d'E-pîn-geac

D’E-pîn-geac în listă

Nici nu bănuiam, măcar, că ar putea să îmi placă listele. Dar tot înşir una sub alta diverse cuvinte care au câte ceva în comun, de la o vreme. De-ale gurii, drumuri, locuri, titluri, fel şi fel. Iar la final de an, parcă şi mai şi balanţa din mine trage a echilibru şi concluzii. Aşadar, o listă cu articole din geac parcă nu putea lipsi din lista cu liste. Nici cele mai cititie neapărat, nici cele mai bune (căci nu ştiu a le contoriza calitatea), nici cele mai „de bine”, nici cele mai „de rău”. Cele mai dragi, poate.

Tangoul destinului murind într-un pat frânt: „Maria de Buenos Aires”

„Poezia acestui spectacol, frumuseţea metaforelor rostite ca o rupere de nori ce nu răcoreşte, ci înfierbântă atmosfera, e pusă în valoare de jocul actorilor care au înţeles că nu e loc pentru jumătăţi de măsură în această încleştare de cuvinte şi sens. Ca un amănunt, pe care apropierea tangibilă de personajele care trăiesc, iubesc şi mor la câţiva centrimetri de tine îl face relevant, e expresivitatea mâinilor care descriu foarte concret relaţii, caracteristici şi calităţi: mâna mică, delicată, cu piele fragilă, degete ce tremură în căutarea sprijinului şi izbăvirii în iubire a Mariei – Ana Bianca Popescu – palmele cu degete longiline, puternice, gata să ocrotească, dar şi să ameninţe ale unor bărbaţi ce îşi intersectează destinul întru pasiune şi moarte – Lucian Ionescu – şi articulaţiile osoase ale mâinilor trecute prin vreme, ce au pipăit tristeţea şi vina ale unui Spirit rătăcitor – Gheorghe Visu.”

„Julieta fără Romeo” şi mama fără Julieta

„Performanţa de a transmite substratul uneori dureros, uneori acid, alteori dezarmant de trist, din spatele cuvintelor convenţionale se datorează unui joc actoricesc foarte conţinut. Gândul de pe dedesubtul dialogurilor e spectacolul nevăzut care ni se adresează ca un prieten bun ce ne ţine de guler în timp ce ne ceartă pentru a ne trezi din amorţirea unei tristeţi îndelungate. Nu există personaje negative în povestea iubirii ratate dintre mamă şi fiică. Doar greşeli mai mici sau mai mari care se adună într-un ghem încâlcit şi dor din ce în ce mai mult. Şi multă vină şi multe regrete şi, peste toate, frica de a rămâne singură a unei femei la a doua tinereţe şi frica de a deveni o femeie singură odată ajunsă la a doua tinereţe a fiicei sale. Mama se agaţă cu ultimele speranţe de tinereţea fiicei, iar fiica vrea să fugă speriată, cu inconştienţa dată de curajul vârstei într-un cât mai departe iluzoriu. Dar nu se urăsc, în ciuda reproşurilor. În spatele certurilor e o neputinţă cu strigăt mut care deplânge ratarea unei iubiri refuzate.”

„Noapte bună, mamă!”, căci de mine mi-e somn

„Noapte bună, mamă!” e un spectacol care pune oglinda în faţa celor care se alintă cu nefericiri de o zi. Poate avea efectul cathartic pe care îl credem pierdut – acea putere de a vindeca prin milă şi teamă gânduri şi emoţii. Dar cum evul contemporan ne-a învăţat câte ceva despre neologisme, probabil că astăzi efectul unei astfel de întâlniri artistice deloc comode, dar autentice întru totul, este acela al unui chatarsis prin empatie şi asumare.”

O seară. O breaslă. Gala UNITER 2021

„O lumină de seară cu aer încins de multele grade ale verii se topeşte în noaptea care nu se grăbeşte să cadă peste ţinutele de gală. Pe treptele Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti foşnesc rochii din materiale delicate şi gâturile domnilor stau drepte în strânsorile caravatelor şi papioanelor. Arată frumos acest alai. Se zâmbeşte mai cu drag, chiar şi pe sub măşti, în foaier. În sală exclamaţii entuziaste însoţesc reîntâlniri încântate. Gala UNITER din vara lui 2021 pare a ne arăta mai dornici de un drag reciproc de care avem nevoie dincolo de orgolii şi tristeţi.”

„Regele moare” 8 octombrie 2021 – Ascultarea, Tăcerea şi Aplauzele

„Sentimentul de a face parte din ceva important, de a fi prezent, de a primi o emoţie copleşitoare dinspre scenă, de a oferi, la rândul tău, odată cu bătăile accelerate al inimii, tăcând, reflectând la ceea ce auzi, propria ta emoţie, a densificat aerul. Calitatea ascultării într-o sală de spectacol variază în infinite nuanţe. Actorii ştiu cel mai bine să povestească despre ce au primit într-o seară anume din partea publicului. Şi publicul poate fi mai mult sau mai puţin talentat. „Regele moare” de vineri, 8 octombrie, a potenţat talentul publicului său. Spectacolul a oferit atât de mult, încât publicul, prin conştientizarea acelui Aici şi Acum, prin prezenţă autentică, a avut, la rândul său, o calitate premium.”

„câine cu om. câine fără om” – om cu suflet. om fără minciuni

„câine cu om. câine fără om” e un spectacol ce îţi amplifică toate sentimentele din cotloane, pe care prea rar le scoţi la lumină. După această întâlnire cu un personaj principal canin multiplicat în multe oglindiri ale umanităţii sale, te simţi mai puţin om, tu, cu toate meritele, manierele, procedurile tale inteligente şi gadgeturile care îţi ies din buzunare. Şi când ţi speli ruşinea odată cu mâinile şi faţa, îţi iei inima în dinţi şi clăbuceşti şi măcar câteva din straturile de piei sintetice pe care ţi le-ai lipit sârguincios peste simţiri şi nu îţi mai e atât de frică de visele, putinţele, neliniştile şi slăbiciunile tale.”

Squid game – tentaculele unui fenomen

„Şi, cumva, de această dată nu te simţi vinovat că ai devenit fan pe loc şi că abia aştepţi să încerci şi tu să scoţi forma din zahăr topit dintr-o dalgona dacă ai avea ocazia. Nu ai sentimentul că eşti unul dintre muuultele milioane „păcăliţi” de o franchisă. Nu ai spaima, nerecunoscută prietenilor, de comercial. Ţi-a plăcut, te-a pus pe gânduri, a fost entertaining, te-a emoţionat, te-a făcut să râzi, ţi-a deschis curiozitatea pentru o cultură despre care cunoşti prea puţine, l-ai revedea încă o dată cu plăcere. „Squid game” pare produsul perfect pentru cele mai distincte gusturi. Se vinde ca pâinea caldă şi împacă pe mai toată lumea.”

Ion Horia Leonida Caramitru – Pino sau zâmbetul trist al despărţirii

„E greu de scris şi de spus Ion Caramitru „a fost” şi apoi să treci între virgule ipostaze şi cuvinte ce definesc statura unei figuri a lumii culturale pe care, încă, nu o cuprindem în toate faţetele interdependenţelor pe care nici nu ştiam că le avem. Ion Caramitru este, în continuare, punctul fix al unei bresle; încă ne uneşte în mirarea lipsei pe care de fiecare dată ne e greu să o credem. Şi, din când în când, îi auzim parcă vocea, îi surprindem, parcă, zâmbetul pe chipul unui necunoscut de pe stradă ori îi simţim mâna între palme, într-un ultim gest de rămas-bun. Cu bine!”

“Toată liniştea din lume”, din tine şi din sala de teatru

„Există rare ocazii în care cel mai semnificativ gest pe care îl poţi face e să taci. După aproape două ore, o sală întreagă tace întru mulţumire pentru trezirea cu blândeţe artistică a conştiinţei. Iar când începem să vorbim, o facem puţin diferit. Mai cu băgare de seamă. Iar în priviri rămâne ceva din gândul viu primit în dar după ce am asistat neputincioşi, la fel ca în viaţă, la tragedia unei Mame. Mama-arhetip, Mama cu adevărat super-erou fără mantie, cu vânătăi pe trup şi branulă şi perucă ce îi ascunde urmele lăsate în corp de un tratament nociv, Mama-arc aşa cum Katia Pascariu o intrepretează fără niciun moment de respiro, de la început până la sfârşit. Nu e deloc uşor de asimilat această experienţă; ştii că ai văzut, poate, cel mai tulburător spectacol din ultimii mulţi ani.”

