d'E-pîn-geac

„Chapter two”; în care actorul îşi depăşeşte spectacolul

Norocul e subestimat în artă. Primeşti multe sfaturi, eşti încurajat, admirat şi îmbărbătat, ţi se spune cât de mult contează să ai talent, nimeni nu ştie să îţi explice în ce constă el mai exact, ţi se atrage atenţia asupra greutăţilor din profesie, cât de vitală e dedicarea, cât de mult trebuie să iubeşti teatrul, cât de multe sacrificii îţi vor fi pretinse pentru a reuşi – o broşură cu descurajări ţi se desfăşoară pe dinaintea ochilor şi urechilor atunci când îndrăzneşti să îţi doreşti să devii actor. Prea puţini te privesc în faţă şi îţi spun şi că ai nevoie de mult noroc pentru a reuşi. Pe lângă încredere în sine. Talent ai sau nu. Calea de mijloc e cea mai plicticoasă în acest sens şi conduce spre o mediocritate nefericită, dar sigură. Prezenţa sau absenţa lui, deopotrivă, însoţite de noroc, ambiţie şi îndrăzneală te vor aduce mai aproape de plăcerile profesionale care însoţesc succesul.

Spectacolul „Chapter two” de Neil Simon, regizat de Vlad Trifaş, produs de Asociaţia Sirius Art şi găzduit de unteatru ar fi putut fi norocul unuia dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale. Ţine de noroc, de şansă, de context să te întâlneşti cu rolurile care să îţi arate calităţile. Şerban Gomoi are talent. E un fapt. Recunoscut în breaslă. Pare a avea, în egală măsură, şi ghinionul de a nu fi jucat, încă, acel rol, din acel spectacol, în acea regie, cu acei parteneri, care să atragă de la sine şi succesul pe care îl merită dedicarea şi seriozitatea cu care îşi onorează profesia. George Schneider, scriitorul văduv, consumat de doliul pe care nu ştie cum să îl depăşească, luat prin surprindere de sentimente noi care îl copleşesc şi îl fac, încă şi mai fragil, e un rol cu suficiente profunzimi umane, cu straturi multe şi variaţii ofertante care să pretindă o plajă largă de aptitudini, carismă, sensibilitate şi sinceritate scenică. Şerban Gomoi strânge cu sârguinţă, răbdare, grijă şi atenţie fiecare nuanţă pe care vorbele o conţin şi construieşte foarte firesc, fără exagerări, cu blândeţe şi tact universul interior al acestui chinuit al sorţii pe care îl prezintă cu expresivitate şi măsură publicului. Îi urmăreşti drama cu interes pentru că îi poţi descifra sentimentele suspendate în tăceri, în privirea limpede ce pare că te priveşte în ochi căutând salvarea dintr-un labirint descendent de gânduri şi trăiri intense. Are umor, are auto-ironie, e inteligent, are carismă şi stăpânire de sine, e acel personaj care pare a fi aproape de perfecţiune; e aşa cum trebuie să fie şi nu ai nevoie de alte explicaţii.

Spectacolul, însă, nu este un monolog. Pe lângă această întâlnire fericită dintre actor şi personaj, „Chapter two” este doar o poveste previzibilă de iubire eşuată, cu un aer prăfos. Ritmul trenează şi e impulsionat de precipitări şi exagerări energice, decorul ce se doreşte a delimita simetric vieţile care nu ajung să se unească e doar funcţional, dar neutru şi inutil aglomerat, fără a crea un spaţiu personalizat care să spună ceva despre personaje, iar muzica devine, şi ea, doar un artificiu tehnic ce rezolvă superficial trecerile de timp dintre scene. Montarea e lipsită de vitalitate şi are prea puţină creativitate. Are o cuminţenie ştearsă care nu salvează de la plictis un text datat ca stil şi nu tocmai performant ca structură. Sondarea relaţiilor interumane va fi mereu ofertantă; superficialitatea amestecului de poante haioase stoarse şi răsfolosite, răsturnările de situaţie care nu iau pe nimeni prin surprindere şi situaţiile comune şi banale arătate demonstrativ, vor rămâne, însă, doar o expunere stângace şi perfect predictibilă. E tern, egal, monoton şi aflat la jumătatea drumului acest demers artistic în care oboseşti să admiri potenţialul unui actor care înoată împotriva curentului într-un spectacol greoi şi bătrânicios.

Singura care încearcă să aducă prospeţimea actualităţii e Dana Marineci (Faye), care găseşte în rolul său secundar şi schematic farmecul unei lejerităţi dublate de spontaneitate, ironie acidă şi o locvacitate care ţine loc de energie. Cosmin Teodor Pană (Leo) foloseşte toate stereotipurile pentru a sublinia cu două dungi groase şi roşii cât de vagabond e personajul său. Se agită mult, gesticulează dezarticulat, caută tonuri în vorbire şi construieşte foarte neglijent un comic facil, prea puţin susţinut de mijloace solide. Ela Prodan (Jennie Malone) nu stăpâneşte subtilităţile necesare unui personaj care ar fi putut însemna mai mult decât o schiţă superficială a unui etern feminin ultra-repetat şi redundant. Fără prea multe nuanţe, încearcă prea mult să ne convingă de sinceritatea personajului său fără a putea să îşi descopere propria sinceritate scenică, neavând mijloacele de expresie pentru a mobila dedesubtul gândurilor care rămân doar refrene la suprafaţa unei interpretări insuficient dezvoltate.

„Chapter two” este doar un spectacol în care o poveste simplă este expusă simplist. În mijlocul ei, însă, un actor, a cărui performanţă depăşeşte cu mult contextul dat, are norocul de a interpreta un personaj care îi foloseşte talentul şi îi stimulează potenţialul. Şi cum norocul surâde rar pe scenă şi în culise, şansa trebuie apreciată ori de câte ori se arată.

Asociaţia Sirius Art

𝐂𝐡𝐚𝐩𝐭𝐞𝐫 𝐓𝐰𝐨
de Neil Simon

Regia și muzica originală: Vlad Trifaş
Traducerea: Bogdan Budeş

Distribuția:
George Schneider – Şerban Gomoi
Jennie Malone – Ela Prodan
Faye – Dana Marineci
Leo – Cosmin Teodor Pană

Proiect finanțat din fonduri nerambursabile de la bugetul local al Sectorului 5 al Municipiului București prin Legea 350/2005 prin Centrul Cultural și de Tineret „Ștefan Iordache”.

Găzduit de 𝐮𝐧𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮

Un „Naufragiat!” la Curtea Bucuriei

Copiii nu mai vor să copilărească, iar adulţii fug de responsabilităţi. Puşti de 9-10 ani explorează beneficiile investiţiilor în bitcoins, copile care abia dacă au făcut cunoştinţă cu primele coşuri îşi exersează tehnicile de make-up şi îşi amplifică potenţialul de atracţie cu fiecare postare pe Tik-Tok, iar oamenii maturi mai copilăresc la 30-şi-treaba-lor de ani cu controler-ul de la consola PSP în mână. Adolescenţii trăiesc periculos la mari festivaluri şi sunt încurajaţi să îşi satisfacă mai toate curioziăţile testând substanţe şi experienţe, iar părinţii lor primesc sfaturi specializate şi deloc ieftine, în cabinete, despre cum să îşi redescopere inocenţa colorând dragoni drept terapie. Ne grăbim cu toţii să fim ceea ce credem că ne-ar fi mai bine să devenim; dar nu prea mai avem răgaz să aflăm cine ne-ar plăcea să fim, de fapt. Proiecţiile unor dorinţe sugerate de lumea din jur ne sunt realitate şi fie galopăm spre o maturizare forţată, fie prelungim un infantilism care nu ne apără, de fapt, de frici.

Spectacolul „NAUFRAGIAT! Fantasticele aventuri ale lui Louis Rougemont (povestite de el însuși)” de Donald Margulies, regizat de Andrei Huţuleac la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila este o şansă de a fi sinceri: cât de viu, de generos, de cald, de receptiv, de senin, de copil ţi-e sufletul? Simţurile tale astupate etanş cu responsabilităţi şi asumări şi planuri mai pot reacţiona firesc, degajat, spontan, uman şi dezinteresat la o poveste spusă frumos de naiv, cu tandreţe, simplu şi cu o iubire nedeclarată ţanţoş, ci şoptită timid lacrimii din colţurile ochilor? Cât de inteligent şi sensibil mai e copilul din tine? Mai ştii să te bucuri de o poveste? Dacă preţ de două ore urmăreşti cu sufletul la gură isprăvile de acum o sută şi ceva de ani ale unui domn cu imaginaţie bogată şi un apetit formidabil pentru aventură şi creativitate debordantă, dacă te emoţionează o prietenie cu un câine devotat a cărui ieşire din scenă e acompaniată de cea mai densă tăcere cu valoare artistică, dacă simţul umorului te ajută să râzi la mici poante isteţe livrate după formula de aur a comediei, cu precizie şi măsură, subtil, cât să te surprindă şi să îţi pună la treabă muşchii zâmbetului multă vreme, înseamnă că ai, cu adevărat, un suflet care mai ştie ce înseamnă speranţa, bucuria, empatia şi, poate, într-o zi, chiar fericirea.

