Tangoul destinului murind într-un pat frânt: „Maria de Buenos Aires”

Întreg spectacolul e ca vertijul unui carusel frumos colorat, în care caii de lemn pictaţi sunt prinşi iremediabil în locul lor fix de unde fascinează şi bucură călători întâmplători.

„După D’ale” urmează o tăcere pre(a)lungă

În loc de o atmosferă burlescă, ritm alert şi gag-uri, spectacolul „După D’ale” merge în contra aşteptărilor, evită orice cărare bătătorită şi propune o tihnă deloc proprie montărilor textelor caragialiene.

(Ne)nebunia lui „Henric al IV-lea”

Rolul acestui ne-nebun care preferă minciuna sinceră adevărului mincinos al unei lumi hâde, acest nefericit care ia chipul unei fantoşe pentru a-şi salva lumea lăuntrică de lumea reală mult mai schimonosită decât întunecimile nebuniei, Henric al IV-lea cel auto-excomunicat din viaţă într-o închisoare de mucava este unul dintre cele mai bogate roluri pe care şi-l poate dori un actor.

„Trădarea lui Einstein” de către artă

Materialul pe care ni-l pune la dispoziţie realitatea e bogat, divers, ofertant şi ispititor. Cu toţii ştim măcar două-trei poveşti care şi-ar merita faima între copertele unei cărţi sau în decorurile unui spectacol de teatru. Ce se întâmplă, însă, când scena încearcă fără niciun succes să adauge acel strat spectacular atât de necesar pentru ca faptul de viaţă să devină artă?

„Bull”ing sau auto-promovare?

Situaţia în care din trei angajaţi unul trebuie concediat, iar doi se aliază pentru a-l destabilza emoţional pe cel mai performant pare foarte ofertantă pentru scenă. Doar situaţia. Textul, însă, merge brutal într-un crescendo de situaţii absurde, care ar trebui să deraieze la un moment dat atât de violent încât să existe acea extrapolare artistică.