„Lohengrin” – oglindirea artelor

„Lohengrin” nu e doar un eveniment la centenar care trebuie aplaudat pentru importanţa momentului în sine. Acest Împreună pe care îl aduce în prim plan, această generozitate simplă, renunţarea la fastul sărbătorii în favoarea unei celebrări a umanismului pierdut şi regăsit al artelor, acestea sunt motivele pentru care „Bravi!” poate răsuna repetat şi sonor din sală în ropote de palme care recunosc, tot laolaltă, frumosul estetic în toată splendoarea lui.”

„Don’t look up”, watch Netflix

Nici Crăciunul nu mai e ce-a fost. Sarmale înlocuite cu creveţi, ciorba acrită cu zeamă de varză cu minestrone şi cozonacul e cumpărat sub formă de panettone de la orice colţ de stradă cu Mega. Atât ne mai rămăseseră: subiectele de ceartă. Ba că ăia de i-ai votat tu sunt mai hoţi decât ăia pe care i-am votat eu, ba că „a furat, da’ a ş făcut”, ba că vaccinu’ te salvează de la moarte sau te omoară el însuşi. Acele mici scântei ca de artificii de pom de la care ia foc tot bradul cu tot cu casă. Anul acesta, Grinch-ul comercial a reuşit să ne fure până şi voluptatea de a ne certa pe teme de tradiţie. Gâlceavă mare, domnule, pe toţi pereţii, pe toate reţelele în toate bordeiele; „ A fi sau a nu fi bun” Don’t look up ăsta? Această întrebare a fost pe toate buzele murdare de salată de boeuf (cu pui).

Filmul lansat strategic de Netflix la sfârşit de an, în plină vacanţă şi timp liber e pur şi simplu perfect din toate punctele de vedere. Acoperă tot, astfel încât să îşi atingă toate punctele din lista migălos creată de un algoritm deştept. Are şi virtuţi artistice – mai ales la montaj, imagine şi câteva pusee actoriceşti personale – are umor suficient cât să mai dea şi altora, inteligent e, mesaj transmis cât să priceapă şi Grivei. Desigur, degetul gros intră adânc în ochi, metafora e virată spre caricatură, iar agenda gâlgâie în fiecare scenă, doar că de ceastă dată e setată la pe psihologie inversă. Citatele culturale – mai originale sau mai kitsch – sunt şi ele la locul lor; pur şi simplu e un pachet complet.

Film la all inclusive. Filmul potrivit pentru timpul potrivit. E superficial şi vorbeşte despre superficialitate, mizând succesul tocmai pe superficialitatea noastră. E paradoxal şi amuzant, dar mai ales eficient acest reţetar exrem de bine echilibrat. Iar aceste virtuţi se adresează fiecare câte unui grup ţintă; probabil tot algoritmii au dibuit ce cui anume îi captează atenţia. Măcar sunte dumiriţi deja că timpul nostru a devenit prinţesa neajutorată pentru care se bat în buzdugane şi paloşe feţii frumoşi cu balaurii. Şi căscăm gura din motive diferite la acelaşi produs, iar Netflix cel isteţ îşi bifează căsuţele; unii râdem, alţii ne cutremurăm şi ne punem pe gândit, alţii ridicăm snob sprânceana, alţii ne pictisim, alţii ne înfuriem de-a binelea – dar toţi, aproape toţi, comentăm ceva, dăm de la noi o inimioară la o postare, scriem un comentariu isteţ, o postare redundantă pe blog (sic).

Această modalitate aproape simplistă de a ascunde în văzul tuturor elefantul din cameră e noua formă artistică nu doar la modă, ci şi eficientă. „Don’t look up” poate fi catalogat drept un kitsch enorm sau o capodoperă – depinde doar ce set de argumente foloseşti şi ce sacră de valori. Disiparea criteriilor în infinite nuanţe care dau dreptate tuturor întru o bunăvoinţă politicoasă şi exasperantă care calcă pe ouă, stricate dealtfel, pentru a nu sparge puroiul unor coşuri mult prea sensibile a relativizat orice opinie pertinentă. Iar operele de artă contemporane ajung să arate exact ca acest amalgam incert. Părţile valoroase artistic sunt acoperite de un strat de neseriozitate asumată care deraiază potenţialul în comercial din raţiuni atât economice, cât şi corecte politic. Nu poţi să mai pui puncte de pe „i” decât în glumă, bătându-ţi joc de tine însuşi în timp ce o faci şi biciuindu-te concomitent. Preşedinta Americii interpretată aparent gros de Meryl Streep e un desen animat jucat ca atare. Doctorii în astrofizică spun adevăruri susinute ştiinţific, dar sunt aşa de haioşi. Vrem să atragem atenţia asupra situaţiei actuale în care existenţa unui virus încă e pusă sub semnul întrebării, asupra coloşilor care vor să se îmbogăţească, încă, de pe urma pandemiei, dar îndulcim cu muuult zăhărel cât să lăsăm poteci spre interpretări care să nu supere prea tare mămicile şi tăticii care ne dictează ce să promovăm şi anul viitor.

Desigur că Leonardo Di Caprio se ia foarte în serios şi are un monolog plauzibil, în nota over the top a întregului film, desigur că Jennifer Lawrence îşi păstrează naturaleţea şi talentul ei salvează parţial fantoşa care i s-a pus în braţe spre a o face credibilă, desigur că Mark Rylance e cel mai performant din toată distribuţia de vedete tocmai pentru că rolul îi dă posibilitatea de a rămâne simplu, accentuând cu măsură o singură trăsătură dominantă a lui Peter Isherwell cel malefic şi seni-n/l. Ritmul e construit cu cronometrul într-o mână şi graficul curbei gaussiene în cealaltă şi metronomul pe masă. Punch line-urile sunt inserate la fix şi livrate exemplar. Dialogurile au chichiţe care te fac să pufneşti pur şi simplu – fie în râs, fie de disperarea acestei superficialităţi plenare. Niciun fir de păr nu e altundeva decât unde se doreşte. Finalul e un comentariu atât de înţeşat de citate culturale încât dacă până atunci cineva a crezut că se uită la o dramă, măcar după credits s-a prins cât de mare e gogoaşa glazurată, livrată caldă de Netflix.

„Don’t look up” are calitatea de a fi şi o mare băşcălie şi un comentariu social pertinent, dar uţin ipocrit, aşa cum ne stă tuturor bine în zilele noastre. Dacă rămânem dedicaţi artei şi continuăm să îl citim pe Shakespeare chiar dacă se pare că nu a fost tocmai politically correct avant la lettre, sărmanul, atunci „Don’t look up” este exact oglinda pe care o merităm. Nu putem să pretindem artei să mai livreze produse precum Capela Sixtină sau „A şaptea pecete” dacă noi nu mai arătăm, spiritual, emoţional şi conceptual, nici ca David, nici ca Audrey Hepburn.

Noi suntem prieteni cu Roland Mc’Donald şi super eroii noştri se zbuciumă pe ecranul de I-Max. Noi nu ne mai uităm în sus pentur că nu prea mai ştim pe cine să căutăm acolo. Iar dacă filmul mult-vorbit are un mesaj cu adevărat, poate acesta ar fi mai înspăimântător decât o cometă aducătoare de moarte şi profit; lipsa unui cer către care să privim cu speranţă. Ce putem face între timp: să stăm liniştiţi la masa de Crăciun, să ne mai uităm încă o dată la „Home alone” şi să cădem de acord că pentru unii apocalipsa arată ca în „Melancholia” şi pentru alţii ca în „Don’t look up”.

Şi „Priveşte cerul!”

„Lohengrin” – oglindirea artelor

E iarnă, destul de frig, destul de umed, destul de întunecat şi de trist. Sărbătorile anunţă doar cozi, timp din ce în ce mai puţin, fugă printre cumpărături şi un sprint de voioşie cumulată cât pentru un an întreg în câteva ore. Gata epuizaţi, cu gândul la datoriile acumulate pentru cheltuielile iarăşi exagerate, cu zâmbetele de fotografie pregătite, aceleaşi ca în fiecare an. În acest cadru repetitiv, obosit şi obositor, printre căsuţe de lemn cu vin fiert în pahare de plastic, răzbaţi printre semenii în căutare de puţină sărbătoare şi ajungi la Opera Naţională din Bucureşti. Ca să asculţi preţ de 4 ore şi jumătate Wagner. Da, da. Nu colinde, nu Hruşcă, nu „Last Christmas”, nici măcar „Spărgătorul de nuci”. Wagner – „Lohengrin”.