Construcţia minuţioasă a spectacolului, bogăţia de acţiuni inventate cu aparentă uşurinţă, fantezia, imaginaţia, spiritul profund ludic al acestei propuneri ce pare atât de lejeră; o joacă drăguţă de-a teatrul pentru copii mici şi mari – tot caruselul de situaţii simpatice, de rezolvări inedite, densitatea de semne teatrale cu efect imediat şi sugestii clare venite cu fiecare transformare de obiect, abundenţa de inteligenţă scenică vioaie pusă în slujba unei emoţii atât de candide, toate la un loc formează ghemul ca de lână pufoasă din care se ţese o poveste cu farmec. E confortabilă şi îţi rămne dragă întâlnirea cu acest domn locvace care deapănă pe nerăsuflate cea mai abracadabantă biografie pe care chiar dacă o ştii a fi inventată, o asculţi cu plăcerea unui preşcolar ce se lasă adormit de basmele bunicii. Câteva cufere pictate, câteva instrumente de percuţie, un celofan în loc de Marea de Corali, o plapumă albastră, o coroană de linguri şi imaginaţia stârnită de un povestitor entuziast – gata aventura! Scenografia pe care Maria Nicola o asamblează din câteva elemente care îşi schimbă funcţia perpetuu şi puterea de convingere a convenţiei teatrale ce schimbă la secundă identitatea actorilor doar prin câte un accent de costum îţi iau prizonieră concentrarea şi o hipnotizează astfel încât vezi şi corabia, vezi şi insula, vezi şi vulcanul care erupe dintr-un banal tun de confeti, iar câteva lovituri metalice de ciocan îţi sunt suficiente pentru a vedea întreaga Londră în perioada de glorie a Erei Industriale.

Simplu şi elegant, inteligent şi eficient – aşa este acest spectacol pe care îl savurezi redevenind copil. Sau învăţând să fii copil – fără gadgeturi, fără widgeturi, fără apps, fără bluetooth, fără, fără, fără…doar cu imaginaţie, într-un univers interior plin doldora de posibilităţi. E foarte inimos acest spectacol. Întreaga distribuţie are energia unui clocot neobosit care pune în mişcare o lume din nimic. Se simte pe dedesubt un mare drag – de oameni, de teatru, de copilărie, de celălalt, de poveşti, de nevoia de a merge cu toţii undeva departe, în imaginaţia care ne poate aduce pe toţi împreună, într-o poveste frumoasă, chiar dacă o ştim a fi mincinoasă. Minciuna lui Louis de Rougemont are ceva din candoarea minciunii teatrului. Ştim că nu e adevărat ce vedem pe scenă, ştim că actorii nu sunt personajele, dar continuăm să aplaudăm această joacă de-a adevărul trucat. Aceeaşi nebunie o împărtăşeşte Louis cel care îşi plăsmuieşte viaţa din nevoia de a fi trăit puţin mai cu sens, puţin mai viu. Iar la final, o metaforă de o emoţie atât de curată şi de înduioşătoare lasă deschisă coperta unui drum iniţiatic parcurs mână în mână cu un visător bonom.

Cei patru actori sunt o echipă acordată pentru a face performanţă din precizie şi comunicare. Blanca Doba şi Corina Borş trec prin personaje episodice sau secundare cu multă atenţie pentru detalii; individualizează chiar şi prin câte un cuvânt sau un tic de vorbire fiecare apariţie şi menţin intactă linia de demarcaţie dintre comic şi caricatură. Nicholas Caţianis JR. delimitează foarte precis, decupează clar trecerile de la un personaj la altul, intră şi iese din convenţie foarte exact, iar Bruno, câinele pe care îl interpretează din câteva gesturi-stereotip perfect citate, onomatopee şi multă personalitate, are cea mai multă carismă şi duioşie. Ciprian Chiricheş îl face pe Louis de Rougemont un veritabil amfitrion al propriului destin inventat. Are elanul unui prezentator de talent show-uri, are vioiciunea unui copil care îşi adună publicul fidel la groapa cu nisip din curtea grădiniţei, ritmul istorisirilor sale nu oboseşte niciodată, pare de neoprit în convingerea sa de a ne transporta pe toţi pe insula sa pustie. Cu o sensibilitate autentică şi o sinceritate scenică pe care nu se fereşte să o depună în braţele spectatorilor, vulnerabilitatea sa devine expresia unei profesiuni de credinţă din care nu ascunde nimic. Îi îndrăgeşti invenţiile acestui vânzător de iluzii pentru că îl crezi pe ce care îl interpretează; tocmai pentru că el crede în personajul său, pe care îl apără până la ultima emoţie.

„NAUFRAGIAT! Fantasticele aventuri ale lui Louis Rougemont (povestite de el însuși)” este un spectacol ce emană drag de teatru, de poveşti, de oameni-copii şi o speranţă tonică. E duios şi blând, e răbdător cu graba noastră şi ne vorbeşte pe limba timpului cel grăbit despre un timp al imposibilului devenit posibil. Imaginaţia noastră ruginită, hrănită cu junk food via Netflix & Disney+ se dezmorţeşe cu băgare de seamă şi e primită cu generozitate pe tărâmul fanteziei unde se poate bucura în voie de hârjoane cu poveşti spuse frumos, pe-ndelete, cu tâlc şi candoare.

Teatrul „Maria Filotti” Brăila

NAUFRAGIAT!

Fantasticele aventuri ale lui Louis Rougemont (povestite de el însuși)

de Donald Margulies

Traducerea – Corina Moise

Regia artistică – Andrei Huțuleac

Scenografia- Maria Nicola

Light design- Lucian Moga

Distribuția: Ciprian Chiricheș, Nicholas Cațianis JR., Blanca Doba, Corina Borș

Tânără lipsă de speranță a unor tinere speranțe

Într-un colț intim al hăului de la Romexpo, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, în plin apogeu al culturii consumului de droguri în Statele Unite ale Americii, „Tinerețea noastră” se consumă și ea, dintr-un foc, la granița dintre comedie dramatică adolescentină din anii ’80 și filă îngălbenită dintr-un jurnal găsit la anticariat. Într-o atmosferă ce resimte deja nostalgia de sine, montarea citează, cu ghilimelele visului american, o suită de elemente netrăite de niciunul dintre noi, profund americane, dar patentate și recognoscibile până în punctul în care devin, prin asociere, familiare.

Cam așa intră și Warren Straub (Tudor Cucu-Dumitrescu), cu valiza lui de vechituri și amintiri împrumutate, în apartamentul cutie-de-chibrituri în care curge acțiunea. Pe fundalul puțin romantizat al unei sufragerii ieftine, cu pick-up și saltea gonflabilă, cu graffiti-uri și un televizor cu tub, începe să se deruleze un ping-pong fără câștigător. Dacă Tudor Cucu-Dumitrescu apasă toate butoanele unui comportament agravant fără a vira în clovnerie şi fără a fi enervant în mod demonstrativ, Alexandru Pavel susține cu brio un volum dezarmant de furie comică drept răspuns.

Duo-ul dintre un coleric afacerist și un fraier hipersensibil face, în primul rând, dovada unui joc actoricesc care se concentrează pe relație, pe tensiune și pe creativitatea contrapunctului dintre replici. Tocmai prin organicitate, construcția situației devine spectaculoasă, într-o serie de palme peste față, de golănii contemporane și de parfum de perioadă reagănistă. Brutal și libertin ca o călătorie cu ultimul metrou de noapte în New York, spectacolul pune punctul pe toate i-urile din nevoia post-adolescentină de a te agăța de tot ceea ce are izul familiar de copilărie. În alăturare directă cu duritatea punk și entuziasmul naiv și proaspăt dobândit pentru droguri, această melancolie explică, în linii fine, tumultul unui tânăr adult (care încă mai copilărește).

Tudor Cucu-Dumitrescu prezintă o profunzime neașteptată, pe care nu o intuiești în etapă incipientă. Nu contrapunctul dintre sensibilitate și forța comică incredibilă, ci sudarea celor două și simultaneitatea lor desăvârșesc, astfel, partitura protagonistului. Culmea, odată cu acest dozaj atent al imaturității, se întrezărește începutul unei maturizări și așezări artistice. Gradual, își dă jos orice armură de actorie și plonjează într-o vulnerabilitate simplă și sinceră ca o chitară acustică.

În același spirit, acest Holden Caulfield în bascheți, un bufon cu ADHD, naiv, jovial și inocent, este colecționar de amintiri și nostalgii care le aparțin altora, pe care încearcă să le resusciteze și să le păstreze vii, dar la care trebuie să renunțe în schimbul unui weekend de teribilism imperfect, prolog al maturizării sale. În locul mult iubitelor suveniruri și moșteniri emoționale, își trăiește coming of age-ul amăruiîntr-un prezent mahmur și anapoda, la umbra unui viitor incert și neformulat încă.

