d'E-pîn-geac

Cristiano Ronaldo sau Messi? De Niro şi Pacino

Photocredit: Philip Montgomery for The New York Times

Cristiano Ronaldo sau Messi? Coca Cola sau Pepsi? Federer sau Nadal? De Niro sau Pacino? De ce trebuie mereu să alegem? În ceea ce priveşte sportul sau gusturile culinare Avem mai multe motive pentru a spune X sau Y. Suntem suporteri sau pur şi simplu papilele noastre gustative ne dictează dacă ne place mai mult Big Mac-ul sau McChicken-ul. În artă, însă, poate la fel de bine să ne placă şi Van Gogh şi Picasso. „Guernica” mai mult decât „Mâncătorii de cartofi” şi „Noapte înstelată” mai mult decât „Femeia care plânge”. În artă subiectivitatea e mult mai restrânsă la cazuri particulare. Şi atunci, în loc să întrebăm „De Niro sau Pacino?” ne putem bucura de talentul amândurora: De Niro şi Pacino.

Deşi au jucat în puţine filme împreună, Robert De Niro şi Al Pacino sunt acest binom care a marcat jumătate de secol de performanţă actoricească la Hollywood. Sunt în toate listele cu cei mai cei 10, 50, 100, 1000 de actori. Au împreună 116 premii şi încă 253 de nominalizări – destule cât pentru o generaţie întreagă. De Niro a jucat în 125 de filme şi Pacino în 62. Cel puţin jumătate de glob îi recunoaşte după nume sau figură şi probabil măcar un sfert din populaţia lumii poate cita măcar o replică făcută celebră de ei. Ştim cu toţii cât de mari, de uriaşi, de colosali sunt. Unora nu le convine că încă mai sunt la fel de mari, de uriaşi, de colosali şi le găsesc vina de a fi bătrâni. Şi chiar sunt – la 78 şi 81 de ani nu mai sunt tocmai în floarea vârstei. Dar asta nu înseamnă că li s-a diluat talentul.

Mai întâi au avut norocul de a fi contemporani cu regizori care să le descopere cele mai potrivite mijloace de expresie: Martin Scorsese şi Francis Ford Coppola sunt cei care şi-au pus cel mai apăsat amprentele pe Bobby şi Al. Succesul fulminant al trilogiei „Naşul” – posibil cel mai bun film all time – i-a transformat din speranţe în mai mult decât certitudini. Şi a urmat mulţi gangsteri fiorişi, mulţi poliţişti – corpuţi sau nu – mulţi proscrişi, marginali şi atipici. Fiecare nou „băiat rău” a mai pus o cută pe fruntea lui De Niro şi i-a mai smuls un fir de păr lui Pacino. Cu cât s-au maturizat cu atât chipurile lor au început să păstreze câte puţin din măştile pe care le-au purtat în filmele devenite cult. Marele public îi recunoaşte pentru succesele de box office care în acele decenii de nu foarte demult coincideau şi cu critic’s choice. Succesul era real şi total: aprecierea celor care cumpărau bilete la cinematograf era dublată şi de cea a juriilor. Erau altfel de vremuri, cele de nu foarte demult.

Robert De Niro în „Awakenings” sau „Frankenstein” şi Al Pacino în „Looking for Richard” sau „Neguţătorul din Veneţia” sunt roluri pe care marele public poate nu le recunoaşte imediat. „Are you talking to me” sau „Whoo ah” ştie mai toat lumea ce înseamnă şi de unde vin. Poate performanţa actoricească a fost mai consistentă în filmele mai puţin cunoscute, dar asta nu înseamnă că Robert De Niro în „Dirty grandpa” sau apariţia lui Al Pacino din „Jack and Jill” cel nominalizat la Zmeure de Aur nu poartă aceleaşi semnături. Joacă luându-se foarte în serios şi cu umor în acelaşi timp. Asumarea pe care se tot bate monedă de ceva vreme e a doua natură pentru doi actori profesionişti care au atins culmile profesiei. Îşi permit astfel de job-uri în CV-urile lor pentru că au demonstrat tot ce era de arătat. Şi când au vrut să mai arate încă ceva şi să dea o mostră de artă printre glumiţele din ultimii ani, au făcut „The Irishman”.

De Niro şi Pacino sunt aproape demi-zei ai filmului. În ţară nu avem niciun corespondent pentru ei. Nu a existat niciodată sintagma Dinică şi Iordache sau Toma şi Amza. Ei au devenit acest pachet premium al actoriei jucând cot la cot şi reconfirmând rol de rol că nu pot fi departajaţi decât subiectiv. Desigur De Niro în „The Intern” nu poate fi comparat cu Pacino în „Scent of a woman”. Dar nici Pacino în „The recruit” nu poate fi comparat cu De Niro în „Taxi driver”. Se poate vorbi, însă despre „Raging bull” sau „Dog day afternoon”, despre „Raging bull” sau „Scarface” despre „The Untouchables” sau „Avocatul diavolului”. Şi încă multe. Dar de ce să alegi, când le poţi aprecia pe toate? Lista de roluri reuşite şi de mari roluri e cu mult mai lungă decât cea de rateuri.

De Niro şi Pacino – nu trebuie să alegem. Nici nu ar fi drept. Ne putem bucura, însă, că au devenit prieteni şi că par a sărbători două cariere care au devenit deja de legendă.

Febra porcului – boală sezonieră lipsită de leac

Ruladă de porc cu ciuperci, caltaboş, sarmale, piftie, ciorbă de burtă, plăcintă cu carne… şi în general „nu e floare cum e varza şi nici pasăre ca porcul”. Noi, românii, parcă nu simţim că e sărbătoare dacă nu mâncăm tradiţional. Iar tradiţia ce înseamnă? Carne de miel la Paşte şi carne de porc la Crăciun. Dacă la miei sunt suficienţi care au rezerve, când vine vorba de porc, varietatea produselor derivate satisface mai toate gusturile.

Ce înseamnă, dar, Crăciunul la români? Undeva între chiolhan şi party, depinzând de statutul social, manifestarea e aproximativ aceeaşi: se umple o masă cu de toate (ca la shaorma), se adună în jurul ei toţi ai casei şi, ca atmosfera să fie completă, se bea invers proporţional cu bugetul familiei. Urmarea e previzibilă: câteva kilograme în plus pe termen lung şi dureri de stomac, balonare şi senzaţie de prea-plin pe termen scurt.

Ce ne facem, însă, când toate s-au scumpit peste noapte? Dăm din colţ în colţ, ne lamentăm, dar nu pentru că nu am avea bani să cumpărăm brad sau cadouri pentru copii, grijile astea sunt secundare, nu… Problema stringentă e: la ce să renunţ – la jumări sau la piftie? Hypermarketurile iarăşi se vor hyperaglomera; pe rafturi zac mormane de jucării, bomboane şi ornamente de pom, nu cu greu găseşti umbra unui lebăr şi damful rămas în urma cârnaţilor de casă. Inutil să menţionez că după ce pândeşti căruciorul liber trebuie să faci slalom cu dibăcie prin aglomeraţie şi să aştepţi la casă răbdător. Şi distanţat. Toate astea pentru că întreg oraşul s-a mutat, deja, ca în fiecare an, în Carrefour, Lidl, Kauffland şi Mega.

Deşi ne grăbim să importăm toată gama de obiceiuri comerciale şi învăţăm să gătim turkey şi gravy de la Jamie Oliver, în privinţa Crăciunului nu-mi fac nicio grijă că va deveni vreodată, la români, prilej de linişte, bucurie în familie, fericirea de a face şi a primi daruri; fiţe americăneşti. E atât de împământenită foamea mioritică încât sărbătoarea e momentul când, în sfârşit, avem motiv să recuperăm mesele pierdute în timpul anului: mic-dejunurile pe care nu avem timp să le luăm la masă, ci la volan, în traffic, sub formă de “covridog”, prânzul de la Mc sau burgerul gourmet devenit cea mai de lux preferinţă culinară şi cinele pe care suntem prea obosiţi să le gătim şi le schimbăm pe comanda de pizza pe care o savurăm uitându-ne la Masked Singer/ Asia Express.