Premiera ce pe 8 decembrie a celebrat aniversarea a100 de ani de la semnarea certificatului de naştere instituţională a Operei Române a fost un arc centenar; în 1921 George Enescu dirija „Lohengrin” la inaugurare, iar în 2021, Silviu Purcărete semnează regia aceluiaşi „Lohengrin”. Cu evidentele sale tente naţionale, cu şi mai limpezile accente ale eternei lupte duse de forţe supra-naturale, traduse în dogme religioase, pentru sufletele muritorilor, libretul lui Wagner inspirat din mitologia germană şi basme în care şi adulţii pot crede, capătă un sens acut contemporan. Mai suntem capabili, azi, să ne mai încredem în Om, în umanul ce îşi dovedeşte prin fapte calităţile sau avem nevoie de etichete cu nume purtate la piept, de acte doveditoare şi parafe? Dumnezeul nostru, acela pe care îl invocăm la greu sau căruia îi mulţumim pentru fericire, ne mai trimite eroi salvatori sau a „murit puţin” odată cu decretul dat de Nietzsche? Unde ne aflăm noi, cei mulţi şi grabnic doritori de minuni, dar speriaţi de ele, în existenţa noastră între cer şi pământ? Puţin anacronice, puţin patetice, dar aceste întrebări îşi au şi acum, ca şi 1850 la Weimar, ca şi în 1921 la Bucureşti, rostul de a fi gândite măcar.

Spectacolul regizat de Silviu Purcărete, în scenografia lui Dragoş Buhagiar e o celebrare a rostului de a fi împreună, mai ales la greu, al artelor. Muzica, literatura, dansul şi teatrul stau umăr la umăr în faţa lipsei de curaj în faţa fricii unui timp hain. Cheia montării nu e deloc greu de descifrat. Aproape minimalist, extrem de curat, aparent simplu şi fără prea multe zbateri vizuale, clar şi cu multă emoţie şi sens, cei patru protagonişti sunt dublaţi în scenă de alter-egouri ce le înfăţişează sufletele. Artiştii lirici dau glas personajelor, iar actorii încarcă de expresivitate şi carnalitate relaţiile dense din ceea ce nu se spune. Frumuseţea estetică a acestei soluţii frapant de teatrale, dar într-o convenţie susţinută atât prin interpretare cât şi prin coerenţa, rafinamentul şi intensitatea propunerii, devine complementară sobrietăţii, monumentalităţii şi gravităţii sonore a partiturii wagneriene. Impactul contrastant între trupurile fragile ale actorilor ce descriu, animaţi, parcă de notele muzicale, parcursurile sufleteşti ale personajelor ce coexistă şi îşi cântă drama şi sonoritatea constant impunătoare, acest joc al lumnii şi al întunericului, e miza câştigată prin efectul de lupă pus asupra umanizării unei opere-cult din istoria spectaculară.

Cei patru actori – István Téglás (Lohengrin actorul), Anda Saltelechi (Elsa actriţă), Alina Petrică (Ortrud actriţă), Rareş Florin Stoica (Telramund actorul) – au o prezenţă scenică, o forţă expresivă ce ridică la putere intensitatea sentimentelor şi densitatea relaţiilor dintre personaje. Acea artificiozitate specifică operei e ameliorată de aceste trupuri care conţin concentrat şi cu multă grijă pentru adaptarea la distanţele şi rigorile genului simbolistica unor tipuri complexe. O tânără de înălţime medie poate să devină înaltă cât o maestră a magiei întunecate şi să acopere prin prezenţă toată scena Operei Naţionale, la concurenţă cu un cor întreg şi, totodată, să aducă aminte de statura demnă şi monolităc a Pinei Bausch – Alina Petrică. Un actor cu trupul longilin şi piele albă poate fi copil şi lebădă şi cavaler şi prinţ, cu o fragilitate ieşită din comun, cu o expresivitate corporală desprinsă, parcă, din estetica Teatrului Nō – István Téglás. O femeie cu păr lung, ca cel imaginat de fetiţele ce visează cu ochii deschişi jucându-se de-a prinţesele, cu chip senin şi gesturi mereu calde poate emoţiona şi atunci când îşi hrăneşte fratele într-un tablou ca inspirat din avangardele secolului trecut şi când îşi caută ludic iubitul între pernele ce o îi sunt şi acoperământ şi piedică – Anda Saltelechi. Un veritabil anti-erou, cu spadă sigură şi pumn încleştat, cu ochi ce strălucesc până departe în sală şi ameninţă cu fiecare expiraţie controlată din pieptul încordat, poate stăpâni cu mişcările sale fluide, impetuoase şi elegante centrul de atenţie dintre toate acţiunile paralele dintr-o întreagă desfăşurare de forţe artistice – Rareş Florin Stoica.

Şi în timp ce aceste suflete întrupate domină latura vizuală a impactului estetic, Benjamin Bruns (Lohengrin), Marta Sandu Ofrim (Elsa din Brabant), Madeleine Pascu (Ortrud), Valentin Vasiliu (Telramund) transmit aceleaşi sentimente viguroase de îndoială, iubire, credinţă şi nevoie de adevăr, în plan muzical, acompaniaţi de Orchestra şi Corul Operei Naţionale din Bucureşti, sub bagheta lui Tiberiu Soare. Această forţa de expresivitate artistică suspendă alte simţuri şi îţi transpun gândurile şi emoţia în povestea vizual-sonoră deplină şi copleşitor de frumoasă, pur şi simplu.

Opera Naţională Bucureşti

Lohengrin

Richard Wagner

Libretul de Richard Wagner

Regie Silviu Purcărete

Scenografie și light design Dragoș Buhagiar

Maeștri de cor Daniel Jinga, Adrian Ionescu

Colaborator artistic regie Rareș Zaharia

Asistent regie Paula Stoica

Asistent décor Vladimir Iuganu

Asistent costume Andrada Chiriac

Asistent dirijor Mircea Pădurariu

Dirijor: Tiberiu Soare

Lohengrin:
Benjamin Bruns – invitat

Elsa von Brabant:
Marta Sandu Ofrim

Ortrud:
Madeleine Pascu

Friedrich von Telramund:
Valentin Vasiliu

Heinrich der Vogler:
Marius Boloș

Heerufer:
Dan Indricău

Lohengrin actorul
Istvan Teglas

Elsa actriță
Anda Saltelechi

Ortrud actriță
Alina Petrică

Telramund actorul
Rareș Florin Stoica

Patru paji:
Tania Ruskova
Oana Ștefania Ionescu
Andreea Grigore
Florentina Picuș

Patru nobili:
Mihai Geambașu
Narcis Brebeanu
Adrian Strezea
Octavian Crețu

Actori:
Ionel Barac
Vlad Benescu
Larisa Enache
Anamaria Olaș
Vlad Milotoi
Tudor Morgovan
Ioan Paraschiv
Lavinia Pele
Alexandru Petcu
Adrian Pop
Alexandru Pribeagu
Alexandra Stroe
Magda Zimbran

Pregătire muzicală: Luminița Berariu, Ioana Maxim, Liana Mareș și Sabin Orbulescu

Cu participarea Orchestrei și a Corului Operei Naționale București

Durata: 4h30m (cu 2 pauze)

Cristiano Ronaldo sau Messi? De Niro şi Pacino

Photocredit: Philip Montgomery for The New York Times

Cristiano Ronaldo sau Messi? Coca Cola sau Pepsi? Federer sau Nadal? De Niro sau Pacino? De ce trebuie mereu să alegem? În ceea ce priveşte sportul sau gusturile culinare Avem mai multe motive pentru a spune X sau Y. Suntem suporteri sau pur şi simplu papilele noastre gustative ne dictează dacă ne place mai mult Big Mac-ul sau McChicken-ul. În artă, însă, poate la fel de bine să ne placă şi Van Gogh şi Picasso. „Guernica” mai mult decât „Mâncătorii de cartofi” şi „Noapte înstelată” mai mult decât „Femeia care plânge”. În artă subiectivitatea e mult mai restrânsă la cazuri particulare. Şi atunci, în loc să întrebăm „De Niro sau Pacino?” ne putem bucura de talentul amândurora: De Niro şi Pacino.

Deşi au jucat în puţine filme împreună, Robert De Niro şi Al Pacino sunt acest binom care a marcat jumătate de secol de performanţă actoricească la Hollywood. Sunt în toate listele cu cei mai cei 10, 50, 100, 1000 de actori. Au împreună 116 premii şi încă 253 de nominalizări – destule cât pentru o generaţie întreagă. De Niro a jucat în 125 de filme şi Pacino în 62. Cel puţin jumătate de glob îi recunoaşte după nume sau figură şi probabil măcar un sfert din populaţia lumii poate cita măcar o replică făcută celebră de ei. Ştim cu toţii cât de mari, de uriaşi, de colosali sunt. Unora nu le convine că încă mai sunt la fel de mari, de uriaşi, de colosali şi le găsesc vina de a fi bătrâni. Şi chiar sunt – la 78 şi 81 de ani nu mai sunt tocmai în floarea vârstei. Dar asta nu înseamnă că li s-a diluat talentul.