Alternativ, Alexandru Pavel conturează prin Dennis un dealeraș de cartier cu expresie de rechin, care își depășește și își lasă mult în urmă arhetipul. Cu precizie milimetrică, face demonstrația unei alte arome de tânăr în plină criză existențială: coleric până în punctul în care tremură din toți rărunchii, roșu ca racul; narcisist, cu complexul lui Dumnezeu și cu impresia că ar fi cel mai interesant și mai original om din lume. Așadar, fațete ale unui bărbat tânăr, perfect plauzibil și iminent puțin absurd, susținut cu maxim de credință. Mare amator de filme în trening, transformă o voce puternică, declamativă, într-o băiețeală de cartier, parcă alipită din „Umbre” mai repede decât parte a peisajului newyorkez.

Actorul prezintă o stăpânire de sine șmecherească, dublată de lejeritatea de a se scufunda în furie fără cenzură. Nu există nimic de benzi desenate, nimic caricaturizat în cât de repede îi sare țandăra, în cât de ușor replica i se transformă în mârâit turbat. Desigur că fibrilațiile în care intră au un efect profund comic, dar există ceva visceral și dens în acest (post-)teen angst. Procesarea veștii tulburătoare din final este o proză albă a șocului – tăcere densă și greoaie care înlocuiește prea multul și agresivitatea de până în acel punct. Momentul, deși răsfirat, câștigă prin autenticitate și expresivitate firească, netrucată.

Abia odată cu intrarea Jessicăi (Ana Crețu) se decupează definitiv această citare-colaj a arhetipurilor încă atât de ancorate în prezent și de inevitabile ale vârstei de douăzeci și un pic de ani. Există ceva voit de prăfuit la „Tinerețea noastră” care încearcă să dovedească, tocmai prin actualitatea limbajului și a cheii de joc, imortalitatea acestei etape de maturizare, pentru fiecare generație. Într-un flirt cu dus și întors, de puștoaică edgy, actrița rezumă isteria copilărească, dar și infatuarea incertă, nevinovată și disimulată. Ana Crețu interpretează cu satiră și emoție surescitarea, prizarea de tânără care se poziționează în gardă, dar care mușcă de teamă. Se arată închipuită și stridentă, cu ticuri studiate și plescăit nervos – totul, o tușă fină de tipă care încearcă să pară cool, undeva într-o garsonieră a anilor ’80. La rândul ei, își fragmentează partitura în două planuri: unul de falsă siguranță pe sine, ca mecanism de apărare, și unul vulnerabil, aproape silențios, care dezvăluie ezitarea, și îndoielile, și rușinea vârstei. Într-o tentativă de cochetărie, revelația livrată de performanța Anei Crețu este că este (ca fiecare dintre ei) prea tânără și prea grăbită să se urce pe tocuri și să își dea aere de adultă.

Între cuvinte dure, escrocherii adolescentine, pasiuni care ard repede, și dezamăgire, ale tinereții valuri plesnesc și scuipă malul într-o succesiune rapidă de deziluzii și neînțelegeri. În fapt, spectacolul este, cu totul, un sus-jos bine condensat, sucit și răsucit, cu plâns și hohote de râs și orizonturi de așteptare nerealiste, cu zbierat prin telefon și discuții în contradictoriu doar de dragul de a le avea/de a continua conversația. „Tinerețea” se simte ca un cuvânt bătrânesc și nostalgic, dar viziunea asupra acestei montări nu-și pierde nicio secundă luciditatea și particularitatea, alcătuită dintr-o serie de detalii semnificative fermecătoare și din dialoguri izbitor de autentice – mai puțin din replică, și infinit mai mult din felul în care aceasta este întrebuințată.

Spectacolul vorbește articulat și fără tezism despre sentimentele pe care le-au împărțit, ca pe bluze de la second hand, generație după generație, copii de douăzeci de ani. Doza de șmecherie plasată, ușor stângace, rămâne în esență șarmantă tocmai acolo unde se împiedică. Mai mult, suferința tăcută de pe fundal (în ciuda tuturor urletelor) abordează fin niște tipare autodistructive, de adult foarte tânăr, pe care le recunoști și le saluți ca pe cunoștințe vechi.

Cu ochi roșii, resentimente, guri mari și nervoase, dar și fără puterea de a continua acest maraton nesfârșit al teribilismului, cei doi protagoniști emană o amorțeală de puști nefericit și obosit, invitație la a privi în gol pentru puțin timp. În această notă, cu o amărăciune și o resemnare specifice vieții, se termină „Tinerețea noastră”.

Și, desigur, concluzia seacă șterge cu buretele trei sferturi dintre revelațiile de încheiere: „Vrei să fumăm niște iarbă?”

Centrul Cultural LUMINA, Romexpo, Pavilion C3

O producție a Centrului Cultural LUMINA, 2021

Tinerețea noastră

De Kenneth Lonergan

O poveste despre sfârșitul copilăriei

Cu: Alexandru Pavel, Ana Crețu și Tudor Cucu-Dumitrescu

Scenografia: Adriana Grand

Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză

Photocredit: Adriana Grand

Durata spectacolului: 2h 20 min

„Mass” – catharsisul însingurării

Singurătatea este unul dintre cele mai copleşitoare dintre sentimente. E îngrozitor de strâmt acel cerc invizibil care te decupează din orice peisaj; un scut pe care, de cele mai multe ori, alţii îl ridică în jurul tău, ce nu protejează, ci răneşte. Niciodată nu alegi să fii singur. Oamenii tânjesc spre deplinătatea de a fi împreună, de a fi auziţi, ascultaţi, înţeleşi, acceptaţi şi iubiţi. Singuraticii caută solitudinea pentru că lumea aşa cum e şi nu se lasă a fi schimbată le neagă dreptul la această fericire. Există, însă, ceva încă şi mai greu decât singurătatea: sora ei – însingurarea. Acel sozihno portughez, acel allein german. Însingurarea nu e un statut social, nu are legătură cu ceilalţi; e un for interior care alungă într-un întuneric fioros orice speranţă de a-ţi reîntregi sufletul.

Spectacolul „Mass” de Fran Kranz, în regia lui Andrei şi Andreei Grosu, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu vorbeşte polifonic despre un ghem greu de sentimente care dor. Peste toată vina, durerea, doliul, frica, tristeţea, nevoia de adevăr, nevoia de a înţelege ce e de neînţels, de a explica inexplicabilul, deasupra urii şi a nevoii de iubire apasă şi striveşte o însingurare care face imposibilă orice putinţă de alinare. De sub roata dinţată a unor destine legate cu lanţuri de furie şi neputinţă, în lipsa definitivă a speranţei, singura şansă de a mai fi se numeşte Iertare. Doar iertarea profundă, deplină, care rupe din carnea însângerată deja, care nu alină, ci doare şi mai tare, iertarea dincolo de religie, dogme, bunătate, empatie, iertarea ca un fier roşu care cauterizează şi amputează, iertarea care sfâşie, iertarea care nu aduce împăcare, ci speranţă, e singurul gest disperat, făcut cu scrâşnet şi chin, ce mai poate ridica din povara însingurării aduse de tragedie.

Un text compus matematic, în care informaţiile esenţiale sunt picurate cu răbdare şi calcul pe tot parcursul acţiunii, oferă patru roluri care impun performanţă. Nu doar actoricească, nu doar profesională. O piesă ca „Mass” pretinde şi calitate umană. Nu e suficient să fi bun. Nu e deajuns să aplici grile şi tehnici de joc şi de montare. O poveste în care familiile criminalului şi a victimei se întâlnesc faţă în faţă în jurul unei mese pentru a încerca disperat să pună cap la cap frânturi de fapte, amintiri şi emoţii nu poate fi doar bine spusă. Spectacolul fie devine o experienţă cathartică în care toate sufletele din sală primesc o doză homeopatică de durere spre a-şi spăla terapeutic propriile suferinţe, fie eşuează într-o demonstraţie crispantă de exagerări inutile. Fran Kranz nu lasă loc pentru calea de mijloc. Nu există temperaturi confortabile în climatul acestui text.

Andrei şi Andreea Grosu au simţit exact câtă nevoie de umanitate există în cele patru partituri. Desenul regiei lor pare o litografie care imprimă cu blândeţe urmele de tuş lăsate de jocul actorilor pe ţesătura scumpă a canavalei preţioase a textului. Modalitatea lor de lucru, elegantă şi aproape timidă în raport cu forţele de expresie actoriceşti, are o calitate esenţială pentru succesul întregului demers: subtilitatea. Îi intueşti, doar, în spatele fiecărei ruperi de ritm, îţi închipui că decizia de a spune şoptit sau exploziv o replică a fost cântărită împreună, alternanţele necesare pentru echilibrul atât de stabil al structurii e uşor de presupus că le aparţine. Nu există, însă, nimic ostentativ, niciun artificiu, nimic din afara personajelor care să bruieze spovedaniile celor patru părinţi-victime. Nu lasă loc pentru tăceri teatrale căutate, ci impun un ritm dens, care nu îţi dă voie să primeşti nepregătit lecţia acestei mărturisiri aproape intime. O masă de lemn, patru scaune neutre şi o cupolă spartă, cu motive bisericeşti picatate naiv, lipsită de figura izbăvitoare a unui Pantocrator mântuitor – acesta e spaţiul creat de Vladimir Turturica pentru a delimita estetic un purgatoriu al vinei absurde. Şi florile, singurul element viu din spectacol, sunt în boţ de pământ cu câteva fire de imortele ce par că se ofilesc sub ochii noştri.

