philip Roth

– Songul puiului de pinguin din “Happy feet 2”

– Puii de raţă – Căpriţele cu urechi lungi

– Cânii care îşi revăd stăpânii după mult timp

– Tăcearea de dinaintea aplauzelor la finalul unui spectacol

– “The circle of life” din “The Lion King”

– SPOILER: Scena din “Avangers: End Game” în care revin cei “şterşi” de Thanos

– “Mai este oare acesta un om” de Primo Levi

– “La noche de mi amor” cântat de Chavela Vargas

– Când ninge cu soare

– Scena ariei “La mamma morta” din filmul “Philadelphia”

– Gospodine care se bucură din tot sufletul că mâncarea pe care o gătesc de o viaţă e apreciată la “Chefi la cuţite”

– Liniştea de la Mănăstirea Bârsana din Maramureş

– Prima strofă din “Bohemian Rhapsody”

– Moscheea Sheik Zayed din Abu Dhabi – Baby Yoda

– Dobby din “Harry Potter”- Dumbo

– Arcul personajului Wolverine

– Mirosul de pâine prăjită şi ceai de tei

– Lemurul care mănâncă orez expandat

– Monoloagele domnilor taximetrişti

– Vecinii de scaun din tren care se salută după un drum lung chiar dacă nu au schimbat nicio vorbă

– “From now on” cântat la repetiţie de toată distribuţia filmului “The Greatest Showman”

– Privirea ochi în ochi a doamnelor în vârstă de la care cumpăr mărar chiar şi când nu îmi trebuie

– Zâmbetul doamnelor casiere atunci când mulţumesc, zâmbind la rândul meu, şi salut

– Un “Ce mai faci?” dezinteresat

Constantin Cojocaru

Copilăria senectuţii

Legile firii sunt cam lipsite de imaginaţie. Te naşti, trăieşti ce trăieşti şi pleci pe undeva, te-le-leu, de nu mai ştie nimeni unde să te găsească. Şi toţi ne supunem cuminţi acestor mofturi ale existenţelor pe care ne tot prefacem că vrem a le înţelege. Şi ne punem tot felul de întrebări şi ne frământăm şi tot descoperim de secole alte şi alte lucruşoare ce ni se par a fi miraculoase. Apoi ne plictisim şi iar mai trăim puţin. Cam banală această trecere numită viaţă.

Există printre noi, însă, oameni care , nic ei nu ştiu cum, se furişează printre legile astea ursuze ale firii şi le joacă feste. Nu doar trăiesc aşa, la rând, zi de zi ca noi toţi, ci pare că sar prin timp şi joacă şotron cu timpul care le îngăduie o curgere aparte, după alte clepsidre, cu un nisip de praf de stele. Secretul celor care fac cu ochiul timpului banal e copilăria păstrată nu ca o poză tocită într-un album scorojit, ci în lumina ochilor, mereu gata să zâmbească ghiduş din colţul pleoapei. Între cei ai teatrului, cine altcineva ar putea fi un asemenea copil boţogaş care se joacă pe-ndelete cu timpul dacă nu Ţâcă.

Porecla devenită renume a lui Constantin Cojocaru, aşa scurtă şi cu prea multe consoane contondente în suită, încapsulează spiritul acesta creator care, exact ca un copil răsfăţat, se alintă până e lăsat să fie aşa cum vrea el. Fără vârstă în buletin, fără gen pe scenă. Personalitatea sa artistică depăşeşte înregimentările în tipologii şi se joacă frumos de-a un „ce-ai fi dac-ai fi” când filosof, când copil, când femeie, când doctor, când marginal, când preşedinte, când puşcăriaş, când domn şi când ţăran. Ţâcă e apelativul pe care îl folosesc cu drag regizorii, colegii şi prietenii, care în lipsa reverenţiosului pronume de politeţe se încarcă de fiecare dată şi cu respectul pe care îl atrage cu sine ego-ul artistic bogat şi atât de nuanţat.

Constantin Cojocaru este acel actor pe care vrei să îl iei acasă cu tine când pleci din sala de spectacol. Ţi se lipeşte de suflet zâmbetul său calin, privirea blajină, faţa mototolită, corpul mărunţit, dar bine legat, mereu concnetrat într-o tensiune a aşteptării. Vocea timbrată ca o şoaptă de noapte bună, glasul vibrant şi inflexiunile neaşteptate ale rostirii personale şi bogate în nuanţe rămâne în memoria auditivă ca un refren şuierat ce mai are să îţi povestească ceva încă puţinp vreme după lăsarea cortinei.