Mai întâi au avut norocul de a fi contemporani cu regizori care să le descopere cele mai potrivite mijloace de expresie: Martin Scorsese şi Francis Ford Coppola sunt cei care şi-au pus cel mai apăsat amprentele pe Bobby şi Al. Succesul fulminant al trilogiei „Naşul” – posibil cel mai bun film all time – i-a transformat din speranţe în mai mult decât certitudini. Şi a urmat mulţi gangsteri fiorişi, mulţi poliţişti – corpuţi sau nu – mulţi proscrişi, marginali şi atipici. Fiecare nou „băiat rău” a mai pus o cută pe fruntea lui De Niro şi i-a mai smuls un fir de păr lui Pacino. Cu cât s-au maturizat cu atât chipurile lor au început să păstreze câte puţin din măştile pe care le-au purtat în filmele devenite cult. Marele public îi recunoaşte pentru succesele de box office care în acele decenii de nu foarte demult coincideau şi cu critic’s choice. Succesul era real şi total: aprecierea celor care cumpărau bilete la cinematograf era dublată şi de cea a juriilor. Erau altfel de vremuri, cele de nu foarte demult.

Robert De Niro în „Awakenings” sau „Frankenstein” şi Al Pacino în „Looking for Richard” sau „Neguţătorul din Veneţia” sunt roluri pe care marele public poate nu le recunoaşte imediat. „Are you talking to me” sau „Whoo ah” ştie mai toat lumea ce înseamnă şi de unde vin. Poate performanţa actoricească a fost mai consistentă în filmele mai puţin cunoscute, dar asta nu înseamnă că Robert De Niro în „Dirty grandpa” sau apariţia lui Al Pacino din „Jack and Jill” cel nominalizat la Zmeure de Aur nu poartă aceleaşi semnături. Joacă luându-se foarte în serios şi cu umor în acelaşi timp. Asumarea pe care se tot bate monedă de ceva vreme e a doua natură pentru doi actori profesionişti care au atins culmile profesiei. Îşi permit astfel de job-uri în CV-urile lor pentru că au demonstrat tot ce era de arătat. Şi când au vrut să mai arate încă ceva şi să dea o mostră de artă printre glumiţele din ultimii ani, au făcut „The Irishman”.

De Niro şi Pacino sunt aproape demi-zei ai filmului. În ţară nu avem niciun corespondent pentru ei. Nu a existat niciodată sintagma Dinică şi Iordache sau Toma şi Amza. Ei au devenit acest pachet premium al actoriei jucând cot la cot şi reconfirmând rol de rol că nu pot fi departajaţi decât subiectiv. Desigur De Niro în „The Intern” nu poate fi comparat cu Pacino în „Scent of a woman”. Dar nici Pacino în „The recruit” nu poate fi comparat cu De Niro în „Taxi driver”. Se poate vorbi, însă despre „Raging bull” sau „Dog day afternoon”, despre „Raging bull” sau „Scarface” despre „The Untouchables” sau „Avocatul diavolului”. Şi încă multe. Dar de ce să alegi, când le poţi aprecia pe toate? Lista de roluri reuşite şi de mari roluri e cu mult mai lungă decât cea de rateuri.

De Niro şi Pacino – nu trebuie să alegem. Nici nu ar fi drept. Ne putem bucura, însă, că au devenit prieteni şi că par a sărbători două cariere care au devenit deja de legendă.

Febra porcului – boală sezonieră lipsită de leac

Ruladă de porc cu ciuperci, caltaboş, sarmale, piftie, ciorbă de burtă, plăcintă cu carne… şi în general „nu e floare cum e varza şi nici pasăre ca porcul”. Noi, românii, parcă nu simţim că e sărbătoare dacă nu mâncăm tradiţional. Iar tradiţia ce înseamnă? Carne de miel la Paşte şi carne de porc la Crăciun. Dacă la miei sunt suficienţi care au rezerve, când vine vorba de porc, varietatea produselor derivate satisface mai toate gusturile.

Ce înseamnă, dar, Crăciunul la români? Undeva între chiolhan şi party, depinzând de statutul social, manifestarea e aproximativ aceeaşi: se umple o masă cu de toate (ca la shaorma), se adună în jurul ei toţi ai casei şi, ca atmosfera să fie completă, se bea invers proporţional cu bugetul familiei. Urmarea e previzibilă: câteva kilograme în plus pe termen lung şi dureri de stomac, balonare şi senzaţie de prea-plin pe termen scurt.

Ce ne facem, însă, când toate s-au scumpit peste noapte? Dăm din colţ în colţ, ne lamentăm, dar nu pentru că nu am avea bani să cumpărăm brad sau cadouri pentru copii, grijile astea sunt secundare, nu… Problema stringentă e: la ce să renunţ – la jumări sau la piftie? Hypermarketurile iarăşi se vor hyperaglomera; pe rafturi zac mormane de jucării, bomboane şi ornamente de pom, nu cu greu găseşti umbra unui lebăr şi damful rămas în urma cârnaţilor de casă. Inutil să menţionez că după ce pândeşti căruciorul liber trebuie să faci slalom cu dibăcie prin aglomeraţie şi să aştepţi la casă răbdător. Şi distanţat. Toate astea pentru că întreg oraşul s-a mutat, deja, ca în fiecare an, în Carrefour, Lidl, Kauffland şi Mega.

Deşi ne grăbim să importăm toată gama de obiceiuri comerciale şi învăţăm să gătim turkey şi gravy de la Jamie Oliver, în privinţa Crăciunului nu-mi fac nicio grijă că va deveni vreodată, la români, prilej de linişte, bucurie în familie, fericirea de a face şi a primi daruri; fiţe americăneşti. E atât de împământenită foamea mioritică încât sărbătoarea e momentul când, în sfârşit, avem motiv să recuperăm mesele pierdute în timpul anului: mic-dejunurile pe care nu avem timp să le luăm la masă, ci la volan, în traffic, sub formă de “covridog”, prânzul de la Mc sau burgerul gourmet devenit cea mai de lux preferinţă culinară şi cinele pe care suntem prea obosiţi să le gătim şi le schimbăm pe comanda de pizza pe care o savurăm uitându-ne la Masked Singer/ Asia Express.

Suntem atat de supăraţi că “ni s-a furat Crăciunul” din nou; că nu avem access decât pe bază de documente şi certificate în târgurile prost luminate şi înghesuite. Iar înăuntru, căsuţă lângă căsuţă, grămezi de carne friptă, sarmale, kurtos colaci, felii gata uscate de cozonac la supra preţ, porc franjurat inundate de sos barbeque, desigur, munţi de cartofi prăjiţi de la pungă şi vin din pastile fiert cu mult zahăr – aşa arată sărbătoarea la care tânjim indignaţi că ne-ar fi fost furată. La asta poftim; ăsta ne e dreptul încălcat: cel de a ne ghiftui la grămadă cu alimente mai mult sau mai puţin de calitate, în condiţii mai mult sau mai puţin igienice. Nu ne dezminţim; tradiţia e tradiţie şi trebuie onorată. Sfânta salată de boeuf cu pui şi mazăre şi ţuica în ţoi cu boabe de piper sunt bune de aninat în brad în loc de globuri. Atât ne e fericirea: lungă cât durează să înfulecăm trei sarmale la preţ cât pentru o oală întreagă.

În India vaca e animal sacru; la noi e porcul. Doar că le celebrăm diferit – ei o idolatrizează şi i se închină, iar noi îl ingerăm şi îi preluăm din carcteristici în timp ce îi ronţăim şoriciul. Şi îl şi călărim, tradițional se pare, după ce îl pârlim cu paie. Obicei strămoşesc ce nu pare a se pierde, ci doar se urbanizează. Colinde nu mai ascultăm că ne facem de râs, “linul” tot lin rămâne an de an, alte tradiţii în afară de întinderea iar şi iar repetată a meselor între 30 noiembrie şi 7 ianuarie, pare că am uitat. Măcar de ne-ar rămâne bucuria unui Împreună celebrat cu sufletul sincer. Dar obligaţiile îşi spun cuvântul şi ne epuizăm gătind pentru invitaţi pe care îi întâmpinăm cu masa ca de nuntă dar cu strângere de inimă că ne calcă pragul. Şi mergem îmbrăcaţi frumos pe la cunoştinţe, colegi, rude şi şefi cărora le comandăm coşul standard cu Panetone şi vin spumant.

Frumos e în decembrie la români!