Distribuţia acestei sinfonii de sentimente complicate a primit o responsabilitate uriaşă; e foarte uşor să crispezi publicul, iar experienţa vizionării să devină jenantă în faţa unei demonstraţii cu accente de melodramă. Iar linia care demarchează perfecţiunea de cabotinism e foarte fină. Cvartetul acestor glasuri ale durerii se armonizează, însă, într-un vibrato constant, dominant, care umple aerul cu o concentrare cu efect de lupă, ce îţi ţintuieşte atenţia şi te conjură să faci acest exerciţiu de sinceritate al umanităţii deplin vulnerabile, în care empatia nu e doar un cuvânt care dă bine în frază, emoţiile sunt autentice, iar snobismul degustătorului de artă nu are ce căuta.

Richard Bovnoczki (Richard) face echilibristică la înălţimea vinei copleşitoare de a fi crezut că îşi cunoaşte fiul adolecent. „Hayden a fost cel mai bun prieten al meu şi nu l-am cunoscut!” – e mărturisirea făcută cu forţa unei lovituri de ciocan peste falangele fragile ale unui tată cu nimic mai bun sau mai rău ca oricare altul. E foarte vertical, demn şi reţinut; are decenţa de a da întietate familiei victimei la suferinţă, are delicateţea unui gentleman în felul de a-şi consuma propria dramă. Durerea lui îi pare indecentă, îi e ruşine să îşi expună suferinţa şi o face ca şi când ar încerca să o sugrume cu un nod de bună-cuviinţă pe care îl leagă mereu şi mereu până când degetele îi obosesc şi firele aspre ale propriului doliu îi rănesc palmele şi sufletul. Autocontrolul mereu stăpânit, izbucnirile rostite ca o incantaţie smulsă sub tortură, fragilitatea ascunsă cu mult tact, aceste nuanţe sunt motivele pentru care ceea ce te lasă doar să intuieşti în personajul său rupe în bucăţi empatia spectatorilor.

Marius Turdeanu (Jay) cuprinde expresia furiei alimentată de o neputinţă apocaliptică. Fiul său a murit nevinovat, lipsit de apărare, inexplicabil şi… degeaba. Frustrarea unui bărbat puternic, un cap de familie responsabil, un om de acţiune, un om care face mereu ce trebuie făcut, căruia nu i s-a dat nicio şansă de a lupta pentru fiul său, disperarea neputinţei alcătuiesc modelul tridimensional al unei o sfâşieri scrâşnite printre dinţi şi replici curmate brusc. Autocontrolul impus programatic, reţinerea reacţiilor, felul în care îşi stăpâneşte nevoia de a exprima fizic, foarte concret această magmă ucigaşă de năduf, de mânie, de înverşunare, şi obidă, se adună în privirea care topeşte, parcă, orice atinge. Ochii ard, în timp ce pumnii rămân neîncleştaţi. Cuvintele sunt spuse pe jumătate, iar cadenţa lor, iureşul explicaţiilor logice pe care le-a construit cu răbdare şi le-a documentat conştiincios, devine o armă letală care răneşte de moarte cu fiecare verb suspendat într-o clătinare a capului. Şi toată furia se ostoieşte într-un strigăt sugrumat: „L-am recunoscut pentru că… pentru că era al meu!”. Cu o energie violentă, oricât de îndreptăţită i-ar fi furia de până atunci, forţa lui te inhibă şi te ţine departe de suferinţa lui; până atunci, aproape de final, când vezi omul însingurat în tristeţe definitivă de pierderea iremediabilă, căreia nu i s-a putut opune.

Mihaela Trofimov (Gail) e mama amorţită de durere. Aceeaşi nevoie de explicaţii, de a primi un motiv pentru care un adolescent de 16 ani şi-a executat colegii de şcoală. De ce? Cu ochii privind prin ceilalţi şi gândurile anesteziate, încearcă să îşi găsească forţa supra-umană de a ierta pentru a salva ea, cu puterile ei puţine şi sleite, patru suflete damnate. Şi iartă. În lipsa oricărei explicaţii, după ce ascultă şi se revoltă, şi urăşte, şi condamnă, şi îi e frică şi îi e inuman de greu, iartă. Nu pentru izbăvire, ci pentru că nu mai poate altfel. E ultimul gest secătuit de orice vitalitate pe care îl mai poate face. Tăcerea ei, sfârşeala acestei femei cu statură de eroină de tragedie antică aflată în mijlocul unui deşert sufletesc absolut, mâinile care îi atârnă cu neputinţă, până la încheieturile pumnilor strânşi – aşa îşi construieşte carcasa pentru durerea cea mută.

Ofelia Popii (Linda) combină atâtea nuanţe în mama care îşi plânge şi fiul şi consecinţele faptelor sale inexplicabile. Cu ce a greşit ea, mai mult care oricare altă mamă, pentru ca băieţelul său iubitor de natură şi animale să devină un criminal cu sânge rece? De ce nu a ştiut, de ce nu a ales altfel, care dintre faptele ei ar fi putut conduce spre o altă soartă sufletul însingurat şi chinuit al fiului care n-a cunoscut liniştea şi nu a simţit iubirea? Se justifică, mai întâi pentru sine, acoperă conturul trupului de pe podeaua bibliotecii cu imaginile copilului care aduna melci în borcan, repetă „copil, copil, copil…” când arată fotografiile unui trecut pe care îl credea fericit. E vinovată şi nu ştie pentru ce. Suferă şi îşi cere dreptul de a i se recunoaşte pierderea, caută cu disperare o alinare indiferent de unde ar veni. Şi i se refuză iar, şi iar, şi iar. Cu o luciditate topită în emoţie, cu o intensitate mereu precisă a fiecărei replici, cu gând limpede şi o expresivitate care îţi arată personajul dezgolit de orice mască, îi simţi suferinţa, poate, mai mult decât pe a oricărui alt personaj. Pentru că are atâta adevăr; o dualitate a vinei şi a nevoii de izbăvire pe care o desfăşoară bogat şi deplin. Iar monologul său final, concluzia ce nu pune punct, ci lasă deschisă paranteza suferinţei, capătă greutatea necesară pentru a menţine echilibrul în contrapartidă cu iertarea.

„Mass” nu e un spectacol plăcut. Nu poţi ieşi din sală spunând banala replică „Mie mi-a pălcut”. Şi nici stereotip-interesant nu e; ci un spectacol incomod, simplu în forma sa, elegant în alegeri, care conţine o umanitate fundamentală pe care o împărtăşeşte cu generozitatea de a fi vulnerabil, cu sinceritatea de a fi contondent şi de a-ţi provoca sensibilitatea pe care o căptueşti şi o ascunzi în cea mai mare parte a timpului. Însingurările noastre sunt provocate prin emoţia artistică, puse laolaltă, pentru a face faţă mai uşor unei poveşti despre însingurarea care ucide.

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Mass

de Fran Kranz

Regia: Andrei & Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturica

Distribuție:

Linda: Ofelia Popii

Gail: Mihaela Trofimov

Richard: Richard Bovnoczki

Jay: Marius Turdeanu

Festa Major de Gràcia – Un festival pentru că așa vor ei

Sunt multe legende și povești în istorie despre competițiile dintre frați, rude sau familii. Multe dintre ele durează secole, pentru că ura este împărtășită, parcă, prin ADN, iar și mai multe dintre povești au final tragic. Motivele pentru care există competiție și ură este de cele mai multe ori necunoscut, aceștia știind doar că nu trebuie să vorbească unii cu alții. De cealaltă parte a baricadei, există și concursuri „fără supărare”, dar tot cu o dorință nespusă a fiecărui participant de a câștiga. Iar o categorie cu totul și cu totul specială se referă la oamenii care intră într-un joc, doar de dragul jocului.

În Barcelona, pe străzile cartierului Gràcia am întâlnit cei mai nebuni și fericiți oameni, în același timp. Zeci de străzi decorate și costumate de ei, de oamenii care le locuiesc, doar de dragul de a face asta. O competiție între vecini pentru al fi votată cea mai frumoasă și preferată stradă. Neînțelegând ce se întâmplă, iar toate caietele program și materialele promoționale fiind doar în spaniolă, am aflat câteva informații de la personale din jurul meu.

Festa Major de Gràcia este o sărbătoare cu tradiție de peste 200 de ani, care se întâmplă în fiecare an pe străzile Cataloniei în perioada 15-20 august. În fiecare an, locuitorii acestui cartier se înscriu într-o competiție în care își fac singuri propriile decoruri, propria organizare, propriile activități – concerte, spectacole stradale, zone amenajate cu anumite tipuri de mâncare, târguri și cam tot ce ai putea găsi la un festival. Diferența este că aceste acte artistice și activități nu sunt asigurate de invitați, ci, tot de ei. Prin caietul program, am putut să desprind niște informații conform cărora acești oameni lucrează un an întreg la ce vor să prezinte. Pe lângă munca lor obișnuită, meșteresc pentru acest Festival, adunându-se în final sute de ore de muncă manuală.