Suntem atat de supăraţi că “ni s-a furat Crăciunul” din nou; că nu avem access decât pe bază de documente şi certificate în târgurile prost luminate şi înghesuite. Iar înăuntru, căsuţă lângă căsuţă, grămezi de carne friptă, sarmale, kurtos colaci, felii gata uscate de cozonac la supra preţ, porc franjurat inundate de sos barbeque, desigur, munţi de cartofi prăjiţi de la pungă şi vin din pastile fiert cu mult zahăr – aşa arată sărbătoarea la care tânjim indignaţi că ne-ar fi fost furată. La asta poftim; ăsta ne e dreptul încălcat: cel de a ne ghiftui la grămadă cu alimente mai mult sau mai puţin de calitate, în condiţii mai mult sau mai puţin igienice. Nu ne dezminţim; tradiţia e tradiţie şi trebuie onorată. Sfânta salată de boeuf cu pui şi mazăre şi ţuica în ţoi cu boabe de piper sunt bune de aninat în brad în loc de globuri. Atât ne e fericirea: lungă cât durează să înfulecăm trei sarmale la preţ cât pentru o oală întreagă.

În India vaca e animal sacru; la noi e porcul. Doar că le celebrăm diferit – ei o idolatrizează şi i se închină, iar noi îl ingerăm şi îi preluăm din carcteristici în timp ce îi ronţăim şoriciul. Şi îl şi călărim, tradițional se pare, după ce îl pârlim cu paie. Obicei strămoşesc ce nu pare a se pierde, ci doar se urbanizează. Colinde nu mai ascultăm că ne facem de râs, “linul” tot lin rămâne an de an, alte tradiţii în afară de întinderea iar şi iar repetată a meselor între 30 noiembrie şi 7 ianuarie, pare că am uitat. Măcar de ne-ar rămâne bucuria unui Împreună celebrat cu sufletul sincer. Dar obligaţiile îşi spun cuvântul şi ne epuizăm gătind pentru invitaţi pe care îi întâmpinăm cu masa ca de nuntă dar cu strângere de inimă că ne calcă pragul. Şi mergem îmbrăcaţi frumos pe la cunoştinţe, colegi, rude şi şefi cărora le comandăm coşul standard cu Panetone şi vin spumant.

Frumos e în decembrie la români!

„Tiger King”: oamenii, leii, potârnichiile…

În data de 20 martie 2020, în faţa ecranelor din spatele uşilor închise de frică, lumea făcea cunoştinţă cu „Tiger King”; şi de atunci nimic nu a mai fost la fel. Serialul a devenit cel mai urmărit, apreciat şi, poate, cel mai cunoscut documentar al tuturor timpurilor, aşa cum a fost supra-numit în discuţiile din forumuri şi reţele de socializare. Titlul său original şi integral e „Tiger King: Murder, Mayham and Madness („Regele tigrilor: crimă, haos şi nebunie”) şi surprinde în trei cuvinte definitorii efectul de perplexitate pe care miniseria Netflix de şapte episoade a câte 45 de minute îl are asupra telespectatorilor săi. Serialul e rezultatul unei munci de teren de cinci ani în care Eric Goode şi Rebecca Chaiklin au avut răbdarea de a urmări câteva personaje cel puţin spectaculoase, legate de o pasiune comună: creşterea de feline mari. Pornind de la date statistice conform cărora pe teritoriul Statelor Unite ale Americii se află mai mulţi tigri cu statut de proprietate privată decât se găsesc tigri în sălbăticie în întreaga lume, cei doi realizatori ai show-ului devenit viral au încercat să spună povestea acestui fenomen.

De la un reportaj bine documentat, spus obiectiv şi cu miza autenticităţii bine consolidată, materialul adunat în timp şi desfăşurarea evenimentelor din viaţa de zi cu zi a personajelor centrale s-a auns la o serie care concentrează în cateva ore o tramă pe care orice scenarist de succes ar fi invidios. Urmăreşti povestea lui Joe Exotic – proprietarul unei grădini zoologice cu peste 270 de tigri, un cowboy gay, soţul a doi băieţi cu aproape 25 de ani mai tineri, care îşi poartă chica oxigenată cu mândrie, poartă un pistol încărcat în permanenţă în centură, filmează clipuri de muzică country pentru melodii a căror voce nu îi aparţine, are o emisiune on-line în care ameninţă în stânga şi în dreapta cu poftă şi talent de show-man şi îşi face timp să candideze chiar la Preşedenţie şi apoi obţine un procent de 19% din voturile pentru postul de Guvernator, pe care îl ratează de pe poziţia a treia în preferiţele electoratului– şi nu ai cum să nu rămâi fascinat de acest personaj ce nu ar fi putut fi conţinut între copertele niciunui scenariu.

Duşmanul lui de moarte e Carole Baskin – militanta pentru dreptul la libertate al animalelor, care deţine şi ea o proritate din care face profit, unde animalele stau în ţarcuri, cu singura diferenţă că ea nu îşi plăteşte angajaţii, ci atrage voluntari. O doamnă undeva între ultimele două tinereţi, rubicondă, cu ochi coloraţi şi exoftalmici, care surâde straniu indiferen de cât de lugubru e subiectul pe care îl dezbate, poartă coroniţe de flori şi e suspecta principală în cazul de dispariţie al primului său soţ despre care mulţi cred că ar fi devenit cina leilor, servită chiar din mâna ei; pe cel de-al doilea soţ l-a tratat cu mai multă dragoste atunci când, în fotografiile de nuntă, l-a pozat în chip de animal de companie în lesă îngenunchiat la picioarele stăpânei sale.

Avându-i în centru pe aceşti doi corifei ai marilor grădini zoologice, fauna umană care gravitează în jurul lor e atât de diversă şi uluitoare, încât constelaţia personajelor din serial se construieşte de la sine. Devine palpitant să îi asculţi, te surprind cu fieccare intervenţie, sunt, în mod evident, autentici dar în acelaşi timp nu poate să nu te mire atitudinea lor relaxată în faţa camerei de filmat, concepţiile lor, stranietatea bulei pe care ei o trăiesc drept normalitate, simplitatea unor replici absolut deconcertante şi impresia generală de univers paralel pe care o creează întâlnirea cu aceşti oameni care nu au fost inventaţi de nimeni, ci trăiesc în continuare dincolo de ecran. Montajul este punctul forte al seriei tocmai pentru că reuşeşte să surprindă cu umor, fără a eticheta sau a înclina balanţa în favoarea niciuneia dintre părţi, paradoxuri şi nonsensuri care la modul cel mai propriu will blow your mind. Cu rigoare, atenţie pentru detalii şi o aparentă libertate totatlă, realizatorii acestui freak show ad-hoc decupează piesele din puzzle cu atenţie pentru nuanţe, reglaje fine de subtilităţi şi detalii şi nu cruţă pe nimeni de ambele feţe ale monedei.

Sezonul 2, are doar cinsi episoade şi a fost de curând pus la dispoziţie de Netflix: De această dată, construcţia mizează pe curiozitatea tuturor şi pe fenomenul creat în jurul acestor personaje Disney villains din viaţa reală. Joe ne vorbeşte de la un telefon public de pe holul închisorii şi i se vede doar vârful capului filmat cu o cameră rudimentară. Carole ne zâmbeşte sinistru de calm, zilnic, citind pagini de jurnal intim pe YouTube şi mai adaugă nişte zerouri la milioanele deja agonisite. Presupusul soţ devenit hrană pentru leuţi are şi el un side story demn de un spin off doar al lui – puţin proxenet în prin Costa Rica, puţin şarlatan, poate, puţin traficant, cine poate şti.

În acest carusel de figuri exotice, în cel mai propriu mod, apar acele white collars spilcuite, cu limbaj bine lustruit: avocaţi şi oameni ai legii; unii la fel de scoşi din tipare precum clienţii lor, iar ceilalţi, încercând să păstreze decenţa şi profesionalismul în „ţircus”ul media şi vacarmul de supra-interes public. Lupta se duce cu legea în mână, dar cu limuzine şi avionae colantate care cer eliberarea inocentului Joe şi ponturi mai mult sau mai puţin anonime, demne şi ele de scenarii de succes. În continuare stilul flamboaiant, acest over the top specific american, lejeritatea între penibil, derizoriu şi bogăţie, atmosfera ireală, ficţională aproape, rămân ingredientele succesului unei poveşti care îţi devine plăcere vinovată. Crimă, minciună, înscenare, furt, trădare, mister – cuvinte demne de serii poliţiste uşurele, dar de succes. „Tiger King” le are pe toate şi, cu asupra de măsură, încă ceva în plus.