Fie că e un bun prieten cu preferinţe carnale nu tocmai ortodoxe în „Povestiri despre nebunia noastră (cea de toate zilele)” şi salută politicos „Săru’mâna, tanti Hanek”, fie că e o Zoia aţoasă, bodogonitoare şi hachiţoasă în „Gaiţele” sau Cioran, candid, duios şi uşor atins de uitare în „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte” sau Nicolae Ceauşescu speriat în ultimele clipe de viaţă, dinainte condamnat într-un proces dintr-o realitate paralelă pentru el, în „Ultimele zilei ale lui Nicolae Ceauşescu”, fie că e Spiridon – un băiat de prăvălie îmbătrânit şi obosit în „O noapte furtunoasă” sau Krapp cel singur în faţa propriei voci care îi vorbeşte din trecut în faţa unui sfârşit de ne-evitat sau Goe cu pălăria de mariner pe cap, bătând agasat din picioruş, zbierând la tanti Mitza şi etalând un întreg repertoriu de istericale juvenile sau, sau, sau… orice nume ar avea personajul său, Constantin Cojocaru îi împrumută sensibilitatea, atenţia şi ludicul său. Găseşte de fiecare dată interpretări inedite ale replicilor, rezolvă neaşteptat câte un mic amănunt şi pigmentează cu o notă personalizată de umor şi isteţime parcursul acestor multe vieţi pe care le schimbă des, pe multe scene.

Şi a fost şi Romeo al Julietei şi Harap-Alb şi a Leonida al Efimiţei şi Bufonul lui Lear şi Avarul lui Moliere şi mulţi taţi şi fii şi bunici. O carieră bogată în care rolurile mari şi mici au găsit generozitatea de a sta alături şi de a spune poveşi. Această generozitate şi spirit ludic şi, poate, puţin spirit de aventură şi, sigur, bucuria de a rămâne tânăr în spirit l-au dus pe Constantin – Ţâcă – Cojocaru pe scenele teatrelor independente unde colegii cei cum jumătate din vârsta sa îi sunt prieteni şi parteneri şi egali. Felul lejer şi firesc şi profund uman de a fi prietenos şi cumsecade e reconfortant la un actor cu adevărat mare care niciodată nu poartă la rever acest atribut pe care îl reconfirmă, doar, pe scenă, cu sârguinţă, respect şi drag de profesie şi oameni.

De la Constantin Cojocaru alfi că minutele nu mai au durată atunci când uiţi să le numeri ascultându-i poveştile dintr-o viaţă petrecută în teatru şi pentru teatru. Savoarea sa de narator civil este aceeaşi cu profesionalismul artistului de pe scenă. Recunoşti aceleaşi inflexiuni ale aceleiaşi voci calde, cu o mică răguşeală timbrată, dar de această dată personaje nu mai există. Doar plăcerea unui om bun de a îţi face minutele mai plăcute. Dacă aş putea alege vocea naratorului vieţii mele, asemenea cu cea a lui Morgan Freeman pentru un documentar, atunci cu siguranţă acea voce ar fi a lui Constantin Cojocaru.

Ţâcă şi zâmbetul său subţiat într-o liniuţă luuungă şi ochii miciţi într-o familiaritate caldă şi mâinile cu degete expresive care ţin o ţigară şi părul uşor ciufulit şi alura de Gavroche în care se topesc şi câteva znoave de ale lui Nică şi un strop de înţelepciune a unui Merlin misterios şi fără de vârstă, această tolbă din piele moale de poveşti şi personaje e Constantin Cojocaru – copilul-bunic al scenei.

Florin Piersic

Bucuria de a fi…ex-tra-or-di-nar!

Covor roşu. Roţile lucioase ale limuzi ei încetinesc. Portiera se deschide. Un toc cui şi un picior ca sculptat de Michelangelo. Degetele albe se agaţă uşor de braţul ferm îmbrăcat în cel mai bine croit smoking. Blitz-urile fac să plouă cu fulgere. Fotografii cu sutele. Zâmbete strălucitoare. Autografe date cu relaxare. Şi încă o dată: smile! Şi totul străluceşte în jur. Şi şampania curge în cupe de cristal. Şi fanii strigă în delir. Şi se aplaudă. Şi iar: smile! Şi totul e atât de perfect. Aşa ştim de la Hollywood că arată viaţa vedetelor. Aşa ne cunoaşem vedetele care ne zâmbesc din posterele pe care ai noştri le aveau lipite cu scotch transparent pe dulap. Asta înseamnă să fi vedetă, nu? Să te îmbraci în haine scumpe, cu ceasuri scumpe, să ai vile multe şi insule private şi yachturi şi să faci donaţii şi să duci apă în satele din Africa şi să vrei World Peace.