„Tiger King”: oamenii, leii, potârnichiile…

În data de 20 martie 2020, în faţa ecranelor din spatele uşilor închise de frică, lumea făcea cunoştinţă cu „Tiger King”; şi de atunci nimic nu a mai fost la fel. Serialul a devenit cel mai urmărit, apreciat şi, poate, cel mai cunoscut documentar al tuturor timpurilor, aşa cum a fost supra-numit în discuţiile din forumuri şi reţele de socializare. Titlul său original şi integral e „Tiger King: Murder, Mayham and Madness („Regele tigrilor: crimă, haos şi nebunie”) şi surprinde în trei cuvinte definitorii efectul de perplexitate pe care miniseria Netflix de şapte episoade a câte 45 de minute îl are asupra telespectatorilor săi. Serialul e rezultatul unei munci de teren de cinci ani în care Eric Goode şi Rebecca Chaiklin au avut răbdarea de a urmări câteva personaje cel puţin spectaculoase, legate de o pasiune comună: creşterea de feline mari. Pornind de la date statistice conform cărora pe teritoriul Statelor Unite ale Americii se află mai mulţi tigri cu statut de proprietate privată decât se găsesc tigri în sălbăticie în întreaga lume, cei doi realizatori ai show-ului devenit viral au încercat să spună povestea acestui fenomen.

De la un reportaj bine documentat, spus obiectiv şi cu miza autenticităţii bine consolidată, materialul adunat în timp şi desfăşurarea evenimentelor din viaţa de zi cu zi a personajelor centrale s-a auns la o serie care concentrează în cateva ore o tramă pe care orice scenarist de succes ar fi invidios. Urmăreşti povestea lui Joe Exotic – proprietarul unei grădini zoologice cu peste 270 de tigri, un cowboy gay, soţul a doi băieţi cu aproape 25 de ani mai tineri, care îşi poartă chica oxigenată cu mândrie, poartă un pistol încărcat în permanenţă în centură, filmează clipuri de muzică country pentru melodii a căror voce nu îi aparţine, are o emisiune on-line în care ameninţă în stânga şi în dreapta cu poftă şi talent de show-man şi îşi face timp să candideze chiar la Preşedenţie şi apoi obţine un procent de 19% din voturile pentru postul de Guvernator, pe care îl ratează de pe poziţia a treia în preferiţele electoratului– şi nu ai cum să nu rămâi fascinat de acest personaj ce nu ar fi putut fi conţinut între copertele niciunui scenariu.

Duşmanul lui de moarte e Carole Baskin – militanta pentru dreptul la libertate al animalelor, care deţine şi ea o proritate din care face profit, unde animalele stau în ţarcuri, cu singura diferenţă că ea nu îşi plăteşte angajaţii, ci atrage voluntari. O doamnă undeva între ultimele două tinereţi, rubicondă, cu ochi coloraţi şi exoftalmici, care surâde straniu indiferen de cât de lugubru e subiectul pe care îl dezbate, poartă coroniţe de flori şi e suspecta principală în cazul de dispariţie al primului său soţ despre care mulţi cred că ar fi devenit cina leilor, servită chiar din mâna ei; pe cel de-al doilea soţ l-a tratat cu mai multă dragoste atunci când, în fotografiile de nuntă, l-a pozat în chip de animal de companie în lesă îngenunchiat la picioarele stăpânei sale.

Avându-i în centru pe aceşti doi corifei ai marilor grădini zoologice, fauna umană care gravitează în jurul lor e atât de diversă şi uluitoare, încât constelaţia personajelor din serial se construieşte de la sine. Devine palpitant să îi asculţi, te surprind cu fieccare intervenţie, sunt, în mod evident, autentici dar în acelaşi timp nu poate să nu te mire atitudinea lor relaxată în faţa camerei de filmat, concepţiile lor, stranietatea bulei pe care ei o trăiesc drept normalitate, simplitatea unor replici absolut deconcertante şi impresia generală de univers paralel pe care o creează întâlnirea cu aceşti oameni care nu au fost inventaţi de nimeni, ci trăiesc în continuare dincolo de ecran. Montajul este punctul forte al seriei tocmai pentru că reuşeşte să surprindă cu umor, fără a eticheta sau a înclina balanţa în favoarea niciuneia dintre părţi, paradoxuri şi nonsensuri care la modul cel mai propriu will blow your mind. Cu rigoare, atenţie pentru detalii şi o aparentă libertate totatlă, realizatorii acestui freak show ad-hoc decupează piesele din puzzle cu atenţie pentru nuanţe, reglaje fine de subtilităţi şi detalii şi nu cruţă pe nimeni de ambele feţe ale monedei.

Sezonul 2, are doar cinsi episoade şi a fost de curând pus la dispoziţie de Netflix: De această dată, construcţia mizează pe curiozitatea tuturor şi pe fenomenul creat în jurul acestor personaje Disney villains din viaţa reală. Joe ne vorbeşte de la un telefon public de pe holul închisorii şi i se vede doar vârful capului filmat cu o cameră rudimentară. Carole ne zâmbeşte sinistru de calm, zilnic, citind pagini de jurnal intim pe YouTube şi mai adaugă nişte zerouri la milioanele deja agonisite. Presupusul soţ devenit hrană pentru leuţi are şi el un side story demn de un spin off doar al lui – puţin proxenet în prin Costa Rica, puţin şarlatan, poate, puţin traficant, cine poate şti.

În acest carusel de figuri exotice, în cel mai propriu mod, apar acele white collars spilcuite, cu limbaj bine lustruit: avocaţi şi oameni ai legii; unii la fel de scoşi din tipare precum clienţii lor, iar ceilalţi, încercând să păstreze decenţa şi profesionalismul în „ţircus”ul media şi vacarmul de supra-interes public. Lupta se duce cu legea în mână, dar cu limuzine şi avionae colantate care cer eliberarea inocentului Joe şi ponturi mai mult sau mai puţin anonime, demne şi ele de scenarii de succes. În continuare stilul flamboaiant, acest over the top specific american, lejeritatea între penibil, derizoriu şi bogăţie, atmosfera ireală, ficţională aproape, rămân ingredientele succesului unei poveşti care îţi devine plăcere vinovată. Crimă, minciună, înscenare, furt, trădare, mister – cuvinte demne de serii poliţiste uşurele, dar de succes. „Tiger King” le are pe toate şi, cu asupra de măsură, încă ceva în plus.

Într-o lume în care senzaţionalul a devenit banal şi cu toţii părem cu o secundă mai deştepţi, e greu să mai impresionezi cu subiecte pentru filme documentare. Diversitatea umană, însă, nu va conteni să ne uimească prin inventivitatea naturală pe care o probează în stilul de viaţă atât de eclectic pe care îl adoptă unii dintre semenii noştri. Într-un prezent în care consumăm repede, aproape devorăm, orice firimitură de orginilaitate, în care setea de noutate ne e din ce în ce mai greu de satisfăcut, întâlnirea cu personaje precum Joe Exotic şi Carole Baskin, ce polarizează o Americă întreagă, e un moment de graţie pentru orice telespectator curios şi greu de impresionat. Cel mai de succes documentar din lume, „Tiger King” este un prilej rar de fascinaţie în faţa realităţii cu asupra de măsură. Uiţi că nu există scenariu, personaje şi regie, ci oameni în carne şi oase cărora tocmai le-ai aflat povestea de viaţă, care au vorbit cu prorpiile lor cuvinte, fără nicio replică învăţată pe de rost. Şi, totuşi, nu ai cum să nu speri că nu peste mult timp îţi vei cumpăra bilet la filmul inspirat de ei, cu Michael Keaton, Juliene Moore, Chris Hemsworth şi special guest star Matthew McConaughey.

Caragiale-Ciulei-patriotism-Pintilie

Patriotismul e desuet şi periculos. Se confundă uşor cu naţionalismul, cu extremismul şi devine un motiv de polarizare al confraţilor. Drapelul şi imnul nu ne mai emoţionează. Mândria pe care ar trebui să ne-o inspire s-a diluat, iar tentaculele murdare, cu ventuze înveninate ale politicii ne transformă sărbătoarea în prilej de discursuri ale căror minciuni ne-am plictisit să ne prefacem că le mai credem. Patriotismul s-a transformat în petreceri cu mici, bere, ciolan cu fasole pentru cei mulţi sau o citare ironică şi cool pentru „tinerii frumoşi şi liberi”. Nostalgicii îngână refrene despre „clopote cântând reîntregirea” şi goruni ce foşnesc româneşte la Ţebea, memorate de la Cenaclul Flacăra, iar ia tradiţională e fashion.