Într-o lume în care senzaţionalul a devenit banal şi cu toţii părem cu o secundă mai deştepţi, e greu să mai impresionezi cu subiecte pentru filme documentare. Diversitatea umană, însă, nu va conteni să ne uimească prin inventivitatea naturală pe care o probează în stilul de viaţă atât de eclectic pe care îl adoptă unii dintre semenii noştri. Într-un prezent în care consumăm repede, aproape devorăm, orice firimitură de orginilaitate, în care setea de noutate ne e din ce în ce mai greu de satisfăcut, întâlnirea cu personaje precum Joe Exotic şi Carole Baskin, ce polarizează o Americă întreagă, e un moment de graţie pentru orice telespectator curios şi greu de impresionat. Cel mai de succes documentar din lume, „Tiger King” este un prilej rar de fascinaţie în faţa realităţii cu asupra de măsură. Uiţi că nu există scenariu, personaje şi regie, ci oameni în carne şi oase cărora tocmai le-ai aflat povestea de viaţă, care au vorbit cu prorpiile lor cuvinte, fără nicio replică învăţată pe de rost. Şi, totuşi, nu ai cum să nu speri că nu peste mult timp îţi vei cumpăra bilet la filmul inspirat de ei, cu Michael Keaton, Juliene Moore, Chris Hemsworth şi special guest star Matthew McConaughey.

Caragiale-Ciulei-patriotism-Pintilie

Patriotismul e desuet şi periculos. Se confundă uşor cu naţionalismul, cu extremismul şi devine un motiv de polarizare al confraţilor. Drapelul şi imnul nu ne mai emoţionează. Mândria pe care ar trebui să ne-o inspire s-a diluat, iar tentaculele murdare, cu ventuze înveninate ale politicii ne transformă sărbătoarea în prilej de discursuri ale căror minciuni ne-am plictisit să ne prefacem că le mai credem. Patriotismul s-a transformat în petreceri cu mici, bere, ciolan cu fasole pentru cei mulţi sau o citare ironică şi cool pentru „tinerii frumoşi şi liberi”. Nostalgicii îngână refrene despre „clopote cântând reîntregirea” şi goruni ce foşnesc româneşte la Ţebea, memorate de la Cenaclul Flacăra, iar ia tradiţională e fashion.

Sentimentul meu de patriotism a existat dintotdeauna; de la poveştile pe care le ascultam cuminţită de curiozitate spuse de bunici, de la pozele colorate din „Povestiri istorice”, de la vacanţele prin ţară unde, nu ştiu de ce, mă impresionau la fel şi Lacul Sfânta Ana şi Cetatea Neamţului şi Biserica Neagră şi până la orele de Istorie. Generaţia mea ştie cine sunt Gelu, Glad şi Menumorut, chiar dacă are ceva dubii legate de „părinţii fondatori” ai Uniunii europene. Eu am învăţat cronologic, fără efort,ce s-a întâmplat la Posada în 1330, la 28 octombrie 1599, la Şelimbăr sau ce importanţă istorică are data de 9 mai 1877. Şi cântam frumos, în cor, cum trec batalioanele române Carpaţii, la fel cum, de Crăciun, „colindam de drag de oameni” şi „colindam de drag de ţară”. Şi am crezut mult şi sincer în mândria de a mă fi născut într-un anume loc, anume timp, anume neam, de a avea un anume trecut şi anume tradiţii. Am urmărit an de an, până ieri, evenimentele dedicate Zilei Naţionale şi am avut lacrimi în ochi prima dată când am intrat în Catedrala de la Alba Iulia, la fel cum mi se întâmplă oricând aud Imnul de Stat intonat în cinstea unui sportiv român. Aşa, cu doza mea de patetism, găseam motive de mândrie.

Dar cea mai autentică şi personală emoţie pe care o leg de 1 Decembrie nu ţine de niciun stereotip, de nicio formă exploatată comercial, de nicio lecţie învăţată la şcoală. În urmă cu 21 de ani, pe 1 decembrie, nu ştiam că asist la câteva ore ce aveau să îmi decidă viaţa. Aveam 12 ani şi părinţii tocmai deciseseră că sunt „destul de mare” pentru a avea un mic televizor în camera mea. Color. Cu o diagonală ce nu cred că depăşea cu mult 30cm, cu tub, desigur, era departe de performanţele pe care le ating acum gadgeturile râvnite de pre-adolescenţi. Dar atunci, pentru mine, era mult.

Şi seara, în loc să ne uităm ca orice familie tânără la Ziua ProTv, care tocmai aniversa 5 ani, cu Florin Călinescu şi mânuţele lui, cele două, scormonind prin munţii de cartoline pentru a extrage câştigători la concursul „Ciocolata Poiana”, ne-am înghesuit toţi ai casei în faţa micului televizor cel nou. La 20:30 începea „O scrisoare pierdută” în regia lui Liviu Ciulei. Pe Tvr1. Pe ecranul mic, nou-nouţ, am văzut spectacolul care de atunci, pentru mine, a rămas reper pentru ceea ce înseamnă teatru şi patriotism. Eu aşa sărbătoresc dragul de patrie şi limbă şi neam – ştiind pe de rost piesa lui Caragiale şi montarea lui Liviu Ciulei. De la firul care sare din mustaţa lui Ştefan Bănică atunci când spune „Vaaai!” în replică la „Vreo paişpce-cinşpce”, de la mâna pe care Aurel Cioranu o întinde spre paharul de pe măsuţa din actul III şi e oprit de Mircea Diaconu, de la bandajul de pe capul lui Popa Pripici care vine la masa festivă din actul IV.

Această fimare din 1983 ce depăşeşte cu mult calitatea imaginii, a sunetului şi, mai ales, a montajului multora dintre captările, unele chiar cu pretenţii şi care tv, a spectacolelor de teatru ce par a fi fost înregistrate mai degrabă cu o cutie de pantofi decât cu o cameră profesională, e un fragment de patrimoniu. „O scrisoare pierdută” e, desigur, acut contemporană; micile găinării, marile şantaje şi deplinul parvenitism, hoţia, manipularea şi „scopul ce scuză mijloacele” devenit moto al tuturor îmbuibaţilor – „toţi pe buze-având virtute, iar în ei: monedă calpă/ chintesenţă de mizerii de la creştet până-ntalpă”, altă descriere constant contemporană semnată de alt vizionar, Eminescu pe al său nume – totul pare neschimbat peste secole. Montările, în schimb ale piesei sunt greu de adus în prezent. Fie trebuie rescris textul şi se renunţă la telegraf şi birjă; dar atunci de ce ar mai scrie prefectul o scrisoare când ar putea foarte bine să îi trimită un SMS sau un mesaj vocal? Poate doar pentur că e un romantic incurabil şi, atunci, asta trebuie să văd pe scenă. Fie textul rămâne cel original şi păstrez anul una mie opt sute optzeci şi patru şi respect limitările fixării în timp. „Din această dilemă nu puteţi ieşi”.

Tocmai această rigoare pe care Liviu Ciulei o impune în montarea sa, îndeplinirea întocmai a indicaţiilor din text, cu uşi exact acolo unde sunt scrise în didascalii şi materiale din epocă e reconfortantă. Nu eşti contrariat o secundă de ce un personaj spune că merge la telegraf după ce s-a uitat la ceasul de mână cu o frumoasă curea metalică. Şi, totuşi, ritmul e cel al vremii sale. Trimiterile la prezentul anilor 80’ sunt acolo. Subtextul spune ce vrea Ciulei să spună. Iar jocul actorilor e cea mai modernă mostră de talent şi performanţă. Calităţi pe care spectacolul şi le-a păstrat şi peste aproape patruzeci de ani. Formula demonetizată „personaje antologice” e perfect motivată şi poate fi folosită fără jenă în cazul acesta particular.