Dacă ne dăm jos ochelarii de firmă vânduţi de americanii care se pricep mai bine ca oricine la comerţ, găsim vedete autentice mult mai aproape. Şi nu doar în poze sau pe ecran. Vedeta care nu e doar o imagine frumoasă; vedeta-Om. Printre artiştii români sunt mulţi care se cred vedete. Mulţi se auto-intitulează „maestru” şi unii chiar vorbesc despre sine înşişi la persoana a treia singular. Dintre actorii români, unul singur e vedetă-Om. Cel mai iubit şi mai iubitor dintre toţi.

Florin Piersic a depăşit cu mult statutul de actor bun sau cunoscut. E o instituţie de popularitate şi Bucurie. Felul în care pronunţă el acest cuvânt, cum rotunjeşte vocalele şi cum apasă consoanele doar el ştie, încât odată ce l-ai auzit rostind „Bu-cu-ri-e” nu mai poţi auzi altfel acest cuvânt decât cu intonaţia şi plenitudinea sa. El însuşi e un om-bucurie. Energia sa extraordinară vine din nevoia sinceră de a fi înconjurat de oameni. Şi „Ex-tra-or-di-nar” e un cuvânt pe care l-a ştanţat cu vocea şi vibraţia sa personală. E atât de iubit pentru că are un dar aparte: el ştie cum, te face să te simţi şi tu extraordinar atunci când eşti lângă el. Pare că pentru tine, spectatorul emoţionat care a venit să ceară un autograf, a jucat tot spectacolul; că pe tine te aştepta. Că te cunoaşte şi că ar vrea să îţi povestească ţie şi numai ţie câte în lună şi în stele. Nu mulţi oameni ştiu să facă pe oricine să se simtă special.

Florin Piersic te priveşte în ochi. Şi îşi arată sufletul său mare oricui are curajul de a-i întâmpina privirea. Acea „dăruire” pe care toţi artiştii o declară şi prea puţini ştiu să o ofere cu adevărat e felul său de a exista. Pare că nu ştie să trăiască altfel. Mereu în centrul atenţiei, iubit şi admirat, pentru că emană atâta bine şi se împarte tuturor în fărâme de iubire. Memoria lui prodigioasă nu îi dă vie să uite niciun nume, nicio întâlnire, niciun chip. Şi e firesc să ne spună atâtea şi atâtea pentru că ştie multe şi vrea să ofere. Şi mai aduce din condei câte o păţanie şi mai înfrumuseţează câte un amănunt; totul cu cele mai bune intenţii – să ne facă încă o bucurie.

În filme a fost marele frumos al cinematografiei – adulat şi iubit de o ţară întreagă care avea nevoie de un erou. El a fost Superman într-o lumea gri şi tristă. Cucerea cu o privire de sub sprâncenele groase cu fiecare prim-plan de pe ecranul panoramic al cinematografelor înţesate cu spectatori veniţi în căutarea unui erou. Nu a fost doar frumos şi atât. Frumoşi au mai fost şi alţii. Unul singur, însă, Florin Piersic. A şi încercat să fugă de masca perfecţiunii fizice, atât de supra-evaluate. Şi a reuşit să se desprindă dintre feţele frumoase ale cinematografiei cu ingineri, şantiere şi planuri cincinale.

Pe scenă a avut succes nu doar pentru că se formau cozi la bilete şi pentru că lumea venea să îl vadă „pe viu” pe Mărgelatu. A încercat să interpreteze roluri nu neapărat laîndemână şi a reuşit să lase moştenire câteva roluri în contre-emploi care servesc drept dovada a talentului şi nu doar a carismei. Înregistrarea cu „Oameni şi şoareci” după John Steinbeck, în reiga lui Alexandru Finţi e o demonstraţie a unui actor care îşi pune piedici încercând să găsească mijloace noi de expresie artistică. Şi a reuşit. În teleplay-ul „Ultima haltă în paradis” de Valentin Nicolau, în regia lui Alexandru Tocilescu oferă un masterclass de actorie a economiei de mijloace. Domină camera de filmat, concenrează pe interior intenţii şi gânduri şi lasă la suprafaţă doar expresia care vorbeşte de la sine.