Sentimentul meu de patriotism a existat dintotdeauna; de la poveştile pe care le ascultam cuminţită de curiozitate spuse de bunici, de la pozele colorate din „Povestiri istorice”, de la vacanţele prin ţară unde, nu ştiu de ce, mă impresionau la fel şi Lacul Sfânta Ana şi Cetatea Neamţului şi Biserica Neagră şi până la orele de Istorie. Generaţia mea ştie cine sunt Gelu, Glad şi Menumorut, chiar dacă are ceva dubii legate de „părinţii fondatori” ai Uniunii europene. Eu am învăţat cronologic, fără efort,ce s-a întâmplat la Posada în 1330, la 28 octombrie 1599, la Şelimbăr sau ce importanţă istorică are data de 9 mai 1877. Şi cântam frumos, în cor, cum trec batalioanele române Carpaţii, la fel cum, de Crăciun, „colindam de drag de oameni” şi „colindam de drag de ţară”. Şi am crezut mult şi sincer în mândria de a mă fi născut într-un anume loc, anume timp, anume neam, de a avea un anume trecut şi anume tradiţii. Am urmărit an de an, până ieri, evenimentele dedicate Zilei Naţionale şi am avut lacrimi în ochi prima dată când am intrat în Catedrala de la Alba Iulia, la fel cum mi se întâmplă oricând aud Imnul de Stat intonat în cinstea unui sportiv român. Aşa, cu doza mea de patetism, găseam motive de mândrie.

Dar cea mai autentică şi personală emoţie pe care o leg de 1 Decembrie nu ţine de niciun stereotip, de nicio formă exploatată comercial, de nicio lecţie învăţată la şcoală. În urmă cu 21 de ani, pe 1 decembrie, nu ştiam că asist la câteva ore ce aveau să îmi decidă viaţa. Aveam 12 ani şi părinţii tocmai deciseseră că sunt „destul de mare” pentru a avea un mic televizor în camera mea. Color. Cu o diagonală ce nu cred că depăşea cu mult 30cm, cu tub, desigur, era departe de performanţele pe care le ating acum gadgeturile râvnite de pre-adolescenţi. Dar atunci, pentru mine, era mult.

Şi seara, în loc să ne uităm ca orice familie tânără la Ziua ProTv, care tocmai aniversa 5 ani, cu Florin Călinescu şi mânuţele lui, cele două, scormonind prin munţii de cartoline pentru a extrage câştigători la concursul „Ciocolata Poiana”, ne-am înghesuit toţi ai casei în faţa micului televizor cel nou. La 20:30 începea „O scrisoare pierdută” în regia lui Liviu Ciulei. Pe Tvr1. Pe ecranul mic, nou-nouţ, am văzut spectacolul care de atunci, pentru mine, a rămas reper pentru ceea ce înseamnă teatru şi patriotism. Eu aşa sărbătoresc dragul de patrie şi limbă şi neam – ştiind pe de rost piesa lui Caragiale şi montarea lui Liviu Ciulei. De la firul care sare din mustaţa lui Ştefan Bănică atunci când spune „Vaaai!” în replică la „Vreo paişpce-cinşpce”, de la mâna pe care Aurel Cioranu o întinde spre paharul de pe măsuţa din actul III şi e oprit de Mircea Diaconu, de la bandajul de pe capul lui Popa Pripici care vine la masa festivă din actul IV.

Această fimare din 1983 ce depăşeşte cu mult calitatea imaginii, a sunetului şi, mai ales, a montajului multora dintre captările, unele chiar cu pretenţii şi care tv, a spectacolelor de teatru ce par a fi fost înregistrate mai degrabă cu o cutie de pantofi decât cu o cameră profesională, e un fragment de patrimoniu. „O scrisoare pierdută” e, desigur, acut contemporană; micile găinării, marile şantaje şi deplinul parvenitism, hoţia, manipularea şi „scopul ce scuză mijloacele” devenit moto al tuturor îmbuibaţilor – „toţi pe buze-având virtute, iar în ei: monedă calpă/ chintesenţă de mizerii de la creştet până-ntalpă”, altă descriere constant contemporană semnată de alt vizionar, Eminescu pe al său nume – totul pare neschimbat peste secole. Montările, în schimb ale piesei sunt greu de adus în prezent. Fie trebuie rescris textul şi se renunţă la telegraf şi birjă; dar atunci de ce ar mai scrie prefectul o scrisoare când ar putea foarte bine să îi trimită un SMS sau un mesaj vocal? Poate doar pentur că e un romantic incurabil şi, atunci, asta trebuie să văd pe scenă. Fie textul rămâne cel original şi păstrez anul una mie opt sute optzeci şi patru şi respect limitările fixării în timp. „Din această dilemă nu puteţi ieşi”.

Tocmai această rigoare pe care Liviu Ciulei o impune în montarea sa, îndeplinirea întocmai a indicaţiilor din text, cu uşi exact acolo unde sunt scrise în didascalii şi materiale din epocă e reconfortantă. Nu eşti contrariat o secundă de ce un personaj spune că merge la telegraf după ce s-a uitat la ceasul de mână cu o frumoasă curea metalică. Şi, totuşi, ritmul e cel al vremii sale. Trimiterile la prezentul anilor 80’ sunt acolo. Subtextul spune ce vrea Ciulei să spună. Iar jocul actorilor e cea mai modernă mostră de talent şi performanţă. Calităţi pe care spectacolul şi le-a păstrat şi peste aproape patruzeci de ani. Formula demonetizată „personaje antologice” e perfect motivată şi poate fi folosită fără jenă în cazul acesta particular.

Aşa arată pentru mine sărbătoarea de 1 Decembrie – tot cu mici cu muştar, vin din damigene şi steaguri şi muzică de alămuri la final şi cu fascinaţia unui neverending story spus perfect. Patriotismul meu, însă, nu mai are prea multe de-a face cu statura unui Mihai Viteazul pe cal alb, cu o halebardă în mână, în lumină de făclii pâlpâinde, cu chip de Amza Pellea şi vocea lui Emanoil Petruţ. Patriotismul meu e imaginea finală din „De ce trag clopotele, Mitică?”, în care birja înţesată de feţe pocite, mirate, se hurducăie în fum, acordurile de ţambal ale şlagărului „De când m-a aflat mulţimea”, acompaniate de clopote de biserică, se topesc în „Requiem”ul lui Mozart şi vocea lui Lucian Pintilie spune: „Zâmbeşte, Pumfi, deschide ochii. Nu le răspunde. Închide ochii, Pumfi. Lasă-i să moară proşti”.

„House of Gucci” – comerţ cu şerpi din cristale pe papuci de plastic

It’s business! Totul a devenit afacere; jobul, familia care dă bine în poze care primesc Like, pisica pufoasă care creşte reach-ul, sexul ştim bine ce business vechi şi prosper e de când lumea, iar timpul e cea mai de preţ monedă forte care poate fi dată la schimb pe acţiuni pe o piaţă volatilă a mai-nimicurilor care ne momesc să le admirăm, poftim şi posedăm, indiferent de utilitatea lor. Suntem hamsteri conştiincioşi care aleargă cu sârg în roata de plastic a viselor; ne minţim că noi nu suntem uşor de păcălit, că suntem speciali şi ne strecurăm sb radarul vigilent al manipulărilor. Dar e inutil. Fiecare coş umplut în hyper-market, fiecare pereche de şosetuţe cu Elsa cumpărată pentur prinţesica noastră de acasă, fiecare melodie ascultată pe YouTube înseamnă încă o rotire în sectorul de cilindru al hamsterului din noi.

Iar produsele „de artă”, de cele mai multe ori, nu fac altceva decât să promoveze aceeaşi ipocrizie bănoasă. „House of Gucci” celebrează cu surle şi trâmbiţe acest zeu puternic, seducător, periculos şi cât se poate de pervers: comercialul care ne controlează şi coordonează vieţile de mici mamifere cuminţele, în cuştile noastre poleite cu sclipici. Filmul regizat de Ridley Scott care musteşte de nume mari şi legende în distribiţie, este imaginea artistică a ceea ce a devenit casa de modă Gucci: un brand scump, marcă a opulenţei, lipsit de consistenţă şi, uneori, chiar de bun gust; o mângâiere pe creştetul îmbogăţiţilor dornici să îşi afişeze avuţia prin şerpi de cristale pe papuci de plastic. Filmul e făcut pentru înţelesul şi placul lor.

Începând cu scenariul care stereotipizează personajele principale până la aplatizare şi până la montajul trunchiat, de neînţeles aproape, ce pare voit aleator şi neîngrijit şi de la coloana sonoră cheesy, previzibilă, ultra-recognoscibilă ce se doreşte a fi contrapunct şi motiv de umor ironic, dar încarcă strident şi mult prea ostentativ relanti-urile oricum suficient de melodramatice în sine, totul e construit excesiv în formă, cu minim de atenţie pentru conţinutul atât de ofertant, dealtfel. Mult aşteptata interpretare a lui Lady Gaga în rolul Patriziei Reggiani e o compoziţie căznită în care ochii rotunzi se măresc ori a implorare ori a furie, accentul italian devine mai important decât gândul replicii, iar expresivitatea constă în măiestria peruchierilor, ai costume-designerilor şi ai make-up artistului. O parada modei foarte reuşită, desigur, pentru un rol care se rezumă la câteva priviri umede şi rugătoare şi câteva furii demonstrative.