La pas pe aceste străzi, am putut să desprind două categorii de competitori. Cei care s-au înscris singuri erau cei care avea balcoanele sau garajele decorate cu câte un manifest personal, un crez, religie sau gând. Un exemplu în acest sens este balconul cu mesajul trupei The Beatles: „Here comes the sun”. Multe balcoane aveau și ele pancarte, dar scrisul era prea mic să fie citit de la distanță. A doua categorie se referă la oamenii care s-au înscris în grupuri și care au pus umăr lângă umăr să decoreze o stradă întreagă. Fiecare stradă era diferită și avea o temă aleasă de ei. De la tema cunoscutului serial „Casa de Papel”, teme marine, călătorii, spațiu, școală, timp, la sărbători, precum „Las Día de los Muertos”. Cred că cele mai impresionante au fost străzile care reconstituiau povești clasice precum „Don Quixote” ori „Scufița Roșie”. Moara de vânt la dimensiuni impresionante; autorul lui Don Quixote la birou, scriind despre acesta; ori un lup care a mâncat o bunică, sunt câteva din scenele care au fost alese spre a fi puse folosite în decor.

Pe lângă decorațiuni, unele străzi organizau chiar și petreceri, alți oameni mărșăluiau și cântau, alții organizau tot felul de cursuri și ateliere. Nu cred că ajungeau cele 7 zile de festival pentru a cuprinde toate activitățile din program. Tot cartierul era ca într-o sărbătoare. Tot ce făceai era să te uiți pe hartă și să te asiguri că ai văzut și bifat fiecare punctuleț colorat, care marca fie o zonă cu un balcon, fie o stradă. Era o bucurie mult prea mare, pentru a descoperi ce au putut să facă acești oameni, încă nici ploaia nu a mai contat la un moment dat. Realizezi, în acele momente că nu mai contează nimic altceva, decât fericirea din acele clipe, atât a celor care o realizează, cât și a celor care o văd. Și, evident, realizezi și faptul că acești oameni trebuie să fie nebuni să facă asta, la un așa nivel, doar pentru că le place și așa vor ei. Dar ce e arta fără un gram de nebunie?

Ajungând acasă și căutând istoria prin surse mai sigure, decât vorba unui om, am aflat că acest festival are loc din anul 1817. El a început ca o sărbătoare dedicată Fecioarei Maria, în care oamenii din acest cartier puneau decorațiuni pe străzi în această perioadă din an. Cu timpul și-au dat seama că pot face mai mult, că le place și uite așa sa ajuns aici. Meritele sunt ceva mai mari, deoarece, în prezent, există o fundație care se ocupă de acest Festival, care a primit merite și distincți de mare rang cultural.

Astfel de lucruri nu au cum să nu te inspire. Când vei oameni care se bucură de ceea ce fac, fără să aibă un câștiga din asta, pur și simplu te bucuri. Din sursa omului care mi-a vorbit despre festival, am aflat că premiul în bani care se dă celei mai votate străzi, nu este băgat în buzunar de către oameni, ci, este refolosit pentru următorul an, la următorul festival, pentru următoarele decoruri și echipamente. Cum am zis – un festival pentru că așa vor ei, cum vor ei.

„Emociones” spaniole în pas de flamenco şi gust de sangria

Pe caldarâmul gri al Madridului tocurile turistice ţăcăne ritmat. În aerul andaluz încins şi uscat, marşul dictat de ordinele aplicaţiilor povăţuitoare de atracţii ţine pasul cu fiecare muzeu, piaţă, statuie, cârciumă, ori parc. Prin umbra protectoare şi rară, şirurile de vizitatori admiră cu ochii mijiţi din spatele lentilelor heliomate ba o fântână, ba un palat, ba un El Greco, ba un Velasquez. Sangria se revarsă în pahare de sticlă ori plastic – mai dulce sau mai alcoolizată, după reţeta fiecărei terase. Una-două tapasuri degustate în mers înainte de a-ţi face curaj pentru încă un obiectiv vizitat şi plăcut.

Dar seara, când după siesta tradiţională niciun suflet nu se mai urneşte întru muncă, fiind toţi gata fatigaţi de după efortul de a fi mimat travaliul preţ de maxim 5-6 ore pe vipia dimineţii târzii, seara ce mai poţi admira pe lângă faţadele înalte şi solide ale clădirilor cu statui masive pe acoperiş de pe Grand Via? Câtă sangria să tot sorbi până să ţi se urce la cap dulceaţa? În răcoarea unei săli de spectacol cu mese şi scaune şi o scenă nu prea mare, zi de zi, 365 de zile pe an aşa cum e promovat show-ul „Emocines”. Teatro Flamenco Madrid e primul teatru dedicat acestui gen atât de iubit, popular şi de-a dreptul cuceritor. E revigorant să găseşti pe listele de recomandări pentru turişti spectacole alături de monumente, muzee, aqua park-ui, catedrale sau plimbări cu balonul cu aer cald. Şi comercial, desigur. Dar deloc superficial.

Un spectacol cu distribuţia mereu interşanjabilă, performat zilnic pentru spectatori de ocazie aflaţi în căutare de experienţe exstival-turistice poate ridica sprâncenele pretenţioase întru elitism şi artă înaltă. Aşteptările par a se îndrepta exclusiv către 60 de minute de plăcut indulgent. O să danseze nişte doamne cu fuste colorate, o să cânte nişte domni, o să bată cu tocurile în scândura scenei şi o să se îmbibe atmosfera de senzualitate, testosteron şi pasiune latină. Frumos, pentru toate gusturile, pentru toate naţiile, din toate colţurile, să se simtă bine plătitorul de bilet adus cu avionul în capitala noastră.

Un singur cuvânt anulează această bună-voinţă snoabă: profesionalism. Calitatea actului artistic respectă tradiţia şi rangul acestei arte pe care nu o lasă transformată în simplă cursă pentru turişti zăpăciţi de caniculă. Dansul, muzica şi ritmul bătut mărunt cu tocurile de lemn şi palmele transpirate, ardoarea unui patos venit clar din credinţa unei profesii trăite foarte autentic pe scenă, elementele spefcifice acestui gen care gâlgâie de pasiune şi emană o forţă ce nu poate rămâne la jumătate de drum, construiesc o lume; spun o poveste. Exact despre aceste emoţii evocate în titlu. Pasiune, disperare, bucurie. Trei dansatori acompaniaţi de vocile nazale a doi solişti şi un chitarist – o lume de ritmuri, gesturi, note muzicale şi emoţii ce vibrează aerul pentru a exorciza, parcă sentimente făcute ghem. Poate părea patetică şi exagerată trăirea tocată sub tocuri şi strivită sub plmele ce aplaudă mărunt, poate părea show şi atât fluturarea ostentativă a faldurilor de roche amplă, poate părea stridentă vocea plângăreaţă ce prelungeşte vocale – toate la un loc, însă, reprezentate pe scenă cu mândria tradiţiei şi seriozitatea profesionistului devin expresia unui gen impresionant.

Dialogul din priviri al soliştilor – cel tânăr care pare că vrea să demonstreze cu fiecare intervenţie că e un urmaş demn al celui matur, îşi caută grimasele şi postura cu o nesiguranţă inocentă şi apoi se lansează în plină forţă a instrumentului bine antrenat – şi cel cu experienţă de-o viaţă, aproape leneş, care ştie exact cât efort trebuie să dozeze pentru fiecare notă, cruţându-şi expresiile şi livrând aparent fără efort melisme în cascadă – e un spectacol în sine. Concentrarea chitaristului care ciupeşte accente şi e atent la paşii ce par că îi determină fiecare armonie are aceeaşi intensitate cu tocurile ce bat sacadat în scândura scenei. Iar dansatorii, ca într-o competiţie nedeclarată pentru preferinţele publicului, îşi interpretează solo-urile cu fervoarea unei veritabile coride. Nu poţi rămâne în afara acestui tumult artistic din faţa ta, sorbind indiferent din sangria care se încălzeşte încet-încet în pahar. Energia acestui vârtej de sonorităţi, gesturi definitive şi forţă vitală invocată ca într-un ritual secret ce erumpe prin porii deschişi de sudoare îţi ia orizontul de aşteptare pe sus şi îl duce departe în admiraţie pentru măiestria acestor profesionişti.

O seară la Teatro Flamenco Madrid e, într-adevăr, o experienţă în sine; tradiţională şi obligatorie pentru o vizită în Madrid. Aşa cum sunt multele ore petrecute la Prado şi prânzul degustat la Mercado San Miguel. Iar paşii tocurilor de pe caldarâmul încins vor suna diferit, mai cu zvâc şi mai cu suflet, a doua zi când vor pleca din nou pe bulevardele topite de gradele în plus şi strivite de statuile care ameninţă de la înălţimi.