Florin Piersic nu e o vedetă pe covorul roşu. E omul care te face să te simţi tu, admiratorul lui, vedetă. Iubeşte oamenii şi se alimentează cu fiecare zâmbet, cu fiecare pereche de palme care aplaudă, cu fiecare vorbă de drag. Şi devine şi mai mare şi mai frumos şi mai talentat. Tot pentru noi, pentru publicul său. Are nevoie de un singur om pe care să îl transforme în publicul său, căruia să îi împărtăşească din preaplinul energiei sale bune. Şi cu cât mai mulţi îi sunt public, cu atât mai multe are de spus şi de oferit.

Florin Piersic e Bucurie; acea bucurie rostită de el. E şi extraordinar. La fel de ex-tra-or-di-nar precum toate pe câte le povesteşte. E şi erou, şi povestitor, şi rostitor de poezie, şi dramatic, şi haios, şi comic, şi sentimental, şi iubitor, şi iubit, şi, şi, şi… E atât de multe pentru că oferă multe. A fi vedetă a devenit ceva banal. Florin Piersic nu poate fi banal. Aşadar, vedetă nu e. Poate, Om-vedetă, aşa cum doar el ştie să fie.

„Bucuriile Alinuţei” Astăzi: Coada

Se făcea că după 3 zile de stat cu o vânătaie cocoțată la rece pe teancul de perne înstelate a venit clipa să mă cobor la propriu cu picioarele pe pământ în căutare de hrană. Mi-am luat drept însoțitor și sprijin și baston – obiect de artizanat – ca să mă susțină, tot la propriu. Am procurat ce aveam de procurat și m-am așezat civilizat la coada de două persoane.

Așteptând eu cu masca pe figură, pansiv-reflexivă în baston, simt o mână cu pielea ca de hartie creponată, dar cu vionță fermă, cum mă gâdilă pe șoldul stâng prea-bine definit și își face loc printre trupu-mi de super-eroină și cutia cu salate ofilite. Se pierde undeva în zarea rafturilor preț de zece secunde. Apoi, aceeași mână fermecată, prin dreapta-mi de această dată, aruncă la punct fix, dibaci, două banane bine pârguite pe tejghea și, cu o tehnică perfecționată… puf…se materializează ca un ninja un boț de duduie cu băscuță de blugi și mască sub bărbie în fața mea, scoate dintr-un foc suma fixă calculată cu formule cuantice și se face că nu aude vocea vânzătoarei care îi spune: “era doamna înainte”. Trecem peste apelativul “doamna” de care nu mă consider a fi demnă.

Ei bine, cred că de la baston mi s-a tras. Cred că așa semi-dizabilitată și cu mască am fost confundată ca făcând parte din frăția de “zombi care fentează cozi” și am declanșat instinctul de conservare ce apără specia de orice concurență. Feriți-vă, cetățeni! Zombi care fentează cozi sunt printre noi și atacă.

Nu trece o săptămână şi:

Se ia această prezență deloc neglijabilă, volumetric vorbind, cu părul vâlvoi, privire ușor strabică, dar șugubeață, masca regulamentară și o fermă întreagă de Donald Duck pe tricou. Poți să nu vezi așa ceva fix în fața ta într-un Mega mititel de cartier? Că nu poți. Decât dacă, Doamne ferește, nu vezi neam. Păi și atunci cum, calendarul ei de viață civilizată, tu băiat spilcuit de vreo 14-15 ani, cu iubita din dotare aranjarisită cum se cere, te strecori pe lângă metrul cub de tricou cu donalzi ambulant? Cum? Cu nonșalanță (a se citi nesimțire).

Pe duduile pensionare posesoare de papornițe și sacoșe și cărucioare și o gălăgie de probleme și dureri și boli și necazuri, cu tocănița lăsată pe foc, cu spaima de a nu le bate pensia la ușă taman când își cumpără ele leușteanul de ciorbă, le mai înțeleg. Că… respect… că… una…că…alta. Dar pe tine, puști dependent de vlogurile lui Selly, mirosind a parfum și cu adidași scumpi în picioare, pe cuvânt de purtătoate de tricou Disney dacă pricep în ruptul capului meu cu păr vâlvoi de ce nu îți folosești gurița de sub mască să întrebi: “măi, ființă suspectă, mă lași pe mine să îmi plătesc baxul de apă înainte să plătești tu nimicurile alea din coș?” O fi greu? O fi, că presupune alcătuirea de cuvinte neabreviate și o frază coerentă, fără emoticoane și sicuri și hashtaguri si omfg și lol și “înoată cheluțu hai mai la apă mare”. Că tot tineretul-mândria patriei are buricele degetelor opozabile bătucite de atâtea păreri și comentarii și libertate de exprimare online. In real life e greuț.