Aşa arată pentru mine sărbătoarea de 1 Decembrie – tot cu mici cu muştar, vin din damigene şi steaguri şi muzică de alămuri la final şi cu fascinaţia unui neverending story spus perfect. Patriotismul meu, însă, nu mai are prea multe de-a face cu statura unui Mihai Viteazul pe cal alb, cu o halebardă în mână, în lumină de făclii pâlpâinde, cu chip de Amza Pellea şi vocea lui Emanoil Petruţ. Patriotismul meu e imaginea finală din „De ce trag clopotele, Mitică?”, în care birja înţesată de feţe pocite, mirate, se hurducăie în fum, acordurile de ţambal ale şlagărului „De când m-a aflat mulţimea”, acompaniate de clopote de biserică, se topesc în „Requiem”ul lui Mozart şi vocea lui Lucian Pintilie spune: „Zâmbeşte, Pumfi, deschide ochii. Nu le răspunde. Închide ochii, Pumfi. Lasă-i să moară proşti”.

„House of Gucci” – comerţ cu şerpi din cristale pe papuci de plastic

It’s business! Totul a devenit afacere; jobul, familia care dă bine în poze care primesc Like, pisica pufoasă care creşte reach-ul, sexul ştim bine ce business vechi şi prosper e de când lumea, iar timpul e cea mai de preţ monedă forte care poate fi dată la schimb pe acţiuni pe o piaţă volatilă a mai-nimicurilor care ne momesc să le admirăm, poftim şi posedăm, indiferent de utilitatea lor. Suntem hamsteri conştiincioşi care aleargă cu sârg în roata de plastic a viselor; ne minţim că noi nu suntem uşor de păcălit, că suntem speciali şi ne strecurăm sb radarul vigilent al manipulărilor. Dar e inutil. Fiecare coş umplut în hyper-market, fiecare pereche de şosetuţe cu Elsa cumpărată pentur prinţesica noastră de acasă, fiecare melodie ascultată pe YouTube înseamnă încă o rotire în sectorul de cilindru al hamsterului din noi.

Iar produsele „de artă”, de cele mai multe ori, nu fac altceva decât să promoveze aceeaşi ipocrizie bănoasă. „House of Gucci” celebrează cu surle şi trâmbiţe acest zeu puternic, seducător, periculos şi cât se poate de pervers: comercialul care ne controlează şi coordonează vieţile de mici mamifere cuminţele, în cuştile noastre poleite cu sclipici. Filmul regizat de Ridley Scott care musteşte de nume mari şi legende în distribiţie, este imaginea artistică a ceea ce a devenit casa de modă Gucci: un brand scump, marcă a opulenţei, lipsit de consistenţă şi, uneori, chiar de bun gust; o mângâiere pe creştetul îmbogăţiţilor dornici să îşi afişeze avuţia prin şerpi de cristale pe papuci de plastic. Filmul e făcut pentru înţelesul şi placul lor.

Începând cu scenariul care stereotipizează personajele principale până la aplatizare şi până la montajul trunchiat, de neînţeles aproape, ce pare voit aleator şi neîngrijit şi de la coloana sonoră cheesy, previzibilă, ultra-recognoscibilă ce se doreşte a fi contrapunct şi motiv de umor ironic, dar încarcă strident şi mult prea ostentativ relanti-urile oricum suficient de melodramatice în sine, totul e construit excesiv în formă, cu minim de atenţie pentru conţinutul atât de ofertant, dealtfel. Mult aşteptata interpretare a lui Lady Gaga în rolul Patriziei Reggiani e o compoziţie căznită în care ochii rotunzi se măresc ori a implorare ori a furie, accentul italian devine mai important decât gândul replicii, iar expresivitatea constă în măiestria peruchierilor, ai costume-designerilor şi ai make-up artistului. O parada modei foarte reuşită, desigur, pentru un rol care se rezumă la câteva priviri umede şi rugătoare şi câteva furii demonstrative.

Adam Driver se rezumă şi el la două-trei expresii de marcă, proprie de această dată: derutat-gingaş, intransigent-neutru şi înfuriat-încurcat. Accentul îi dă şi lui ceva de lucru şi e atent să îl reproducă fidel, iar Maurizzio Gucci rămâne tipul plat şi şters care pe parcurs capătă doar ceva gust al puterii pe care, însă, nu îl speculează deloc actoriceşte, ci se mulţumeşte să păstreze o sobrietate artificială. Şi aceştia ne sunt eroii; vedetele poveştii. Doi actori talentaţi, care nu sunt puşi în valoare de scenariu, încadratură, regie ori montaj, dar pe care costumele stau impecabil şi coafurile pur şi simplu strălucesc.

Meritele „Casei Gucci” constau în personajele secundare. Jared Leto, sub latex şi proteze, irecognoscibil la propriu în rolul lui Paolo cel nătâng care şi-a lansat propria linie de haine concurentă şi a făcut multă vâlvă la momentul respectiv, frumosul cu ochi vii şi jucăuşi Jared Leto e sarea şi piperul acestei drame de familie obosite. Ludic şi neaşteptat, îşi construieşte o jucărie proprie de care se vede cum se bucură în fiecare clipă. Nu depăşeşte conturul acestui bufon trist care e comic în nefericirea lui. Are candoare şi e duios, e comic şi e tragic în neputinţele lui intelectuale acest Paolo-paiaţă. Jeremy Irons are o apariţie în care accentul britanic răsună atât de autentic printre bâlbâielile de „americană-italienească”. Un mic monolog despre ce înseamnă iubirea de tată, rostit cu intonaţie şi pauze, cu răbdare şi gând şi sens, clasic, „pe vechi” cum s-ar spune, ese’te suficient. El e născut nobil, are aristocraţia în sânge şi nu întâmplător locuieşte într-un castel.

Şi ar mai fi şi arta din acest film artistic, nu-i aşa? Arta poartă semnătura lui Al Pacino. Veteranul cu 81 de primăveri „prinse în buchetul vieţii” apare pe ecran şi odată cu el şi măiestria artei actorului. Accentul lui italian (pentru că pare ceva foarte important în film această pronunţie italienizată) e natural, gesturile nu sunt puse cu mâna de nimeni, ochii îi lucesc a idei în spatele vorbelor; îi înţelegi sentimentele şi motivele acestui personaj care glisează între un cap de familie iubitor şi un tiran ce conduce un imperiu cu egoism şi cruzime. E fermecător, te emoţionează când vrea el, erupe când nu te aştepţi, are o energie pe care nu o forţează, se miceşte sub ochii tăi când se recunoaşte înfrânt, are un ultim puseu de putere înainte de a ieşi din scenă ca un leu înjunghiat. Vezi toate stările prin care trece personajul său, nuanţate, jucate cu expresivitate, topite într-o formă ce derivă din interiorul atât de bine închegat în jurul unui nucleu de intenţii şi gânduri. Al Pacino se ia foarte în serios în acest film comercial şi transparent în ceea ce îşi propune. E un profesionist care îşi cinsteşte rangul şi o dovedeşte cu fiecare scenă.

„House of Gucci” e un film performant; în departamentul de marketing. O promovare impecabilă care şi-a meritat milioanele, probabil, investite. Produsul artistic, însă, împachetat frumos sub promisiunea poveştii reale din spatele imperiului Gucci e o minciună – de la calitatea în sine şi până la veridicitatea faptelor. E o poveste inspirată din evenimentele care au culminat cu asasinarea lui Maurizio cel furat e beţia puterii de către o fostă soţie geloasă, pe bună dreptate, căreia i s-a răpit tocmai puterea pe care o râvnea. Iară un rezumat ideal pentru o telenovelă de succes difuzată la ora 17:00, nu pentru un film de lung metraj cu pretenţii de Oscar.

P.S. Pseudo-spoiler alert! Dacă motivul curiozităţii de a vedea „House of Gucci” este prezenţa în film a co-naţionalei Mădălina Ghenea, nu daţi banii pe bilet. Căutaţi o poză cu ea pe platourile de filmare şi e suficient. Rolul său se rezumă la un plan general îndepărtat în care iese dintr-un magazin, înconjurată de fotoreporteri, face cu mâna şi intră într-o maşină în timp ce Al Pacino îi ţine portiera deschisă. Şi asta e tot – 20 de secunde de glorie.