Teatro Flamenco Madrid

Emociones

Concept şi regie: Úrsula Moreno şi Antonio Andrade

Dansatori: Concha Jareño, Isabel Rodriguez, José Jurado

Chitară: Alejandro Moreno

Solişti: José Luis Hernándes, Aarón Molina

Bucuriile Alinuţei. Astăzi: Aeroportul

De când lumea şi pământul omului i-a plăcut să se plimbe. De foame şi frig, la început, de curiozitate, de cunoaştere, de plictiseală, de fală, de putere, de mândrie, de-a naibii ce e pielea pe el, de oftica vecinilor; pentru că poate, dom’ne. Ne fâţâim de secole şi tot nu ne mai satură Ăl de sus indiferent care i-o fi numele. Ne-am făcut roţi şi căi de fier şi oraşe plutitoare care să ne ducă de colo-colo. Şi tot nu ne potolim. Am ajuns noi şi pe Lună şi parcă tot nu ne ajunge. Scurmăm şi în maţele pământului, ne bălăcim în cele mai adânci gropi ale lui; suntem peste tot. Cum prindem un capăt de timp şi de pojghiţă de capital excedentar – adică strângem suficienţi bănuţi pe bănuţi strâmtorându-ne din toate cele – cum o tulim unde vedem cu ochii.

Când mai ai şi sindromul ciudat de a te simţi bine în aeroport, între zboruri, cu rucsacul măsurat la fix cât să fie maximul de mărime admisă la bagaj de mână, burduşit cu un sfert de casă cât să ai asigurat „strictul necesar” toată vacanţa… e clar că nu-ţi mai găseşti prea uşor leacul. Dacă ştii cum să rulezi şi să îndeşi câte 3 perechi de șosete/bucată de adidas şi cum să storci câte 100 ml de şampon, pastă de dinţi, cremă de corp în sticluţe care să încapă la fix în punguţa cu zipp şi ghiceşti ca Adevărata Mama Omida în toate semnele cu porţi, terminale, litere şi cifre de pe toţi pereţii din orice aeroport şi te ghidezi teleghidat după săgeţi ca Winnetou după pala de vânt, nu există mai Disneyland Paris pentru tine decât un zobr cu escale lungi.

Talentul tău de zburător constă, de fapt, într-o procrastinare controlată. Marea calitate a călătorului aeroportuar e aşteptarea. Nu ai altceva mai bun de făcut decât să ştii să stai sau să te grăbeşti. În cuantumul spaţio-temporal numit generic „aeroport” durata se dilată sau se contractă în funcţie de orele notate pe cartea de îmbarcare. Dacă totul decurge conform planului ai vreme de tocat mărunt cât un braţ de iarbă grasă pentru un cârd de raţe dodoloaţe. Dacă, dimpotrivă, avioanele se lenevesc sau se încăpăţânează să nu îşi ridice derierul de la sol, dintr-o dată lungul drum al turistului către destinaţie se transformă într-un „Run, Forest, run!” de toată mândria.

Demonstrators sit at the arrival hall during a protest against the recent violence in Yuen Long, at Hong Kong airport, China July 26, 2019. REUTERS/Edgar Su

Între zboruri fie ai prea mult timp, fie deloc. Când ai, cel mai probabil nimereşti într-un terminal cu două dughene şi o toaletă prea rar vizitată de personalul de la salubritate insuficient. Te învârţi pe călcâie între magneţi urâţi şi scumpi, reviste într-o limbă pe care nu o vei învăţa niciodată, pernuţe de gât din spumă foarte scumpe și ele, sandwitch-uri reci şi uscate şi multe cafele şi ape plate. Te ghemuieşti pe singurul scaun liber ochit de demult şi te prefaci că citeşti. De fapt te plictiseşti şi îţi mijeşti ritmic ochii spre tabela pe care încerci să o hipnotizezi cât să afişeze mai repede îcarcarea mult visată.

Când te grăbeşti, trăiești aventura vieţii tale – ca în cel mai imersiv joc video: fiecare om întâlnit în cale e un obstacol ce trebuie driblat, fiecare procedură e o sarcină care trebuie biruită, primeşti puncte bonus cu fiecare coadă fentată şi ai extra-mana Wizard level dacă reuşeşti să o convingi pe tanti cu ecusonul de gât să te lase în avion chiar dacă statusul e „boardig session completed”. Inima bubuie, plămânii gâfâie, rucsacul atârnă greu asemeni raniţei sergentului pe care Alecsandri l-a condamnat să îşi târâie prin manuale de şcoală primară rana din pulpă de sub „(…) sumanul rup şi o cămeşsă ruptă bucăţi pe dedesubt”. Anxietatea dă party în minţile tale care nu prea mai par să te asculte, iar tonul vocii creşte în octave odată cu secundele care se scurg nesimţit de grăbite ca doamne onorabile năpustindu-se spre casa nou deschisă la Mega. Adrenalina gâlgâie şi, când în sfârşit te prăbuşeşti ca la finish-ul de ultra maraton pe scaunul tău de la fereastră, eşti mai ceva ca Frodo Baggins – sfârşit, supt de orice putere sau voinţă, dar glorios.

Şi emoţiile extreme nu se termină aici. Dacă soarta nemiloasă ţi-a proorocit să îţi laşi o valijoară nevinovată în burta nesătulă a hulpavei aeronave, e cu atât mai palpitant. Oare îl vei mai revedea pe el, geamantanul tău? Oare fi-veţi mai, vreodată, reuniţi? Ochii injectaţi urmăresc fiecare solz al bandei pe care se rostogolesc în cvardulpu-tulupuri paporniţe de-a valma. Speri cu fiecare hurducăit că următorul paralelipiped care se zrdobeşte de cauciucul gros al benzii infinite va fi al tău. Şi, când în sfârşit apare, e încununat ca de o aureolă sfântă şi trompeţi răsună din bolta de metal a terminalului sosiri. Abia atunci poţi să te îndrepţi cu inima ceva mai uşoară spre noul capitol al odiseei tale – transferul spre oraş. Dar acesta e un subiect pentru o nouă povestire.

Între timp, timpul a mai trecut şi a venit rândul meu său pornesc cu paşi măsuraţi spre „porţile raiului” unde afla-voi printr-un piuit lung ori scurt dacă am sau nu metale asupra-mi. Pentru ca abia apoi să zâmbesc tâmp, cât să semn cu mine însămi cea din poza din paşaport, ofiţerului vamal plictisit şi aproape robotizat. Cu puţin noroc cozile se vor mişca încetişor şi constant, măgăoaia de multe tone de fier se va ridica de la sol cu bunăvoie şi silită de un pilot priceput şi va şi poposi la timp acolo unde biletul cumpărat fără discount îmi promite că o va face.

Când partea devine întreg în „Andronicus – Sinecdocă”

Poveştile au nevoie de un narator. Indiferent de cât de spectaculos e subiectul sau de forma perfectă în care au fost încapsulate în scris, e nevoie şi de o relatare pe măsură pentru ca farmecul să se poată împlini. Imaginaţia şi originalitate nu vor putea fi niciodată înlocuie; asta e sigur. Modalitatea lor de exprimare artistică – prin ritm, culoare, volume, intensitate, mişcare, metaforă, emoţie; un întreg sincretism al micro-detaliilor ce adună cu răbdare de chinez bătrân calităţi nuanţate ale performanţei artelor reprezentative – va fi mereu prilej de reînnoire a tramelor de demult, repovestite pe înţelesul altor şi altor generaţii, din timpuri din ce în ce mai grăbite.

Nu întâmplător unul dintre focusurile alese de Agata Grenda, Directorul Teatrului Shakespeare din Gdansk, pentru cea de-a 26a ediţie a Festivalului Shakespeare are legătură cu universurile benzilor desenate şi super-eroii marilor multiversuri ale industriei cinematografice. Cât de erou mai poate fi Hamlet prin comparaţie cu Iron Man? Tema centrală a „Furtunii” shakespeariene este şi ea pusă în discuţie la paritate cu furtunile ce zguduie un prezent incert şi beligerant. În ce fel mai e relevantă tragedia iubirii imposibile dintr-o Veronă de foarte demult pe lângă ameninţarea imediată a bombelor care distrug vieţi şi civilizaţie la distanţe infime de noi?

Spectacolul „Andronicus – Sinecdocă”, adaptarea Alicjei Bral, în regia lui Grzegorz Bral, produs de Teatrul „Song of the Goat” din Wrocław, Polonia, este o mostră extrem de limpede şi transparentă a forţei pe care o poate avea reinterpretarea limbajului teatral ca vehicul pentru impactul unui mesaj universal valabil peste timp şi spaţii. Apelând la conceptul declarat încă din titlu al sinecdocăi drept experiment pentru reconfigurarea unui caz specific din dramaturgia universală întru extrapolarea violenţei extreme din piesa lui Shakespeare şi conjugarea la timpul acut prezent, modalitatea aproape antropologică de apropiede de teme precum răzbunarea, voluptatea crimei, corupţia puterii şi fragilitatea precarităţii conştiinţei capătă o formă densă de expresivitate artistică. Pornind de la o adaptare necesară a textului, remodelată într-un storytelling activ, un singur personaj, Marcus Andronicus, primeşte sarcina de a nara succint şi distanţat-obiectiv evenimentele groaznice care se succed după victoria Romei asupra goţilor. Povestea sintetizată până la esenţa faptelor e spusă în tandemn alături de incantanţia solemnă, aproape ritualică, a corului susţinut în canon de cei şase actori şi cele cinci acriţe; reluarea cuvintelor face clară povestea în sine, iar forţa acestui cânt implacabil precum destinul pecetluit prin alegeri de tragedie antică devine un fluid sonor ce nu doar impresionează şi emoţionează, dar devine un personaj colectiv necesar în remodelarea formei de discurs.