Dar, trust me, e mai ușor să împingi cu vorba huiduma cu napolitane și orez cu lapte în coș, decât cu forța brațelor încă nelucrate la sală. E o chestieune de fizică și șapte ani de acasă pe care nu îi înlocuiești nici cu adidașii scumpi, nici cu machiajul perfect al iubitei.

P.S: Karma mea are umor: când eram în baston m-a fentat o doamnă în vârstă la coadă, când am tricou de preșcolar mă fentează un puști.

„Bucuriile Alinuței”Astăzi: Poșta Română

Să ferească buna entitate superioară căreia îi adresați laude și rugăminți sub formă de mătănii, mantre și mandale să aveți de-a face cu acest nemessis al zenului, răbdării și bunul simț. Nici celor mai antipatici dintre humanoizi, nici celor care mă înjură cel mai bogat fără să se repete nu le-aș putea dori să petreacă în existența lor pământeană clipe de vis din experiența cathartică de-a dreptul, aș putea spune, oferită de această insituție, nu-i așa, a statului de drept. O adunare de 25-30 de concetățeni reunită, parcă, întru celebrarea diversității de orice tip imaginabil formează o masă așteptândă mai mult sau mai puțin amorfă și își leagă speranțele recuperării timpului personal de apariția arbitrară a unei doamne Cerber căreia i se strecoară aproape subversiv hârtiuțele dreptunghiulare care îți dau sfântul drept de a aștepta.

După ce bucata de hârtie tip părăsește degetele tale și ai reușit prima victorie – augusta întâlnire fulgurantă cu silueta fantomatică a doamnei cu prezență ce pare a fi ubicuă – privirea ți se agață cu disperare crescândă odată cu elongarea nervozității de fiecare mișcare de du-te – vino a ușii de termopan. Oare când numele meu fii-va susurat de glasul moale și îngânat al doamnei noastre? Cine e următorul mângâiat de soartă ce pășește în olimpul poștal? Ca o familie de suricate surde capetele din telefoane se ridică energic la fiecare clănțănit dărăpănat al ușii cu cheder tocit. Și atunci când tu ești alesul se creează un fel de energie mistică: nu auzi ce spune doamna, dar te atrage fix pe tine, ca o sirenă te fură în mrejele-i și te conduce în parnasul mult râvnit al coletelor, plicurilor, recomandatelor și misivelor.

În tot acest timp fără de durată lumea își vede de tumbele ei în jurul soarelui, frunzele se îngălbenesc sub ochii noștri obosiți de speranță și zumzetul vocilor care par a articula cuvinte pe sub măștile care le apără sănătatea, demnitatea și sila se amestecă destul de cacofonic printre motoare ambalate, roți ce mușcă din gropi și un vânt incert de toamnă.

Fiţi actori! Nu mai fiţi trăirişti

Şi dacă moda „firescului” înfloreşte ghiocei de banlitate, tradiţia formalismului ne umple, încă, scenele de supra-marionete care împânzesc clişeele ca iedera. Cu titlu de glorie purtat la revere, aşa joacă mulţi dintre cei care vorbesc despre sine la persoana a III-a sau povestesc, mimând nonşalanţa, cum mai ieri un oarecare de pe stradă le-a spus: „Maestre…”, nemaicontând restul frazei.

„Eu nu joc. Eu sunt personajul”. „Mă las pătruns de rol”. „Mă uit pe mine”. Aşa, îmbătaţi de aburii importanţei acestei nobile misiuni spirituale, trupurile în care personajele sălăşuiesc preţ de câteva ore sunt purtate pe scene pentru a fi arătate expozitiv, demonstrativ, în forme exagerate, lipsite de prea mult gânduri. Ori minciuna „triăristă” e uşor de intuit. Cei „posedaţi” de rol au o voluptate în a sinelui. Le place să se audă, se admiră în timp ce joacă, caută tonuri care să impresionaze, frazează „spectaculos”, fac gesturi căutate. Aşadar, nu personajul îi mână pe scenă, ci propriul orgoliu.