Un critic de teatru român la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională din Varşovia

prof. Artur Grabowski. Photocredit: Maciej Czerski

Călătoriile pot fi drumuri iniţiatice. A parcurge un drum cu un anumit scop implică o intenţie, un orizont de aşteptare, emoţie şi un deznodământ care adună laolaltă impresii, gânduri şi amintiri. Aşadar, o călătorie seamănă foarte mult cu un spectacol de teatru. Iar actorul şi personajul pricipal eşti tu, cel care te miri, te impresionezi sau, dimpotrivă, eşti dezamăgit în dorinţele care nu îşi găsesc corespondentul în realitate. Şi, poate mai frumos şi mai de preţ decât orice alte calităţi, e prilejul întâlnirii – cu oameni noi, cu locuri noi, culturi diferite, obiceiuri, curiozităţi pentru tine ce pentru alţii sunt mod de viaţă, o sumă de mici sau mari detalii şi diferenţe ce îţi stimulează deschiderea către un Celălalt ce îţi devine Aproape.

M-am numărat printre cei patruzeci de participanţi la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională a Institutului de Teatru Polonez din Varşovia intitulată „Wojtyła-Grotowski &. Orizontul religios în dramaturgia şi teatrul modernă în Polonia şi în lume”. Cele trei zile pline de prelegeri academice au însemnat experienţa interacţiunii cu o comuntate eterogenă reunită în jurul schimbului de idei concentrate în jurul a două peronalităţi universale: Karol Wojtyła şi Jerzy Grotowski. Înainte de a fi Papa Ioan Paul al II, preocupările tînărului teolog Karol Wojtyła s-au îndreptat spre sfera filosofiei non-canonice, a studiat cu interes fenomenologia lui Husserl şi a jucat teatru şi a scris el însuşi piese în zona dramei rapsodice. Aşadar, personalitatea sa de factură umanistă, solară, pare a se opune ermeticului Grotowski, cel care e de multe ori perceput într-un mod lipsit de nuanţe şi obtuz ca fiind reprezentantul unui teatru cu precădere anti-religios.

Ascultând prezentările amănunţite, documentate şi extrem de riguroase ale profesorilor din Polonia, Italia, Spania, Statele Unite ale Americii, Malta, Marea Britanie, Islanda, Cipru, Canada şi România ţesătura fină de interpretări, interdisciplinaritate şi sensuri s-a îndesit. Asemănările au început să iasă la iveală, punctele comune s-au dovedit a fi noduri din sfera intelectuală ce aduc împreună mai mult decât dezbină divegenţele, iar îndrăzneala profesorului Artur Grabowski – iniţiatorul i curatorul acestui eveniment – s-a dovedit a fi nu doar de bun augur, ci un adevărat fervent pentru un subiect academic valid.

prof. Marco de Marinis. Photocredit: Maciej Czerski

Lucrarea pe care am propus-o a gravitat flexibil între sfera universitară şi cea aplicată – o identificare a influenţei moştenirii lui Grotowski în teatrul românesc de azi, privită din perspectiva a trei numitori comuni conţinuţi de „teatrul ca vehicul”. Sub titlul „Experiment, intimitate, emoţie: O religie a Teatrului de Artă” am ales ca studiu de caz pectacolele semnate de Andrei şi Andreea Grosu şi Andrei Şerban la Unteatru, în spiritul elementelor comune atât cu „Teatrul sărac”, dar şi cu acea convenţie specială generată de spaţiu ca element definitoriu al unei arte poetice regizorale.

Şi pentru că din nicio călătorie nu te poţi întoarce cu traista goală, în Polonia am umplut geacul doldora de frânturi de gânduri, întrebări deschise, mirări intelectuale şi descoperiri personale – food for thought cât pentru un festin. Şi pentru că cele peste douăzeci de ore ale conferinţei ar fi greu de rezumat în câteva paragrafe, un stream of counsciousness selectiv al notiţelor mele poate reda o parte din mişcarea browniană de idei.

Ritmul e cuvântul în legătură cu gestul. Cuvântul e conţinut numuritor. „A da naştere înseamnă mai mult decât a crea” – Papa Ioan Paul al II-lea. Poţi exprima artistic doar ceea ce eşti ca om. Întâlnirea înseamnă mai mult decât a lua la cunoştinţă, e o stare. Meditaţia criptică devine meditaţia aprinderii la Grotowski, iar prin ea poţi ajunge la adevărul interior profund ce relevă expresia personalităţii. Se pune întrebarea eticii utilizării experienţei personale ca sursă pentru dramaturgie. Defragmentarea interdependenţelor din drama clasică are un substrat fenomenologic. Importanţa martorului, a receptorului, prezenţa lui dă consistenţă şi credibilitate actului artistic. Ritualul teatral înglobează spectatorii, îi transportă, iar informaţia ucide ritualul. În teatru nu e important factorul biologic din om, cu umanul. Actorul deţine calităţi precum: umanitate, talent, sensibilitate, sinceritate, instinct ascuţit. Cogniţia autentică este manifestarea artei actorului şi o continuă acumulare a condiţiei de a fi actor.

prof. Yanna Popova, Iwona Rusek, prof. Józefa Zając-Jamróz. Photocredit: Maciej Czerski

Doar cei care ştiu cine sunt ei înşişi pot juca teatru. Cuvintele acţionează prin expresivitatea dată de actor. A vorbi cu cineva e un act hermeneutic. Pronunţia, rostirea conştientiată, e cu mult mai puternică decât simpla vorbire; e nevoie de o precizie în articularea cuvintelor. Teatrul lui Grotowski e o filosofie a vieţii ce ţine de fenomenologie. Ritualul propus de el e o trecere ce presupune trei stadii: separarea, transmiterea (pragul), agregarea. Teatrul e o liminalitate publică, socială. Liminalitatea tradusă în termeni teatrali, pentru spectator, înseamnă însuşi actul receptării. În teatru trebuie căutat esenţialul nu doar necesarul. Gnoza omului răspunde la întrebarea „Cine sunt?”. Omul viu, preocupat de sinele interior, total, spiritual cel care a găsit calea spre aflarea motivelor sale profunde înglobează trăsăturile umanului superior. Teatrul ca gnoză e o experienţă nemijlocită, nu e un scop, ci o modalitate de a ajunge la acea umanitate. Textul e finit, e un monument mortuar al ideii, iar actul teatral e o „profanare”, o desacralizare ce scoate viul la lumină pentru a-l arăta şi a-l releva. „Nu autorul scrie un text, ci inspirarea sub Duhul Sfânt” Grotowski. Ritmul dă măiestria actului artistic. Valul melodic dă sensul intenţiilor. Spaţiul devine semn al reflecţiei Celuilalt.

E reconfortant şi onorant să faci parte dintr-o comunitate academică de un înalt nivel profesional. În Polonia, în mijlocul unui parc, la Institutul Polonez de Teatru, sala şi foyerul s-au transformat dintr-un loc de întâlnire într-un spaţiu vibrant în care ideile au traversat culturi şi tradiţii şi preconcepţii şi limbă şi au devenit motiv de celebrare a unei călătorii, mai lungi sau mai scurte, în numele cunoaşterii şi al teatrului.

„Ale mele”: fricile şi însingurarea

Singurătatea şi însingurarea. Cauză şi efect, fapt şi sentiment. A fi singur nu e doar o stare. Nu e nici un dat fatalist, nici o alegere. Poţi fi foarte singur în mijlocul unei mulţimi. Poţi să îţi doreşti singurătatea care te apără de zgomot. SIngurătatea are nuanţe. Însingurarea, însă, e un frig ce macină oasele până la măduvă. E cu mult mai tristă, mai profundă şi mai definitivă. E un ucigaş răbdător ce nu se grăbeşte să frângă destine şi să sugrume vise. Cu cinism şi fără milă, însingurarea ţi se cuibăreşte fără să o bagi de seamă în suflet şi minte şi te capitonează de ceilalţi. O singurătate în doi poate avea farmec şi poezie. O însingurare în pereche, însă, e la fel de frisonantă precum o condamnare pe viaţă.