Precizia mişcărilor şi sincronul dintre interpreţi, gesturile scurte, energice care aproape taie aerul dens şi descriu fizic concentrarea acesui micro-cosmos sufocat de vină tragică şi comploturi macabre, coregrafia executată tehnic extrem de minuţios şi prezenţa imlicată ce impune respect şi nu dă voie nicio clipă atenţiei să se relaxeze, mixul foarte bine echilibrat dintre intensitate controlată şi emoţie organică devine motorul unei experienţe spectaculare în care eşti imersat într-un flux de impresii foarte pertinente. Nu ce se întâmplă e cel mai important – aflii foarte precis toate informaţiile spuse clar. Primează, însă, cumulul de modalităţi de expresie artistică prin care magnitudinea faptelor e generată scenic. Un gest, un semn, metafore simple şi imagini sonore ori kinestezice care concură spre o atmosferă din care nu rezidă nu doar milă şi frică în faţa poveştii, ci şi un catharsis intelectual-artistic în faţa conglomeratului de mijloace exploatate cu maximum de efect.

Distanţarea pirn discursul unilateral, exprimarea direcţionată exclusiv către public, acest mod deloc natural de a relaţiona verbal, e completat de o fizicaţie în care trupurile obectivate în numele demonstraţiei prin reducere la absurd a ipotezei devin simboluri ale neputinţei voinţelor distorsionate de scopuri maligne. Un Aaron în lanţuri, mereu prezent ca o umbră de şoapte violente şi impulsuri primare, atroce în gând şi insidios în prezenţă, manipulează acompaniat de clinchetul ce anunţă primejdie al zalelor de metal. Loviturile de percuţie şi plângerea coardelor viorii sunt tuşele forte ale tabloului sonor alcătuit de vocile canonice care compun sinfonia tragică a crimelor. Lavinia e mutilată sub reflexiile luminoase ale oglinzilor din spatele cărora cu toţii privesc lacom şi inert violul, multiplicând simbolic, chinurile acestei victime arhetipale. Strigătele perfect susţinute şi antrenate tehnic devin monoloage care însoţesc coregrafia accidentată şi contondentă.

„Andronicus – Sinecdocă” e un spectacol acut contemporan, în spirit shakespearian. Cu un puternic substrat intelectual, strârneşte senzaţii şi exloatează modalităţi de exprimare artistică coagulate omogen, în care stridenţele voite devine puncte forte pe care se sprijină o structură ancorată într-o necesitate reală de reconfigurare artistică în numele unei demonstraţii socio-politice de forţă şi impact imediat. Oglinda pe care acest spectacol o ridică în faţa lumii e nu doar limpede, ci şi ornamentată cu măiestria unui gest artistic perfect acordat într-un limbaj stăpânit întru performanţă.

Song of the Goat Theatre, Polonia

Andronicus – Sinecdocă

după William Shakespeare

Regie: Grzegorz Bral
Scenariu şi versuri: Alicja Bral
Muzică: Maciej Rychły
Pregătire corală: Paweł Jan Frasz

Distribuţie:

Angelika Wójcik
Mikołaj Bońkowski
Przemek Wasilkowski
Andrzej Pieczyński
Damian Aleksander
Monika Mikołajczak
Olena Yeremenko
Paweł Jan Frasz
Michał J Bajor
Igor Kowalik
Alicja Bral
Urszula Milewska
Romana Filipowska

Data premierei: 9 decembrie 2021

Durata: 1h

E nevoie de (IN)DEPENDENȚI?

A fi sau a nu fi independent, aceasta este întrebarea… Dar de fapt nu este nici o întrebare, pentru că azi, de cele mai multe artiștii ajung la granița între decizie și consecință; și sper să încline mai mult spre decizie…

Bun, deci a fi independent. Dar de ce până la urmă? Pentru că nu e loc la stat? Doar din acest motiv? Catinca Drăgănescu în eseul performativ „(IN)DEPENDEȚII. Homo sapiens non urinat in ventum” face o analiză căutând răspunsuri la întrebări parcă din ce în ce mai fără răspuns în ultimul timp: „Cine sunt / ce sunt / cum sunt / de ce sunt independeți/i?”. Puși față în față – victimele vs. presupușii vinovați, lasă juriul să decidă, adică publicul, ce vot să primească – independenți sau dependenți.

Într-un spectacol aproape manifest și plin de (auto)ironie, trecând prin fabule, solilocvii și performance-uri, se varsă nervi și frustrări; pedalând, pedalând și alergând și iar pedalând după sens și răspunsuri. Experiențe profesionale prin teatrul și arta liberă sunt reunite într-un spectacol despre consecințele și nevoile unui artist azi.

Cum a început teatrul independent? Ne povestesc în primul sfert cele două actrițe – Florina Gleznea și Mihaela Rădescu, reprezentantele vocilor celor sute care simt la fel – în versuri și fabule care mai că amintesc de Ferma animalelor, despre cum niște animale voiau să schimbe cultura din ogradă, să fie libere și să nu mai depindă de stat. Prin urmare, să facă o revoluție. Le iese, apoi nu le iese, apoi apar finanțări, pe unele le câștigă, pe alte nu, dar chiar și pe cele pe care le câștigă, sunt doar pentru proiect, nimeni nu face business din asta și tot așa. Și apoi iar faci „joc de glezne” spre următorul proiect, spre următorul spectacole, spre „cine a mai auzit de mine”. Siguranța banilor lipsește, e cert; siguranța unui viitor, și mai cert și practic toată cariera este un zbor liber de la sute de metrii, fără a ști când se deschide parașuta care te ajută să mai plutești puțin prin aer.

Florina Gleznea și Mihaela Rădescu duc un spectacol greu pentru că este despre ele, în primul rând. Vin în fața publicului și își spun o parte din suflet pe sfânta scândură, dar nu ca de obicei. Acum, în spectacol, nu mai joacă un rol, nu mai pun suflet ca personajul, ci pun suflet ca artiste. E despre ele și puterea de a îndura în lumea asta haină în care te chinui să faci artă pentru un public care, cică nu ar ieși în stradă să ceară cultură. Așa să fie oare?

Și totuși a venit să vadă spectacolul, la un teatru independent și au avut răbdare să se rezolve problemele tehnice și au fost și înțelegători și cu întârzierea. Dacă ar fi fost un public care nu era dornic de cultură și artă, ar mai fi rămas pe scaun? Ori s-ar fi ridicat după primele cinci minute?

În tot acest spectacol, și în toată această luptă total incorectă, până la urmă, și artistul are o parte din vină. Adică dacă am lăsa deoparte ideea de a lucra în independent ca o consecință și ne-am întoarce în ograda animalelor care deși aveau tot, au vrut să schimbe ceva, să facă artă altfel, mai liber, mai frumos, poate am vedea lucrurile și din alt unghi. Arta are nevoie de această independență, altfel ar muri să fie mereu constrânsă de hârtii și ordine de serviciu și alte papetării ca să justifice statul cât investește el în cultură. Sunt și lucruri bune care-ți dau siguranță, dar pentru artă sunt destul de otrăvitoare dacă nu ești suficient de inteligent să te strecori printre ele în numele artei (nu altceva). În multe țări, teatrul se susține singur. E adevărat, cu oameni care știu o școală, cu puțin ajutor adiacent; dar nu aparține nimănui altcuiva, în final, decât celui care poartă denumirea de manager. Și aici nici nu ar trebui să existe lupta între teatrul public și cel privat, pentru că problemele adevărate stau undeva mai sus, în legi și cuvinte scrie pe hârtie care nu favorizează pe nimeni. Chit că unul primește, iar altuia i se ia, în final, sacrificiile sunt cam aceleași. Doar că unul e privat de libertate, iar altul de drepturi ca cetățean care muncește.

Spectacolul este necesar pentru ca oricine să înțeleagă mai bine cum stau lucrurile în independent chiar dacă au mai auzit ei pe la urechi niște informații ici-acolo sau au mai citit niște comentarii și nemulțumiri pe paginile de social media. E bine să le audă din gura celor sunt implicați până peste cap în asta și care au ceva mai multe lucruri de spus. Spectacolul este metaforizat, ironizat și bine face. Are limita de umor negru pentru a nu părea cap coadă un dialog despre neterminatele nemulțumiri ale artistului liber și independent. Iar cu puține resurse, trei oameni și talent, a ieșit un spectacol de la care înveți, râzi și care cu siguranță naște întrebări și subiecte de discutat. Iar în această punere în oglindă între artistul freelancer și statul „care dă bani”, publicul este lăsat să decidă la final dacă oamenii aceștia de pe scenă doar s-au plâns o oră și 10 minute de cât de greu le este ori să-și pună cu adevărat întrebarea dacă este sau nu nevoie de ei.