Adam Driver se rezumă şi el la două-trei expresii de marcă, proprie de această dată: derutat-gingaş, intransigent-neutru şi înfuriat-încurcat. Accentul îi dă şi lui ceva de lucru şi e atent să îl reproducă fidel, iar Maurizzio Gucci rămâne tipul plat şi şters care pe parcurs capătă doar ceva gust al puterii pe care, însă, nu îl speculează deloc actoriceşte, ci se mulţumeşte să păstreze o sobrietate artificială. Şi aceştia ne sunt eroii; vedetele poveştii. Doi actori talentaţi, care nu sunt puşi în valoare de scenariu, încadratură, regie ori montaj, dar pe care costumele stau impecabil şi coafurile pur şi simplu strălucesc.

Meritele „Casei Gucci” constau în personajele secundare. Jared Leto, sub latex şi proteze, irecognoscibil la propriu în rolul lui Paolo cel nătâng care şi-a lansat propria linie de haine concurentă şi a făcut multă vâlvă la momentul respectiv, frumosul cu ochi vii şi jucăuşi Jared Leto e sarea şi piperul acestei drame de familie obosite. Ludic şi neaşteptat, îşi construieşte o jucărie proprie de care se vede cum se bucură în fiecare clipă. Nu depăşeşte conturul acestui bufon trist care e comic în nefericirea lui. Are candoare şi e duios, e comic şi e tragic în neputinţele lui intelectuale acest Paolo-paiaţă. Jeremy Irons are o apariţie în care accentul britanic răsună atât de autentic printre bâlbâielile de „americană-italienească”. Un mic monolog despre ce înseamnă iubirea de tată, rostit cu intonaţie şi pauze, cu răbdare şi gând şi sens, clasic, „pe vechi” cum s-ar spune, ese’te suficient. El e născut nobil, are aristocraţia în sânge şi nu întâmplător locuieşte într-un castel.

Şi ar mai fi şi arta din acest film artistic, nu-i aşa? Arta poartă semnătura lui Al Pacino. Veteranul cu 81 de primăveri „prinse în buchetul vieţii” apare pe ecran şi odată cu el şi măiestria artei actorului. Accentul lui italian (pentru că pare ceva foarte important în film această pronunţie italienizată) e natural, gesturile nu sunt puse cu mâna de nimeni, ochii îi lucesc a idei în spatele vorbelor; îi înţelegi sentimentele şi motivele acestui personaj care glisează între un cap de familie iubitor şi un tiran ce conduce un imperiu cu egoism şi cruzime. E fermecător, te emoţionează când vrea el, erupe când nu te aştepţi, are o energie pe care nu o forţează, se miceşte sub ochii tăi când se recunoaşte înfrânt, are un ultim puseu de putere înainte de a ieşi din scenă ca un leu înjunghiat. Vezi toate stările prin care trece personajul său, nuanţate, jucate cu expresivitate, topite într-o formă ce derivă din interiorul atât de bine închegat în jurul unui nucleu de intenţii şi gânduri. Al Pacino se ia foarte în serios în acest film comercial şi transparent în ceea ce îşi propune. E un profesionist care îşi cinsteşte rangul şi o dovedeşte cu fiecare scenă.

„House of Gucci” e un film performant; în departamentul de marketing. O promovare impecabilă care şi-a meritat milioanele, probabil, investite. Produsul artistic, însă, împachetat frumos sub promisiunea poveştii reale din spatele imperiului Gucci e o minciună – de la calitatea în sine şi până la veridicitatea faptelor. E o poveste inspirată din evenimentele care au culminat cu asasinarea lui Maurizio cel furat e beţia puterii de către o fostă soţie geloasă, pe bună dreptate, căreia i s-a răpit tocmai puterea pe care o râvnea. Iară un rezumat ideal pentru o telenovelă de succes difuzată la ora 17:00, nu pentru un film de lung metraj cu pretenţii de Oscar.

P.S. Pseudo-spoiler alert! Dacă motivul curiozităţii de a vedea „House of Gucci” este prezenţa în film a co-naţionalei Mădălina Ghenea, nu daţi banii pe bilet. Căutaţi o poză cu ea pe platourile de filmare şi e suficient. Rolul său se rezumă la un plan general îndepărtat în care iese dintr-un magazin, înconjurată de fotoreporteri, face cu mâna şi intră într-o maşină în timp ce Al Pacino îi ţine portiera deschisă. Şi asta e tot – 20 de secunde de glorie.

Un critic de teatru român la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională din Varşovia

prof. Artur Grabowski. Photocredit: Maciej Czerski

Călătoriile pot fi drumuri iniţiatice. A parcurge un drum cu un anumit scop implică o intenţie, un orizont de aşteptare, emoţie şi un deznodământ care adună laolaltă impresii, gânduri şi amintiri. Aşadar, o călătorie seamănă foarte mult cu un spectacol de teatru. Iar actorul şi personajul pricipal eşti tu, cel care te miri, te impresionezi sau, dimpotrivă, eşti dezamăgit în dorinţele care nu îşi găsesc corespondentul în realitate. Şi, poate mai frumos şi mai de preţ decât orice alte calităţi, e prilejul întâlnirii – cu oameni noi, cu locuri noi, culturi diferite, obiceiuri, curiozităţi pentru tine ce pentru alţii sunt mod de viaţă, o sumă de mici sau mari detalii şi diferenţe ce îţi stimulează deschiderea către un Celălalt ce îţi devine Aproape.

M-am numărat printre cei patruzeci de participanţi la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională a Institutului de Teatru Polonez din Varşovia intitulată „Wojtyła-Grotowski &. Orizontul religios în dramaturgia şi teatrul modernă în Polonia şi în lume”. Cele trei zile pline de prelegeri academice au însemnat experienţa interacţiunii cu o comuntate eterogenă reunită în jurul schimbului de idei concentrate în jurul a două peronalităţi universale: Karol Wojtyła şi Jerzy Grotowski. Înainte de a fi Papa Ioan Paul al II, preocupările tînărului teolog Karol Wojtyła s-au îndreptat spre sfera filosofiei non-canonice, a studiat cu interes fenomenologia lui Husserl şi a jucat teatru şi a scris el însuşi piese în zona dramei rapsodice. Aşadar, personalitatea sa de factură umanistă, solară, pare a se opune ermeticului Grotowski, cel care e de multe ori perceput într-un mod lipsit de nuanţe şi obtuz ca fiind reprezentantul unui teatru cu precădere anti-religios.

Ascultând prezentările amănunţite, documentate şi extrem de riguroase ale profesorilor din Polonia, Italia, Spania, Statele Unite ale Americii, Malta, Marea Britanie, Islanda, Cipru, Canada şi România ţesătura fină de interpretări, interdisciplinaritate şi sensuri s-a îndesit. Asemănările au început să iasă la iveală, punctele comune s-au dovedit a fi noduri din sfera intelectuală ce aduc împreună mai mult decât dezbină divegenţele, iar îndrăzneala profesorului Artur Grabowski – iniţiatorul i curatorul acestui eveniment – s-a dovedit a fi nu doar de bun augur, ci un adevărat fervent pentru un subiect academic valid.

prof. Marco de Marinis. Photocredit: Maciej Czerski

Lucrarea pe care am propus-o a gravitat flexibil între sfera universitară şi cea aplicată – o identificare a influenţei moştenirii lui Grotowski în teatrul românesc de azi, privită din perspectiva a trei numitori comuni conţinuţi de „teatrul ca vehicul”. Sub titlul „Experiment, intimitate, emoţie: O religie a Teatrului de Artă” am ales ca studiu de caz pectacolele semnate de Andrei şi Andreea Grosu şi Andrei Şerban la Unteatru, în spiritul elementelor comune atât cu „Teatrul sărac”, dar şi cu acea convenţie specială generată de spaţiu ca element definitoriu al unei arte poetice regizorale.

Şi pentru că din nicio călătorie nu te poţi întoarce cu traista goală, în Polonia am umplut geacul doldora de frânturi de gânduri, întrebări deschise, mirări intelectuale şi descoperiri personale – food for thought cât pentru un festin. Şi pentru că cele peste douăzeci de ore ale conferinţei ar fi greu de rezumat în câteva paragrafe, un stream of counsciousness selectiv al notiţelor mele poate reda o parte din mişcarea browniană de idei.