Spectacolul „Ale mele” de Mădălina Stoica, în regia lui Raul Coldea, de la Reactor de creaţie şi experiment, Cluj-Napoca, e o metaforă a unui spaţiu recluziv în care spiritul uman e pus în menghina însingurării. Un frate şi o soră îşi sunt unul altuia umărul pe care plâng cu demnitate şi prea multă maturitate suferinţa unei mame muribunde, până când ajung să tentee şi să înveţe iubirea unul pentur celălalt, unul de la celălalt. Şi un cuplu matur se izbeşte de conformismul unei vieţi lipsite de sens, de o desensibilizare în care singurul fel de a te mai simţi alive este sexul odronat de ea unul el obosit. Identităţile acestor personaje se schimbă derutant, chiar dacă cei doi actori – Doru Taloș şi Raluca Mara – le decupează clar prin gesturi, atitudine şi relaţie. Devine un joc de ghicitori să poţi identifica legătura dintre cei doi copii şi cei doi oameni în toată firea. Sunt, oare cei mari părinţii celor mici înainte ca ei să existe, sunt, oare, ei odată crescuţi sau nu există, oare, nicio legătură între fragmentele care se înnoadă sub ochii noştri.

În camera privită ca arhetip al claustrării, refugiului, intimităţii, coerciţiei, bărbatul/băiatul şi femeia/fetiţa nu sunt, de fapt, singuri. Alegerea introducerii celor trei siluete negre coregrafiate de Sergiu Diţă care se transformă, alături de Cătălin Filip şi Tavi Voina în alter-ego-urile întreite ale fricilor şi angoaselor celor doi protagonişti, adaugă încă un strat artistic şi metaforic acestui construct în centrul căruia se află atmosfera. Pauzele motivat elongate, frânturile de dialog, vorbele care ascund sentimente de care le e frică, intervenţiile acestor trupuri care povestesc prin mişcare ce stă ghemuit în sufletele prea temătoare de viaţă şi sentimente, eclerjul în clar-obscur, toate elementele spectaculare concură către acest punct fix, consistent, pe care se sprijină întreg angrenajul scenic: atmosfera.

Acţiunile sunt o combinaţie funcţională de necesitate şi curiozităţi. Apariţia celor trei conlocuitori metaforici ai spaţiului umple golul dintre cuvintele rămase nerostite. Iar scenele de tandreţe în care încercările de iubire în necunoştinţă de cauză capătă multă emoţie şi sunt căptuşite de neputinţa constantă a oricărei speranţe. E apăsător şi deloc comod de urmărit acest spectacol în care miza e tocmai sondarea însingurărilor noastre. Un spaţiu închis îi ţine prozonieri de bună voie pe cei doi animus şi anima. Pot pleca oricând, dar niciodată motivele pentru a o face nu sunt la fel de bune ca cele care îi ţin pe loc. Îşi sunt unul altulia refugiu şi însingurare şi trăiesc bolnav şi bolnăvicios într-o relaţie greu de definit.

Performanţa actoricească îi aparţine Ralucăi Mara. Tensiunea constantă în care îşi conduce lucid personajele, vria unei tulburări pe care o construieşte tehnic foarte precis combinată cu sensibilitatea şi fragilitatea în faţa sentimentelor pe care ea e cea care le naşte doar pentru a le omorî – mijloacele bine stăpânite şi acel fior foarte autentic o fac să devină centrul de interes al spectacolului. Neutralitatea lui Doru Taloș o pune, încă, şi mai bine în valoare. Îi e contrapunct şi simpitatea pe care alege să o folosească în ton şi liniaritatea sa, par a fi o convenţie voită. Un joc aproape zgârcit în mijloace şi reacţii, alb cu doar câteva accente, tensionează şi mai mult atmosfera grea care se aşează cu greutate peste scenă şi sală.

„Ale mele” este un spectacol ce ridică semne de întrebare cărora mintea să le găsească răspunsuri, însă o face adresându-se emoţionalului fiecăruia dintre spectatori. Memoria afectivă a zilelor mai puţin fericite din copilărie e zgândărită fără brutalitate şi zonele sensibile ale amintirilor noastre sunt dezvelite cu pricepere pentru a începe să doară măcar puţin. Este o experienţă ce îşi asumă riscul de a funcţiona personalizat, mizând pe un fond traumatic comun, pe fricile generalizate şi pe însingurarea pe care cu toţii o păstrăm într-un colţ întunecat al firii.

REACTOR de creaţie şi experiment, Cluj-Napoca

Ale mele

de: Mădălina Stoica

regia: Raul Coldea

scenografia: Alexandra Budianu

coregrafia: Sergiu Diță

asistență regie: Dominik Mario Iabloncic, Robert Kocsis

cu: Cătălin Filip, Raluca Mara, Alina Mișoc/ Sergiu Diţă, Doru Taloș, Tavi Voina

Durata: 100 min

FNT 31 – Punct, punct şi virgulă, puncte de suspensie

Când ajungi la un final, unul firesc aşa cum tot păţim în viaţă, există un moment suspendat de oboseală, linişte, părere de rău, bilanţ şi împlinire. Îţi reglezi respiraţia, ştii ce a fost bine şi ce nu a prea ieşit, ai sentimentul ciudat de confort şi alarmă dat de un lucru făcut asupra căruia nu mai poţi face modificări şi eşti deja cu gândul la secunda următoare. Nu ai prea mult timp pentru reflecţii. Înveţi din mers, te bucuri în goană şi, dacă păţeşti un necaz, tot în ritm susţinut îţi porţi şi tristeţea. FNT 31 deja a fost. E o amintire.

Ultimele patru zile din această ediţie online a Festivalului Naţional de Teatru au combinat, la fel de eclectic precum întregul program, vizionări ale unor spectacole ce alcătuiesc un puzzle ce redă, destul de fidel, imaginea unei vieţi teatrale transformate într-un melting pott de încercări, izbutiri, speranţe, dorinţe şi neputinţe. Realitatea atât de precară, nesiguranţele de tot felul în care gravităm mai conştienţi, mai speriaţi, ori mai resemnaţi îşi pune marca înfierată cu arsură de frică şi asupra felului în care facem teatru ori receptăm actul de cultură. Temele spectacolelor sunt mai sumbre, comediile devin groteşti, dramele sunt violente, iar morbul unui deznodământ trist pe care nu vrem să îl numim planează discret, dar constant asupra experienţelor noastre.

Printre spectacolele cu viziune personală transpusă scenic cu sens se numără „Cântăreaţa cheală”, în regia lui Alex Bogdan, de la Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava. Căutând firescul din existenţa bizarelor personaje ionesciene, inteţia de a motiva relaţiile in absurdis îşi găseşte o formulă scenică viabilă, consistentă, nelipsită de umor şi o atmosferă întunecată, însă bine articulată de acţiuni şi interacţiuni bine definite.

Intenţii bune par a fi stat şi în construcţia scenariului spectacolului de teatru labirint „Dekaroom” în regia lui Andrei Dinu şi Raul Hotcaş, de la Teatrul Municipal Baia Mare. Datorită ori din cauza vizionării unei înregistrări video experienţa acestui tip foarte personal de spectacol este cu mult diminuantă în intensitate şi sens. Întregul concept se bazează pe o interacţiune constantă, unu la unu cu spectatorul, pe o impresionare senzorială, emoţională şi intelectuală simultană ce nu poate avea loc în faţa unui ecran. Scenariul însuşi este adaptat condiţiilor actuale în care constrângeri de tot felul reduc acest periplu intim la observarea mai puţin implicată a unei poveşti rostite destul de monoton, cu obidă şi acuze, invective şi personaje care stârnesc mai degrabă disconfort decât emoţia unei experienţe reuşite.