Teatrul unteatru

(IN)DEPENDENȚII
homo sapiens non urinat in ventum

cu: Mihaela Rădescu, Florina Gleznea, Andrei Raicu
Muzică și sound design: Andrei Raicu
Orchestrație vocală: Andrei Dinescu
Light design: Alexandros Raptis
Suport tehnic: Alexandru Medveghi
Grafică: Maria Drăghici

Un eseu performativ de Catinca Drăgănescu

Bucuriile Alinuţei. Astăzi: vacanţa

Şi strângi din măsele până le spargi, şi mai numeri cu pupilele dilatate datele din calendar, şi mai consulţi, încă o dată, doar ca să fi sigurissim, contul bancar, şi mai oftezi puţin – AMR puţine zile până la vacanţă. O lună şi gata – paradisul achitat integral pe post de cadou de Crăciun e la o aruncătură de băţ. Şi, vai, ce relaxare, şi, vai, ce desfătare va mai fi să fie! Mai e o săptămână şi vei purta în sfârşit rochiţa înflorată şi vaporoasă. Mai sunt câteva zile şi vei face snorkelingul mult-visat, şi te vei bălăci cu peştişorii, şi vei sorbi cocktailul ăla scump care îţi va aduce dulceaţă pe buze şi fericire în suflet cât să îţi ajungă până la feeria luminiţelor şi a vinului fiert cu scorţişoară din decembrie.

Vacanţa este evenimentul din an anticipat şi pregătit – acea speranţă miraculoasă care îţi înviorează zilele când plouă şi de sus şi de dinăuntrul tău. Ştii că ai puse de-o parte câteva zile de fericire plătită. Ai muncit pentru acest dar pe care ţi-l faci, ai îndurat şi ai avut răbdare să meriţi beatitudinea adusă de soare şi activităţi despre care deja ştii totul din site-urile răs-vizitate. Ai făcut planul în toate detaliile, ai cumpărat bilete online pentru toate locurile pe care trebuie musai să le vizitezi, ai totul calculat pe zile şi ore şi nu mai rămâne nimic de făcut decât să înceapă mica ta bucăţică de minciună binefăcătoare – pauza de la realitatea care nu pleacă nicăieri, ci te aşteaptă la fel de cinică imediat după ce sună alarma primei zile de după cele înconjurate cu markerul în calendar. Ca pentru premiera unui blockbuster eşti gata cu bagajele înşirate mai ceva decât cu popcornul, nachosul şi paharul XXL de suc. Nimic nu te poate opri din a fi fericit preţ de 7 zile, 128 de ore, 10 080 de minute aşa cum ţi-ai dori să îţi fie toată viaţa.

Şi începe „raiul”. Mai întâi cu un drum în creierii nopţii, la supra-preţ la aeroport. Nu-i nimic, ştiai că aşa va fi. Erai pregătit. Apoi cu haosul cozilor şi al înghesuielii de la Plecări – turişti, ca şi tine, deja nervoşi, cozi ce par veşnice, bagaje care zboară în toate direcţiile, proceduri standard, vuietul unei săli de aşteptare imense şi perpetue, zbucium, panica de a pierde avionul, fuga pe culoare aglomerate, îmbrânceli, impoliteţe, stres, dar…ajungi pe locul tău, la geam, în dreptul aripii, aşa cum l-ai vrut şi l-ai cumpărat. Eşti safe. Respiri prin mască aerul filtrat şi bine presurizat. Gata, nu-i nimic. De acum doar zen şi linişte. Doar copiii care ţipă la decolare şi aterizare, vecinul de scaun care profită cam mult de băuturile spirtoase şi vrea cu tot dinadinsul să facă şi puţină conversaţie libidinoasă, şi puiul cu orez care s-a terminat deja, drept care mesteci cam fără avânt din lasagna vegetală şi cârceii care se instalează în cele 6 ore de zbor. Dar e minunat, e drumul spre libertatea dorită peste an.

Şi ajungi. Şi bagajul apare pe bandă, după aproape o oră, dar respiri uşurat, scade în sfârşit şi tensiunea care îţi cam pulsa în tâmple. Of şi ce cald e aici – umezeală peste 80%. Noroc cu aerul condiţionat. Curge puţin nasul, strănuţi. Nu-i bai. Ăsta să fie tot disconfortul. Şi iar iei un taxi scump spre hotelul pe care l-ai admirat luni în şir pe booking-com. Nu-i nimic că e scump, o dată pe an pleci în vacanţă. Şi la hotel camera nu are chiar balcon, doar un grilaj care înţărcuieşte uşa care se deschide peste o străda cam gălăgioasă. Şi wi-fi-ul gratis e cam plăpând, pentru semnal decent e extra-cost. Nu-i nimic, plăteşti şi asta, doar nu îţi strici vacanţa pentru net. Micul dejun nu e inclus în preţ? Cum aşa? A, scria mic, undeva în josul pagini de unde ai făcut rezervarea. Ei, bine, mai pui câte 20 de euro/zi şi pentru micul dejun; doar ai citit în reviews că este excelent. Nu-i nimic, e perfect, e minunat, e ce ţi-ai dorit un an de zile.

Începi să vizitezi punct cu punct lista de obiective – şi sunt o grămadă. Dimineaţa mergi la piscină; în fine, cada aia puţin mai mare de pe acoperişul hotelului unde îţi înmoi picioarele, tu şi alţi 7-8, de jur împreujur, şi faci poze cât să arăţi unde ai ajuns şi cât de bine îţi e. Apoi fugi că ai multe de bifat pe listă şi timpul e scurt. Şi alergi din muzeu în muzeu, din catedrală în catedrală, din bazar în bazar, din parc în parc, din castel în castel, iei la rând toate locurile instagramabile şi foloseşti toate #-urile care să arate lumii unde eşti tu şi cât de bine îţi e. Faci poze, multe poze. Vezi totul mai mult pe ecranul telefonului decât cu ochiul liber. Şi schimbi ţinutele – că doar nu poţi să postezi pe reţelele de socializare acelaşi tricou zilnic. Scade reach-ul şi e păcat. Şi încerci câte ceva de la toate caşcaravetele cu mâncare de pe stradă – trebuie. Guşti toate felurile „tradiţionale”. Normal că îţi plac. Fac parte dn experienţa ta ideală. Te doare puţin stomacul, dar ai cu tine punga cu medicamente. Nu îţi strici vacanţa din atâta lucru. Şi cumperi suvenire. Magneţi musai. Şi şapcă şi tricou şi breloc şi album – câte ceva pentru fiecare. Toţi colegii şi prietenii ştiu unde eşti; nu poi să te întorci cu mâna goală. Le arăţi cum te-ai gândit tu la ei pe acolo pe unde ţi-au luminat ţie ochii. Încarci plase, plase şi le duci târâş la hotel.

Şi asta zilnic până când dai gata tot ce îi propuseseşi să vezi, ba încă şi ceva în plus. Ai mângâiat şi tigrul, ai înotat şi cu delfinii, ai mâncat şi la restaurantul cu stele Michelin, ai băut poşirca specifică, ai stat la toate cozile la toate marile moschei, ai mers prin tunelul din cel mai mare acvariu de pe continent, ai văzut-o pe Mona Lisa peste capetele tuturor asiaticilor cu Polaroidul de gât, ai respirat aerosolii de la Marea Nordului, ai dansat în cel mai crazy club din Peninsula Iberică, ai pupat pinguinii lui Moş Crăciun, te-ai spălat de păcate în Gange, ai băut ayahaska de la mama ei, din mâna celui mai şaman din tot Amazonul, ai sărit cu paraşuta de pe braţul lui Jesus în Brazilia, ai făcut ce ai vrut tu mai mult şi mai mult. A costat ceva-ceva, mai mult decât calculasei euro cu euro când punei în tabel, minuţios, bugetul pe care ţi-l poţi permite. O să te împrumuţi, asta e. Doar nu era să ratezi plimbarea pe cămilă prin deşert sau să spui pas tocmai la safari.

Şi apoi te întorci iar, pe acelaşi loc de la geam, cu paşaportul colorat cu încă două ştampile roşii. Geamantanul de la cală e pierdut de data asta – o să vină mâine-poimâine acasă. Nu-i nimic. Bine că ai luat la bagajul de mână suvenirele. În taxi te uiţi încă o dată la poze, eşti răpus de oboseală şi tristeţea că s-a terminat. Aprinzi lumina, dai drumul la aerul condiţionat şi te întinzi în patul tău. Un pic mai bogat în amintiri şi un pic mai debusolat că mâine îţi vei fierbe singur două ouă moi la micul dejun şi vei pleca la job cu metroul. Reality check. Minciuna s-a terminat. Viaţa vine peste tine şi deadline-ul nu s-a amânat. A meritat? O, da! Te gândeşti deja cât trebuie să pui de-o parte pentru vara viitoare. Sau faci un împrumut. Până atunci termini ratele şi, oricum, ai şi tichetele de vacanţă.