Ritmul e cuvântul în legătură cu gestul. Cuvântul e conţinut numuritor. „A da naştere înseamnă mai mult decât a crea” – Papa Ioan Paul al II-lea. Poţi exprima artistic doar ceea ce eşti ca om. Întâlnirea înseamnă mai mult decât a lua la cunoştinţă, e o stare. Meditaţia criptică devine meditaţia aprinderii la Grotowski, iar prin ea poţi ajunge la adevărul interior profund ce relevă expresia personalităţii. Se pune întrebarea eticii utilizării experienţei personale ca sursă pentru dramaturgie. Defragmentarea interdependenţelor din drama clasică are un substrat fenomenologic. Importanţa martorului, a receptorului, prezenţa lui dă consistenţă şi credibilitate actului artistic. Ritualul teatral înglobează spectatorii, îi transportă, iar informaţia ucide ritualul. În teatru nu e important factorul biologic din om, cu umanul. Actorul deţine calităţi precum: umanitate, talent, sensibilitate, sinceritate, instinct ascuţit. Cogniţia autentică este manifestarea artei actorului şi o continuă acumulare a condiţiei de a fi actor.

prof. Yanna Popova, Iwona Rusek, prof. Józefa Zając-Jamróz. Photocredit: Maciej Czerski

Doar cei care ştiu cine sunt ei înşişi pot juca teatru. Cuvintele acţionează prin expresivitatea dată de actor. A vorbi cu cineva e un act hermeneutic. Pronunţia, rostirea conştientiată, e cu mult mai puternică decât simpla vorbire; e nevoie de o precizie în articularea cuvintelor. Teatrul lui Grotowski e o filosofie a vieţii ce ţine de fenomenologie. Ritualul propus de el e o trecere ce presupune trei stadii: separarea, transmiterea (pragul), agregarea. Teatrul e o liminalitate publică, socială. Liminalitatea tradusă în termeni teatrali, pentru spectator, înseamnă însuşi actul receptării. În teatru trebuie căutat esenţialul nu doar necesarul. Gnoza omului răspunde la întrebarea „Cine sunt?”. Omul viu, preocupat de sinele interior, total, spiritual cel care a găsit calea spre aflarea motivelor sale profunde înglobează trăsăturile umanului superior. Teatrul ca gnoză e o experienţă nemijlocită, nu e un scop, ci o modalitate de a ajunge la acea umanitate. Textul e finit, e un monument mortuar al ideii, iar actul teatral e o „profanare”, o desacralizare ce scoate viul la lumină pentru a-l arăta şi a-l releva. „Nu autorul scrie un text, ci inspirarea sub Duhul Sfânt” Grotowski. Ritmul dă măiestria actului artistic. Valul melodic dă sensul intenţiilor. Spaţiul devine semn al reflecţiei Celuilalt.

E reconfortant şi onorant să faci parte dintr-o comunitate academică de un înalt nivel profesional. În Polonia, în mijlocul unui parc, la Institutul Polonez de Teatru, sala şi foyerul s-au transformat dintr-un loc de întâlnire într-un spaţiu vibrant în care ideile au traversat culturi şi tradiţii şi preconcepţii şi limbă şi au devenit motiv de celebrare a unei călătorii, mai lungi sau mai scurte, în numele cunoaşterii şi al teatrului.

„Ale mele”: fricile şi însingurarea

Singurătatea şi însingurarea. Cauză şi efect, fapt şi sentiment. A fi singur nu e doar o stare. Nu e nici un dat fatalist, nici o alegere. Poţi fi foarte singur în mijlocul unei mulţimi. Poţi să îţi doreşti singurătatea care te apără de zgomot. SIngurătatea are nuanţe. Însingurarea, însă, e un frig ce macină oasele până la măduvă. E cu mult mai tristă, mai profundă şi mai definitivă. E un ucigaş răbdător ce nu se grăbeşte să frângă destine şi să sugrume vise. Cu cinism şi fără milă, însingurarea ţi se cuibăreşte fără să o bagi de seamă în suflet şi minte şi te capitonează de ceilalţi. O singurătate în doi poate avea farmec şi poezie. O însingurare în pereche, însă, e la fel de frisonantă precum o condamnare pe viaţă.

Spectacolul „Ale mele” de Mădălina Stoica, în regia lui Raul Coldea, de la Reactor de creaţie şi experiment, Cluj-Napoca, e o metaforă a unui spaţiu recluziv în care spiritul uman e pus în menghina însingurării. Un frate şi o soră îşi sunt unul altuia umărul pe care plâng cu demnitate şi prea multă maturitate suferinţa unei mame muribunde, până când ajung să tentee şi să înveţe iubirea unul pentur celălalt, unul de la celălalt. Şi un cuplu matur se izbeşte de conformismul unei vieţi lipsite de sens, de o desensibilizare în care singurul fel de a te mai simţi alive este sexul odronat de ea unul el obosit. Identităţile acestor personaje se schimbă derutant, chiar dacă cei doi actori – Doru Taloș şi Raluca Mara – le decupează clar prin gesturi, atitudine şi relaţie. Devine un joc de ghicitori să poţi identifica legătura dintre cei doi copii şi cei doi oameni în toată firea. Sunt, oare cei mari părinţii celor mici înainte ca ei să existe, sunt, oare, ei odată crescuţi sau nu există, oare, nicio legătură între fragmentele care se înnoadă sub ochii noştri.

În camera privită ca arhetip al claustrării, refugiului, intimităţii, coerciţiei, bărbatul/băiatul şi femeia/fetiţa nu sunt, de fapt, singuri. Alegerea introducerii celor trei siluete negre coregrafiate de Sergiu Diţă care se transformă, alături de Cătălin Filip şi Tavi Voina în alter-ego-urile întreite ale fricilor şi angoaselor celor doi protagonişti, adaugă încă un strat artistic şi metaforic acestui construct în centrul căruia se află atmosfera. Pauzele motivat elongate, frânturile de dialog, vorbele care ascund sentimente de care le e frică, intervenţiile acestor trupuri care povestesc prin mişcare ce stă ghemuit în sufletele prea temătoare de viaţă şi sentimente, eclerjul în clar-obscur, toate elementele spectaculare concură către acest punct fix, consistent, pe care se sprijină întreg angrenajul scenic: atmosfera.

Acţiunile sunt o combinaţie funcţională de necesitate şi curiozităţi. Apariţia celor trei conlocuitori metaforici ai spaţiului umple golul dintre cuvintele rămase nerostite. Iar scenele de tandreţe în care încercările de iubire în necunoştinţă de cauză capătă multă emoţie şi sunt căptuşite de neputinţa constantă a oricărei speranţe. E apăsător şi deloc comod de urmărit acest spectacol în care miza e tocmai sondarea însingurărilor noastre. Un spaţiu închis îi ţine prozonieri de bună voie pe cei doi animus şi anima. Pot pleca oricând, dar niciodată motivele pentru a o face nu sunt la fel de bune ca cele care îi ţin pe loc. Îşi sunt unul altulia refugiu şi însingurare şi trăiesc bolnav şi bolnăvicios într-o relaţie greu de definit.

Performanţa actoricească îi aparţine Ralucăi Mara. Tensiunea constantă în care îşi conduce lucid personajele, vria unei tulburări pe care o construieşte tehnic foarte precis combinată cu sensibilitatea şi fragilitatea în faţa sentimentelor pe care ea e cea care le naşte doar pentru a le omorî – mijloacele bine stăpânite şi acel fior foarte autentic o fac să devină centrul de interes al spectacolului. Neutralitatea lui Doru Taloș o pune, încă, şi mai bine în valoare. Îi e contrapunct şi simpitatea pe care alege să o folosească în ton şi liniaritatea sa, par a fi o convenţie voită. Un joc aproape zgârcit în mijloace şi reacţii, alb cu doar câteva accente, tensionează şi mai mult atmosfera grea care se aşează cu greutate peste scenă şi sală.

„Ale mele” este un spectacol ce ridică semne de întrebare cărora mintea să le găsească răspunsuri, însă o face adresându-se emoţionalului fiecăruia dintre spectatori. Memoria afectivă a zilelor mai puţin fericite din copilărie e zgândărită fără brutalitate şi zonele sensibile ale amintirilor noastre sunt dezvelite cu pricepere pentru a începe să doară măcar puţin. Este o experienţă ce îşi asumă riscul de a funcţiona personalizat, mizând pe un fond traumatic comun, pe fricile generalizate şi pe însingurarea pe care cu toţii o păstrăm într-un colţ întunecat al firii.

REACTOR de creaţie şi experiment, Cluj-Napoca

Ale mele

de: Mădălina Stoica

regia: Raul Coldea

scenografia: Alexandra Budianu

coregrafia: Sergiu Diță

asistență regie: Dominik Mario Iabloncic, Robert Kocsis

cu: Cătălin Filip, Raluca Mara, Alina Mișoc/ Sergiu Diţă, Doru Taloș, Tavi Voina

Durata: 100 min