Propunerea de modernizare pe care Ştefan Iordănescu a încercat-o la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad are soarta pe care mai toate tentativele de contemporaneiare a lui Caragiale o împărtăşesc. Un amestec pestriţ şi strident de personaje care vorbesc ca dintr-un secol de demult şi arată şi se poartă ca pe străzile de azi. Amalgamul de stiluri de joc, de semne cacofonice, de trimiteri culturale ce se vor a fi ironice, fumul, priecţiile şi muzica, scenografia parcă voit aleasă din sfera esteticii urâtului, însă minimalistă, parcă, nemotivat, costumele de toate felurile, toate drumurile deschise şi abandonate arbitrar rămân neîmpliniri. Actorii rămân la stadiul de ilustrare a unor caractere vagi, rostec vorbele cât pot de convingător, însă în afară de a duce acţiunea mai departe, la bun sâfrşit, nu reuşesc să suplinească neajunsurile unui concept generalist şi vag.

Spectacolul cu cea mai înaltă ţinută, atât prin calitate scenică, dar şi prin calitatea filmării, pare să fi fost „Oraşul cu fete sărace” ale cărui scenariu şi regie poartă semnătura lui Radu Afrim. Dramatizarea după nuvelele lui Radu Tudoran devine un spectacol-metaforă, un spectacol în care atmosfera joacă rolul principal. Simţi frigul prin puterea convenţiei, te emoţionează un cântec fragil, râzi în hohote, poate, de unul singur, la tine în sufragerie, la enumerarea câtorva „delicatese” din peşte, te impresionează o imagine ce îţi va locui, poate, visele câteva nopţi. Ai sentimentul paradoxal de plăcere estetică şipărere de rău de a nu fi în sală pentru a respira acelaşi ger cu femeile ce îşi sacrifică singura avuţie, trupurile şi sufletele sfârtecate de sărăcie şi foame, pentru un răgaz de linişte comună la gura unei sobe a cărei căldură le ţine loc de fericire.

Secţiunea „In memoriam Ion Caramitru”, oricât de ireală pare alăturarea acestor cuvinte, a reuşit să adune spectacole, interviuri, imagini şi ipostaze care să contureze mai mult decât o schiţă de portret artistic. Ultimele roluri, chiar dacă e încă greu a ne vine a crede că sunt înr-adevăr ultimele, împreună cu personajele cu chip tânăr şi aceeaşi carismă de care ne este dor, laolaltă cu gândurile şi energia din întâlniri şi dialoguri au încărcat de o emoţie, un respect, o tăcere ori un zâmbet trist întru aducere aminte un program devenit astfel mai consistent şi mai valoros.

În ultima zi din FNT 31, spectacolul invitat „Wałęsa la Kolonos” în regia lui Bartosz Szydłowski este o mostră de adaptare a tragediei antice a lui Oedip într-o cheie profund motivată, într-un context deloc arbitrar, cu o formulă scenică în care semnul şi convenţia nu sunt date la o parte în favoarea unui mesaj ostentativ. Simbioza dintre adresarea intelectuală, raţională şi trimiterea la o istorie naţională recentă şi mijloacele scenice folosite cu forţă de expresie şi măsura necesităţii funcţionează cu emoţie viscerală. Un Oedip modern, al cărui destin tragic e perpetuat peste timp şi spaţiu într-o Polonie ce poate fi căminul oricăruia dintre noi.

FNT 31 a fost. Aşa o spunem astăzi, aşa o vom spune şi peste câteva zile şi peste câţiva ani. Trecutul are nuanţe, însă forma lui rămâne fixă. Amintirile se nuanţează, însă. Memoria personalizează experienţele şi le pune în noi perspective odată cu aşezarea în straturi a noilor experienţe ce vin şi trec. Acest black mirror în care s-a transformat teatrul ne arată realitatea spartă în bucăţi cu margini tioase de însingurare şi frici. Cu răbdare şi pricepere, câteva zile petrecute împreună în spiritul teatrului pot acoperi cu o peliculă de solidaritate şi înţelegere crăpăturile pentru a putea vedea mai bine, cu toţii, imaginea acestui timp pe care îl numim prezent când deja ne va fi devenit trecut.

FNT 31 – la jumătatea plină/goală a paharului

Jumătatea drumului este locul din care întrevezi linia de finish, deja, şi, totodată, începi să ai nostalgia începutului. Emoţiile primilor paşi s-au rarefiat, ştii ce ai de făcut, păstrezi energie pentru un sprint de copertă şi te gândeşti la momentul sărbătorii. E însă riscant să te relaxezi şi să te vezi deja învingător. Începutul şi finalul sunt impresiile care contează.

FNT 31 este abia trecut de mijlocul celor nouă zile. Spectacolele şi evenimentele îşi aşteaptă cuminţi rândul să intre în scenă, iar ecourile par a răsuna moderat şi cu decenţa impusă de momentul mai puţin festiv decât ni l-am fi dorit, datorat contextului global. Urmărim online înregistrări ale unor specacole cu data premierei destul de recentă, care au avut, în funcţie de noroc, şansa de a fi reprezentate de câteva ori în faţa publicului. Speranţa că mai e puţin, această dorinţă comună pe care o reiterăm de aproape doi ani, ne aduce în jurul gândului că nu peste mult timp vom putea viziona din sala de spectacol aceleaşi titluri pe care acum doar le trecem în revistă în forma lor 2D.

Ca la orice linie de start a unui eveniment major, şi la ediţia din acest an din mixul calităţilor spectacolelor din program se poate decupa o constantă moderată. Puţine entuziasme, multe posibilităţi şi câteva mirări crispante. Nu e nimic ieşit din comun, media aritmetică rămâne într-o zonă de confort, iar gusturile asumate funcţionează pe calea de consecinţă a intenţiilor declarate. E complicat de alcătuit un best of atunci când superlativele nu prea au cum să răsară din restricţii, frustrări şi frici. Nu ne aflăm într-o situaţie convenţională, suntem departe de una ideală şi în aceste condiţionări continuăm să existăm – „a fi” e performanţa însăşi.

Dintre spectacolele must see „Antigona” în regia lui Frederike Heller, la Schaubühne, şi-a confirmat statutul; o propunere contemporană, deloc ireverenţioasă, pornind de la o premisă creativă şi interesul bine ponderat pentru impact social şi componente artistice. Gradarea lină a ritmului întregului construct scenic denotă răbdarea de a explica publicului de secol 21 pe înţeles problematica unei familii despre care s-a scris acest „best seller” al Greciei antice, care pe bună dreptate pare a avea nevoie urgentă de suportul unor şedinţe de psihoterapie. Eşti momit în acest univers familiar şi intri cu paşi mici în poveste şi în convenţie. Aproape păcălit cu bună ştiinţă, interesul îţi e stimulat inteligent până când rolurile se schimbă la vedere cu forţă şi impact într-un concert în toată regula, ce ciocneşte energii şi personaje cu trăiri extreme.

La cealaltă margine a spectrului se află tot o tentativă de a traduce în termeni contemporani un text antic – „Bacantele” după Euripide, o rescriere de Maria Manolescu, în regia lui Dragoş Alexandru Muşoiu, la Teatrul de Nord Satu Mare – Trupa „Mihai Raicu”. Dorinţa de a moderniza cu orice preţ un scenariu care pare să aibă prea puţine în comun cu intenţiile conotative are ca rezultat un scenariu cel puţin bizar, speculativ, în care jandarmii veniţi cu duba se adresează zeilor cu „boss” şi progresiştii şi problemele minorităţilor şi busculadele de la proteste recente sunt amestecate cu un Dyonisos multiplicat şi un Pentheu cu apucături de politician corupt. Momentele coregrafiate în spirit ritualic, în care măştile populare româneşti şi cele sanitare se amestecă grotesc, efectele voit şocante precum cel în care testiculele lui Thiresias sunt extrase şi arătate cu ostentaţie, întreg spiritul eclectic, însă lipsit de măsură şi, de cele mai multe ori şi de sens, pare o joacă în care nu sunt luate prea în serios niciuna dintre problemele citate; e doar o curiozitate a unor copii poznaşi care vor să vadă cât de multe boroboaţe pot face până când îşi soct din sărite părinţii.