Exagerările de orice fel sunt stânjenitoare. O formă supradimensionată devine o caricatură a personajului care abia mai pâlpâie pe undeva pe sub egoul gonflat. A fi organic, a-ţi putea asuma un rol nu înseamnă să depui tot efortul pentru a arăta cât de mult munceşti, cât e de greu să construieşti. „Mimimul de efect cu maximul de efort” – cam aşa se rezumă sforţările de mimică îngroşată, vocalize eşuate şi mişcare scenică haotică. Interpretarea unui rol nu începe din stomac sau alte organe. Îndemnurile de a juca mai dintr-o parte sau alta a corpului sunt demult trecute la capitolul inside jokes şi nu mai pot fi luate în seamă.

Mintea e cea care controleaz şi actorul şi personajul. Dacă e un loc de unde ar trebui jucat, acela e capul. Cine e personajul meu, ce vrea, cum acţionează, de ce aşa, ce gândeşte despre ceilalţi, cum se raportează la situaţiile în care e pus, cum poate reacţiona, de unde vine, unde pleacă (nu în culise, nu la cabină) ce gânduri îi trec prin cap, ce alege să nu spună, de ce o face? Şi încă o mie şi una de întrebări. care trebuie aduse în mintea acestui rol ce trebuie umplut, în primul rând, cu gânduri. Dacă semnele de întrebare se transformă în afirmaţii coerente, ce se pot înşirui pe un fir logic, atunci forma pe care o va lua structura ţesută cu acest fir nu va mai trebui căutată de împrumut.

O minte ordonată şi antrenată profesionist, dublată de multiplele calităţi ale talentului greu de definit te ţin departe şi de relaxarea fleşcăită a unui firesc civil total neinteresant şi plicticos şi de exagerările trăiriste ale unei expresii scăpate de sub controlul bunului gust. E la fel de crispant şi să te plictiseşti la teatru şi să te dezguşti de prea-plinul unor fantoşe animate doar de dorinţa de a se arăta pe sine a unor actori cu prea puţine mijloace. Spectatorii veniţi în căutarea mesajului vor să îl audă spus altfel decât la un Ted Talk. Spectatorii veniţi în căutarea poveştii vor să o poată urmări fără a se împiedica de orgoliile interpreţilor deveniţi mai importanţi ei înşişi decât rolurile pe care declar, doar, că le resimt mult după ce părăsesc scena.

Echilibrul dintre ce gândeşti şi ce exprimi e dat ce simţi. Pentru că nu poţi fi indiferent în timp ce eşti pe scenă. Sau poţi, desigur, dar e păcat. Şi total anti-teatral. Unii îşi fac un titlu de glorie din asta. De cele mai multe ori e mai interesant discursul lor decât performanţa lor artistică. De cealaltă parte, o simţire simulată în încercarea de a demonstra mai mult decât o cere bunul simţ artistic e la fel de toxică. Alţii îşi fac un titlu de glorie din lipsa oricărei judecăţi, din pierderea totală a controlului şi felul aleator în care se lasă trăiţi de personaj. Greu de crezut că în spatele cuvintelor pompoase stă altceva decât propriul ego şi dorinţa sinceră de a se arăta în toată splendoarea artei lor.

Nici „fireştii civili”, nici „trăiriştii” nu sunt mari actori. Epoca marilor actori pare a se îndrepta spre o extincţie datorată timpului care nu le mai dă voie actorilor buni să îşi exerseze meşteşugul şi să se gândească suficient la fiecare rol. Dar actori buni există. Din belşug. Pentru că există din belşug actori. Şi dintre ei se cern suficienţi care să poată echilibra ce simt cu ce gândesc într-o expresie artistică calitativă estetic. Păcat că nu ei sunt neapărat cei mai vizibili. Discursul isteţ al celor care îşi ascund lipsa de mijloace în spatele mesajelor serioase e de multe ori mai vizibil. Sau carisma şi volubilitatea simpaticilor omniprezenţi ne iau ochii şi nu mai lasă loc şi pentru cei serioşi cu profesia şi nu doar cu persoana lor.

A deveni actor mare e aproape imposibil. A fi actor bun a devenit o chestiune de şansă. E greu să nu te laşi ispitit de forme, de gloria celor 15 minute de faimă, de câteva câştiguri materiale atât de necesare, de vizibilitatea câştigată prin compromis şi câte şi mai câte tentaţii, şicane şi intrigi ale unei bresle caracterizate de excese – fie de firesc, fie de trăirism. Dar, dacă ai şansa de a te strecura prin hăţişul de probleme extra-scenice şi odată ce eşti pe scenă gândeşti şi simţi şi exprimi ca un actor, nu ca un civil – firesc sau cabotin – poţi fi foarte bun. Make your choice!