„Steaua fără nume”, photocredit: Adi Bulboacă

Cele mai multe dintre spectacole se menţin în zona necesarului, fără a înclina balanţa semnificativ. E drept e mai greu să te concentrezi la un monolog static precum „Après ski” – one-man show-ul ambiţios propus de Niko Becker la Teatrul German de Stat Timişoara – din faţa ecranului. Performanţa sa e datorată mai ales curajului de a-şi lua soarta artistică în serios şi de a încerca o demnostraţie de unul singur. Cu un text destul de dificil şi cu obligoul clar de a nu avea prea multe opţiuni de mişcare scenică, a reuşit să îşi jaloneze cele 50 de minute ale spectacolului prin gând şi expresivitate, cu o încredere în sine ce îi ţine loc şi de parteneri şi de regizor. O plăcere estetică de bun augur e adusă de „Steaua fără nume” montat de Cristian Ban la Teatrul „Maria Filotti” Brăila. Cu o ramă fresh în care Blanca Doba şi Ciprian Chiricheş ne sunt gazde din ipostaza Elevei Zamfirescu şi a unui Ichim transformaţi în cuplu comic şi un decor-metaforă pe care Cristina Milea îl imaginează ca pe un ceas-lună plină ce se transformă apoi într-un mecanism-spectacol în sine, priveşti cu plăcere povestea pe care cel mai probabil o cunoşti deja şi eşti dispus să îngădui stângăciile unei distribuţii care nu funcţionează în cei mai optimi parametri.

Borna de la jumătatea drumului a fost depăşită, maratonul continuă. Unele spectacole îşi trag sufletul în gloria de a fi bucurat spectatorii de dincolo de ecrane, iar altele se întorc şchiopătând oprite cu un buton de stop după mai multe sau mai puţine minute Unu dintre dezavantajele sau avantajele, de ce nu, ale acestui format digital e tocmai libertatea de a vedea oricând şi oricum spectacolele. Butoanele de pauză şi stop atât de lanîndemână sunt tentante; tocmai din acest motiv calitatea propunerilor trebuie să te convingă să nu le apeşi.

FNT 31 – trei spectacole, două zile şi o primă impresie

„Inima şi alte preparate din carne”, photocredit: Radu Afrim

Şi a mai trecut un an cu speranţe şi frici. Şi am mai încercat să ne convingem că realitatea instalată e trecătoare; şi nu e aşa. Prezentul e cum e. Şi este ceea ce e. Am vrea să revenim unde eram acum aproape doi ani. Am vrea să treacă printr-o pocnitură de degete ale unui Prospero dibaci toată mâzga de boală şi neputinţe. Dar Prospero e doar un personaj neputincios. Şi nici vis, nici de iarnă, nici de vară nu e ce tot păţim. Aşadar, capacităţile personale şi colective de adaptare, pentru care specia noastră, sapiens-sapiens…sapiens, e atât de renumită ar trebui să îşi arate meritele la modul cel mai propriu – pentru a ne aduce tuturor aminte că fericirea nu e decât optică şi opţiune personală; aşa cum ar putea rezuma elegant un cinic.

Teatrul pare a fi din nou în avanpostul lumii şi încearcă, mai cu succes, mai cu eşecuri, să se schimbe suficient încât să rămână relevant, dar păstrând, totuşi, ceea ce îl păstrează teatru şi nu altceva. Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 31, cu subtitlul, destul de criptic, dar edificator RE/CREAŢIA, încearcă să ne păstreze laolaltă în jurul unui concept. Rămânem împreună la greu, adunaţi în faţa ecranelor personale, singuri în propria carapace de siguranţă, însă. Sărbătoarea nu poate să mai facă minuni online. Nici bucurie nu prea mai e. Şi atunci rămâne curiozitatea. Curiozităţile, mai bine spus – pentru că fiecare se miră din alte motive: noutatea, originialitatea, inovaţia, o uitare reactivată, opţiuni eclectice, aşteptări depăşite, aşteptări dezamăgite – să tot ai motive să îţi scormoneşti plăcerea de a fi curios, contratiat, de ce nu, uimit sau, poate, cucerit de neaşteptatele întâlniri greu de anticipat.

„Dansul Delhi”, photocredit: D. Matvejev©

Opţiunile personale, niciodată unanim satisfăcătoare, m-au îndreptat în primele două zile către ceva vechi, cev nou şi ceva blue. Am revăzut imaginea unui spectacol a cărei spectatoare am fost la premieră: „Inima şi alte preparate din carne”, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Ce scriam în numărul din octombrie al Revistei Amfiteatru, în urmă cu exact un an, a rămas valabil în memoria afectivă a receptării de atunci: „(… )un spectacol precum o poveste de iubire: cu entuziasme candide, cu jocuri scornite de inteligenţa unor copii poznaşi, cu umor cinic, cu autoironie dulce-amară, cu trădări, cu tăceri care îşi strigă neputinţa, cu crize, cu depresii, cu angoase, cu amintiri păstrate în imagini perfecte, cu accidente grave care mutilează suflete involuntar şi o fericire blândă care oblojeşte preparatele din carne. Estetica legant-percutantă a vorbelor bine drămuite în vers de către Dan Coman se întâlneşte pe scenă cu fantezia ludică a lui Radu Afrim, iar date-ul lor se concretizează într-o coabitare foarte bine ponderată. Lirismul dur şi abrupt, metaforele despre fluturele-labrador şi inimi şi cafea şi zăpadă şi desene de copil şi ritmul dat de cuvintele care se ciocnesc contondent în vers îşi găsesc jumătatea întregitoare în umorul foarte terre-à-terre şi imaginile plastice, vibrante, frumos de simple şi contrapunctele cinic-haioase.” Distanţarea impusă de ipostaza 2D a estompat mult din atmosfera ritmurilor vii din sala de spectacol. Montajul îţi obligă privirea să observe ceva şi doar ceva anume, panoramarea scenei e imposibilă, iar poemul scenic, în ansamblul său, rămâne promisiunea unei posibile întâlniri într-o realitate mai blândă.

Urmărind spectacolul „Dansul Delhi”, în regia lui Oskaras Koršunovas, de la OKT / Vilnius City Theatre, acelaşi sentiment de neputinţă şi frustrare în faţa unghiului de filmare a insistat să bruieze concentrarea dedicată receptării. Actori care construiau un ghem de relaţii deloc laîndemână, un text, tot poetic, dar foarte concret adus în scenă, situaţii de viaţă perindate ca în secvenţe ale unui dans al iubirii-moarte, priviri, tăceri, alternanţe de ritm, un reglaj fin al acestui joc minuţios construit şi, totuşi, remarcile rămâneau undeva de cealaltă parte a ecranului. O listă de calităţi detectate aproape mecanic, dar nicio şansă de comunicare cu respiraţia spectacolului. O experienţă neutră, jalonată de părerea de rău a imposibilei întâlniri.

Vizionarea online funcţionează în cote ceva mai optime atunci când vine vorba de spectacole văzute de demult sau nevăzute şi dorite. Cu cât acest timp pe care îl tot evocăm şi învocăm, de care ne legăm speranţe şi indignări, are răgazul de a-şi deschide cartea şi a-şi drege bagheta, devine Prospero şi ne atenuează relaţionarea cu ecranele atât de lipsite de imaginaţie. „Dineu cu proşti”, în regia lui Ion Caramitru, la TNB a fost o comedie cu succes la public de mai bine de zece ani. Săli pline, turnee, bilete scumpe. Fără a fi un spectacol de referinţă, bornă istorică ori prilej de roluri antologice, comedia franţuzească scrisă după reţeta ce nu dă greş, interpretată în cheie personală, are, chiar şi pe ecran, un farmec molipsitor. Râzi de unul singur în casă şi te bucuri sincer de ticurile profesionale ale lui Horaţiu Mălăele, pentru că funcţionează în contextul acestui text simplu, cu situaţii hilare. Bagajul emoţional contribuie şi el la o seară în care pur şi simplu te simţi bine, pe canapeaua ta, cu ecranul tău drept scenă.

FNT must go on şi o va face. La această ediţie preţ de încă o săptămână şi, aşa mai departe, an de an – online sau live sau hibrid, acest cuvânt cu sonoritate destul de înspăimântătoare, dar foarte utilizat recent, această formă-simbol de a ne pune una lângă alta sentimentele, temerile, supărările şi fericirile personale, rămâne punctul de regrupare al unei bresle ce învaţă din mers respectul, consensul, diplomaţia întru puterea de a îndura.